Două inimi omul are…

Și cum stăteam noi la ceas de seară - Ionuț construind de zor și eu privindul-l cu drag și cu dureri de spate și altele (că am umblat la proteste și am vrut musai să port încălțări faine și nu neaparat călduroase) ne apucăm de povestit și recuperat orele pe care le-a petrecut fiecare în... Citește în continuare →

Reclame

Cum a fost la Berlin?

Absolut fantastic. Prima vacanță cu Ionuț și doar cu el, prima dintr-un șir lung, așa ne-am promis, așa să fie. Acum vreo trei ani am fost într-un weekend acolo, eu și K. Ionuț a rămas acasă, supărat nevoie mare - cum puteți merge doar voi doi? Suntem o familie! Familia merge împreună! I-am promis că... Citește în continuare →

Supărare și o șapcă nouă

Eu una mă simt așa de bine când reușesc să-mi stăpânesc ieșirile, să fiu mai puternică decât ele și să mă port ca un om mare.Azi a fost una din zilele ălea. 5 ore de somn azi noapte, lipsă de chef- că-i deja prea cald afară, lene totală și stare care cerșește canapea și carte... Citește în continuare →

Despre mâncare (lui îi place, mie nu) sau III

N-am fost niciodată mâncăcioasă. Nici foarte pofticioasă. Am crescut într-o casă în care nimeni nu m-a forțat vreodată să mănânc mai mult decât vreau, nu a trebuit să termin tot din farfurie și nu am trăit sub umbrela așteptărilor altora de a cere reumplerea farfuriei. Din contră. Mama e unul dintre puținii oameni din jur... Citește în continuare →

Din nou, despre Mame de Poveste

Am promis că mă țin departe de știri, politică și televizor. Că o să-mi încarc rezerva de gânduri bune cu ore petrecute la soare și lângă mare, cu oameni pe care-i iubesc, cu cărți, povești și vorbe de-ale lui Ionuț. Că nu mai pun suflet nimic,  mă fac mică, mică de tot până trece valul... Citește în continuare →

8 ani și 2 zile

... de când am ajuns pe insula asta. În vizită, cum altfel. Era finalul unei vacanțe și așteptam, vai cum așteptam să revin în Viena mea dragă. Obosită - până și pentru Alexandra cea de 27 de ani, o săptămână de nesomn a fost prea mult! sătulă de atâta gălăgie, cu vreo 3 kilograme în... Citește în continuare →

Dedicație

Cum știu că el e EL? Cred că am știut de la început dar am fost sigură în ziua în care, pornindu-ne la o plimbare prin Viena mea dragă când a început ploaia, a intrat în primul magazin și a cumpărat o umbrelă. Pentru că tușeam puțin și se temea să nu o pățesc mai... Citește în continuare →

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

Cu o moarte toti suntem datori, dar cui dracu' ? Doresc sa platesc !

Nu-mi pare rau ca plec, imi pare rau ca am venit.

Me and my monkeys

Times are bad. Children no longer obey their parents, and everyone is writing a book.

%d blogeri au apreciat asta: