0

Lista mea de NU-uri

M-a apucat organizatul de cu bună dimineață – pe mine mă relaxează tot ce înseamnă pus lucruri în ordine, pe categorii, pe culori, cutii, stickere, rafturi. Am două feluri de zile de sâmbătă și le iubesc pe amândouă la fel de mult: cea de mers în piața de vechituri și cea în care lenevesc în pijama până mai târziu, cu o cafea luuuungă cu mult lapte lângă mine și un dulap / raft / colț care m-a așteptat. Îmi pun ordine printre lucruri și-n minte și-mi place la nebunie momentul de satisfacție de la final. Și azi am făcut asta cu mult chef, de încărcat de baterii – mai ales că mă așteaptă o săptămână lungă tare. Și în timp ce se așezau toate acolo unde trebuie am realizat că am renunțat de ceva vreme să mai pierd vremea cu multe lucruri care nu-mi plac. Și apoi am dat peste un text al unei blonde pe care o iubesc și mă gândeam că am și eu o listă a mea și că-i fain tare să-ți vezi de priorități…

NU mai am o zi bătută-n cuie pentru curățenie. Am trecut și eu prin faza în care sâmbăta era zi de scos și șters și făcut. Nu. Pur și simplu fac – dacă am chef, dacă nu, nu. Crețul ajută și el dar nu mă mai țin de o zi anume pentru toate cele casnice.

NU mă mai pun seara să aranjez perne pe canapea și cărți la dungă în bibliotecă. Vasele, ei bine, pe ălea le spăl că am realizat că pur și simplu mă indispune imaginea lor dimineața când intru în bucătărie.

NU mai sar repede din pijamale-n haine dacă nu-i nevoie. Lenevesc așa de bine pe canapeaua din sufragerie, cu ciocolată caldă și o carte bună. Aștept ca și când zilele de iarnă ca să pozez de parcă aș locui pe Pinterest.

NU mai pierd vremea explicând chestii oamenilor care sunt din alt film sau altă bulă. Știu, sună aiurea dar am dat atâta energie încercând să conving oameni de chestii care pentru mine-s nenegociabile și am realizat că nu merită. Eu vorbesc, eu aud așa că mai bine n-o fac.

NU mai ratez seri în care pot să ies în oraș. Mă gândesc uneori cu groază la dimineața de după dar adevărul e că unele dintre cele mai faine amintiri sunt ălea în care am dat somnul pe momente faine cu prietenii.

NU mai îmi pasă de timpul pierdut și de stat degeaba. Încerc să mă bucur de ele că-i nevoie din când în când și de câte o pauză de la a face musai ceva!

NU mai petrec/ pierd timp cu oameni care nu-mi spun nimic. Sau care mă sufocă din toate părțile cu energie negativă și gânduri grele. Am însă urechi și suflet deschise pentru prieteni și oameni dragi, asta nu se schimbă.

NU mai fac nimic doar pentru că trebuie. Acum multe-s ălea ce-i musai să fie, dar întâietate au cele pe care vreau să le fac și de-abia apoi trebuie.

Ar mai fi dar acum mi se înghesuie și cele pe care le vreau și se cer și ele spuse: vreau să mă bucur de toamna asta lungă și aurie, să-mi cumpăr ghete în toate culorile, să mă apuc de alergat pentru că vreau nu pentru că nu mai încap în pantaloni (glumesc), să am timp să citesc în fiecare zi măcar un ceas, să termin poveștile care zac în sertar, să mă bucur de băieții mei … să.

Și cine mă oprește, nu?

 

Anunțuri
1

(re)Organizare

N-am mai dat pe aici, prinsă fiind, de bună voie, într-un cerc: casă, job, Ionuț și crețul, casă, job, Ionuț și crețul. Mă simțeam – și încă n-am scăpat de asta – ca un șoricel din acela care aleargă-n viteză pe o roată și nu-i dă de capăt. Toate-s la fel și la fel sunt toate. Încep ziua cu un ceai negru, merg mai departe cu unul verde, proiecte, mesaje, trei limbi și nu-s destule, oameni noi, fețe noi, gânduri noi, ajung acasă ca să fugim la germană sau ne jucăm cu lego, citim povestea cu Nikolas o dată, de două ori, de zece ori, haine la spălat, tragem o fugă-n parc, îmbrățișări pe fugă, ce-i asta? unul dintre cele nici nu mai știu câte proiecte îmi sare-n față când pornesc laptopul, îl fac mic de tot, ce mâncăm mâine?, trebuie să mergem la cumpărături, aspirator, strânge casa, fugi, aleargă, caută-ți un loc gol din minte unde poți să stai să respiri puțin. Și-mi dau seama că iar e seară, rutina-i rutină, cină, baie, citim altă poveste de noapte bună – azi eu, mâine ta-su, poimâine iarăși eu. Copilul adoarme, ta-su moțăie lângă mine, mă așez pe canapea, cu pătura peste picioare, cana de ceai e nelipsită, viața mea e pe Pinterest și Instagram și mă pufnește râsul pentru că nu-s în stare să mă decuplez. Arunc telefonul, pun mâna pe o carte din teancul de lângă pat dar cad lată după câteva minute. Și a doua zi o iau de la capăt.Și aș fi dus-o așa, ca un roboțel, cu privire-n jos și hai, repede, trebuie să mergem! în  gând și-n exprimare – învăț din mers ce se întâmplă, mă dor degetele de la rulajul fin, pe telefon și-s convinsă că aș fi dus-o încă mult și bine tot așa, în ritm, fără nici un țel precis.

Dar bine că mi-a atras atenția crețul că parcă-i plictisitoare viața așa și mi-am amintit de zilele în care mă plângeam eu de monotonie în timp ce el se chinuia să țină pasul cu toate ce-mi treceau prin cap și care erau musai să fie făcute. Așa că m-am așezat în tihnă, cu agenda pe genunchi și am dat programul în fugă pe unul cu sens: piese de teatru, opereta la care vreau s-o duc pe mama cadou de ziua ei, să-mi văd prietenii, să ieșim la cină-n doi, să mai descoperim câte un colțișor din orașul ăsta și musa-i să fie cu muzică bună. M-a umflat râsul când mi-am amintit cum anul trecut pe vremea asta visam cu ochii deschiși la evenimente și spectacole și bombăneam și-mi era ciudă că-s acolo și nu-s aici. Ei bine acum sunt și cam degeaba – ați zice – și așa am zis și eu până mi-am dat seama că e nevoie doar de puțină organizare.

O să mă trezesc mai devreme și nu, nu o să-mi mai beau ceaiul cu telefonul în mână și nici cu mesajele ratate, în minte. O să mă mă bucur de liniștea din casă și o să-mi pregătesc masa de prânz la pachet, o să-l trezesc pe Ion fără grabă, cu îmbrățișări și hai să vedem ce vise de azi noapte pot prinde viață din piese de lego. O să mergem la școală prin parc, fără să-l trag de mână. O să-mi beau ceaiul la birou, cu ochii pe geam. O să deschid facebook-ul doar când e musai să postez vești de dat mai departe despre evenimente și alte lucruri faine pe care le facem. Apoi o să merg acasă și o să mă bucur de lenevit pe canapea cu Ionuț și ta-su, între o plimbare-n parc și o nouă construcție. O să șterg mai puțin praful și hainele o să ajungă în mașina de spălat fără grabă. Vreau la teatru și la concerte și vreau să mă bucur de prietenii cărora le duceam dorul. În liniște și-n ritm în care apuc să-mi cadă bine. Și seara s-o petrec cu poveștile ce mă așteaptă să le scriu și cu poveștile scrise de alții.

Voi aveți vreun secret? Cum la faceți pe toate și apucați să vă și bucurați de ele?

2

Buton de pauză

Viața mă pune pe gânduri. Sunt în așteptare – visez schimbări și n-am răbdare. Am sumarizat întâmplările din ultimele șapte zile și le-am pus în rime. N-am stare, nu-mi găsesc locul, sunt ca un leu în cușcă. Construiesc tot felul de chestii în minte-mi, mă panichez, simt cum mă trec toate apele și mă cuprinde durere bruscă de cap. Parcă-s cu fața-ntr-un lighean cu apă înghețată, paralizez de frică și apoi, brusc, mă salvează o stare de liniște care apare de te miri unde. Ies brusc la suprafață și respir adânc.

Răbdarea n-a fost niciodată punctul meu forte. Oh, nu. Din contră. Mi-am petrecut multă vreme din viață navigând cu viteză printre evenimente fără să bag de seamă ce trăiesc, cu mintea doar la ce era în zona din fața mea. Necunoscutul. Noul. Viitorul. Ironic, am ajuns într-o țară unde „nu ne grăbim” e motto național dar asta n-a fost suficient pentru a mă lecui. Apoi l-am primit pe Ion și parcă, parcă nițel m-am mai domolit dar încă am momente în care mă forțez să pun frână, că-i păcat. Pierd esențialul pentru că gându-mi e la ce urmează.

Dar aseară, pe când simțeam că nu mi-e bine și-mi spuneam că degeaba mă agit și mă stresez și mă forțez, ce-i să vină, o să vină mi-a venit în minte imaginea unui joc cu bile. Un panou vertical, o bilă mare care pornește de sus și trebuie să-i ghidez drumul. Când intră pe un coridor, înainte de a-și da drumul mai departe, înainte de a se deschide ușița către alt coridor, are o secundă de așteptare. În condiții normale, o secundă nu-i mult, veți spune și da, sunt de acord cu asta. Însă în momentele acelea, secunda aia, așteptarea – cade bila? Merge mai departe? Se blochează? în momentele acelea, secunda aia poate dura cât o viață de om.

Viața mea e presărată cu secunde din ălea. În care-mi țin respirația și-mi strâng stomacul. Dar mereu și de fiecare dată, așteptarea aia a meritat. Pentru că toate au ieșit așa cum trebuie, întâmplările s-au combinat și s-au potrivit în ritmul lor, în momentul lor. Nu mai repede, nu mai târziu. Ci la țanc.

Unul dintre momentele ăstea de care ziceam, care s-a potrivit ca o cheie-n ușa ei, e cel mai drag mie. Cu 9 ani în urmă, o marți de iulie, seara, în Chalkida. Cu Maria, iubitul ei și un alt prieten. Stăteam pe malul mării, într-o cafenea, soare aproape de apus. Să rămânem și-n seara asta aici și plecăm dimineață la Atena? întreabă Maria și-mi amintesc și acum stare de liniște care m-a cuprins. Pe mine, aia cu programul de vacanță-n agendă. Dacă avem unde rămâne, rămânem. Nu termin de dat răspunsul, că sună telefonul și casa amicului care cu două minute înainte era plină de rude, se eliberează brusc. Păi atunci, rămânem. Și stare de liniște m-a cuprins cu totul. Trei ore mai târziu apare crețul în peisaj, o lună mai târziu, vine la Viena, trei mai încolo, mă mut în Grecia. Și starea aia de mi-am găsit omul și am liniște nu m-a părăsit nici în ziua de azi.

Ăsta o fost gândul care m-a ajutat să adorm azi noapte. Să aștept, cu liniște. Dacă e, o să fie.

Voi aveți momente din ăstea cheie? Pe care le trăiți și le simțiți așa?

2

Ce-am avut și ce-am pierdut

M-am trezit cu textul ăsta-n minte. Trezit e mult spus pentru că am petrecut o noapte albă în care mi s-au plimbat gândurile-n cap ca pe bulevard într-o seară de vară.Am stat și m-am gândit oare mie, mie ce altceva îmi lipsește de pe vremuri? De pe vremurile de dinainte de copil? Habar nu am ce mi-a venit cu asta mai ales că amintindu-mi-le o să mă simt ca vulpea și ai ei struguri acri…

Ionuț a venit ieri de la grădiniță moleșit și fără putere și până seară starea asta s-a lăsat cu febră mare și vărsături. Acum sunt și eu în expectativă, parcă nu mi-e chiar bine și mă umflă râsul gândindu-mă la cât de mult mă bucuram eu de câte o zi din asta de boală și la cum ma panichez acum la astfel de gânduri. La lista aia, cu lipsurile, ăsta-i unul dintre primele lucruri pe care le-aș adăuga eu acolo. Îmi lipsește să pot boli în pace. De fiecare dată când am vreun simptom – cât de mic, gândul că s-ar putea să mă îmbolnăvesc și să-l îmbolnăvesc mă face să-mi ies din minți. Și dacă totuși, Ionuțul meu ce va face? Cine-l are în grijă? Așa că beau apă caldă cu lămâie, mi s-a acrit de ghimbir și sucuri de portocale, mănânc verde și fructe și toate de sezon și proaspete. Apă multă. Sport. Dacă vreun episod din ăsta urât evoluează, cea mai sigură cale să scap de el e să-l apuce pe Ion. În clipa în care piticul are febră sau altele, eu mă vindec instantaneu. Ultima dată când nu mi-a fost bine, s-a nimerit într-o duminică, cu ta-su acasă, de zici că și gripele își fac programare în cazul meu.

Cui mai duc dorul? Zilelor ălora în care nu-mi păsa ce am de mâncare în casă – că om încropi ceva din ce se găsește-n frigider. Și statului fără nici un gând. Singurătății. Doamne, ce-mi plăceau zilele lungi în care nu aveam de făcut nimic și nimeni la care să mă gândesc – oare a mâncat? Oare-l mai doare burta? Săptămânile trecute, eu și fetele, am dat startul unei noi etape în viața de mămici de băieți fără frați sau surori. Îi luăm la noi sau îi dăm cu rândul. În funcție de chestiile pe care le avem de făcut. Azi vine la noi prietenul lui Ion pentru ca mama lui să-și termine nu știu ce proiect. Mâine merge Ion la ei și tot așa. Am stat deja de vreo trei ori cu casa goală și liniștea m-a apăsat așa de tare de n-am putut face nimic. Cică-i chestie de obișnuință, mă rog, reobișnuință. Și totuși, nu-i ca atunci când eram singură și-n casă și-n minte.

Mi-e dor de mor de chestiile spontane. Hai crețule în mașină și la drum. Vedem noi unde mergem și unde ajungem. Ne uităm la un film și am poftă de ieșit la ora 11 la o înghețată târzie. Noi doi pe malul mării. Mergeam. Am chef de lenevit duminica asta, în pat până după amiază. Ei, ce vremuri (și de ce n-am făcut mai des din ăstea?). E drept și acum putem face, dar uneori e nevoie de atâta organizare și oricum nu-i la fel. Nu-i ca atunci când eram singuri și-n casă și-n minte.

Or mai fi și altele cărora le duc dorul și care niciodată nu vor mai fi așa cum au fost atunci dar până la urmă nici noi nu mai suntem la fel.

Voi, mămici și tătici, cum stați la capitolul ăsta?

0

Am cerut, am căpătat (cu vârf și-ndesat!)

Pe la 16-17 ani număram zilele până la terminarea liceului ca să pot să plec de acasă. Aveam chiar și un calendar pe care-l hașuram cu foc. Voiam să plec la Cluj din varii motive (privind în urmă pot să spun că unul era mai deștept ca altul!). Voiam să fiu departe de ai mei, să mă bucur de libertate, să fiu și eu om mare. Când am ajuns la Cluj, am început să visez la mai mult: să plec și mai departe. Cât mai departe. Am ajuns în America unde am stat puțin peste patru luni și mi se treziseră tot felul de gânduri. Evident, când le-am împărtășit alor mei, m-au adus cu picioarele pe pământ așa că am revenit în țară. Nițel furioasă că m-am lăsat convinsă. Ce era greu de priceput? Eu voiam să fiu departe. Cât mai departe. Dorul de ducă a rămas. Mi l-am alinat cu tot felul de escapade, câteva luni, mai multe luni, apoi un an, doi. Când l-am cunoscut pe creț și am luat decizia de a mă muta în Grecia mi se părea că e un vis devenit realitate. Sunt departe. Minunea m-a ținut câțiva ani. Acum o dau întoarsă. Mă apucă dorul de ai mei când mi-e lumea mai dragă. De la un miros, de la o vorbă. De la o poză. Vine un gând, apoi o avalanșă. Avem și telefon, avem și minuni ale tehnologiei – luăm cina pe FaceTime și ne bem cafeaua pe Skype. Da’ nu-i, nu-i ce trebuie. E un fel de pansament pe o zgârietură ce nu mai trece. Și probabil nici nu va trece. Dar, așa cum am vrut, sunt departe. Sunt foarte departe. Mă trezesc că-mi invidiez prietenele care spun că de la mine, de la poveștile la cafea, trec pe la ai lor părinți, să-i vadă. Să ia ceva de mâncare. Mi-e ciudă, ce urât sună, pe cei care urcă-n mașină și-n zece minute/ jumătate de oră/ două ore sunt cu ai lor părinți. Ceea ce pentru alții-i normal și de fiecare zi, pentru mine-i 300 de euro și câteva ore de zbor. Vacanță adică. Dar, am primit ce am cerut: sunt departe. Au venit gândurile ăstea de cu dimineață și m-au ținut toată ziua. Apoi am dat peste asta și asta și am râs bine. M-am mai înveselit, dar tot departe-s. Exact unde am cerut să fiu…