0

Două inimi omul are…

Și cum stăteam noi la ceas de seară – Ionuț construind de zor și eu privindul-l cu drag și cu dureri de spate și altele (că am umblat la proteste și am vrut musai să port încălțări faine și nu neaparat călduroase) ne apucăm de povestit și recuperat orele pe care le-a petrecut fiecare în treaba lui. Mi-a spus cum a fost la școală – fain, cum s-au jucat în parc, cum tema săptămânii ăsteia a fost aleasă jungla (pentru că au convins-o pe Maria să voteze cum au votat toți băieții așa că … „democrație, mami, cum mi-ai explicat tu!”) mi-a povestit cum s-au certat, s-au împăcat, au discutat. Eu i-am spus de ale mele și după o tură de strâns îm brațe, se trage brusc și exclamă:

– Ha, asta-i fix ca inima iubirii!

– Care, mă?

– Asta de pe pernă!

img_8372

– Aha. Păi cum vine asta? întreb eu mirată. Ce inima iubirii? Că doar o inimă avem… sau?

– Nu, draga mea. Iar nu știi nimic. Noi avem o inimă în formă de pumn, așa ca în atlas și aia e o inima de nemoarte, adică nu ne lasă să murim. Că trebuie să pompeze sânge. Și din inima de nemoarte ies inimi de iubire care merg unde vor ele. Ale tale merg la tati, ale lui tati merg la tine și tot așa. Se întâlnesc la mijloc inimile ăstea de iubire. Și atunci e iubire peste tot…

– Am înțeles. Chiar nu aveam idee! Și inimile ăstea de iubire arată așa?

– Da. Ca niște floricele. Uită ce mică și frumoasă e inima asta a iubirii. Să nu speli niciodată perna asta!

 

Îl las povestind cu inima iubirii și vin să vă spun și vouă. O poezie copilul ăsta al meu…

Anunțuri

Cum a fost la Berlin?

Absolut fantastic. Prima vacanță cu Ionuț și doar cu el, prima dintr-un șir lung, așa ne-am promis, așa să fie. Acum vreo trei ani am fost într-un weekend acolo, eu și K. Ionuț a rămas acasă, supărat nevoie mare – cum puteți merge doar voi doi? Suntem o familie! Familia merge împreună! I-am promis că la prima ocazie vom merge amândoi și iată, s-au legat și aliniat toate: cu bilete de avion ieftine și plecare din Timișoara, cu Andreea care ne-a găzduit, fără muci, cu chef de plimbat și conectat și stat împreună. A fost minunat.

De data asta nu am exagerat cu planurile și listele. Ne-am luat timp și Ionuț a ales ce a vrut, eu doar am fost cu el. Lego (mini)land, muzeul tehnic, plimbări cu tren, metrou, tramvai, Brandenburger Tor, câteva parcuri și un fleamarket de duminică dimineața. Cafea băută-n tihnă, joacă acasă și în parc, joacă cu Ada, mers la culcare devreme și trezit cu noaptea-n cap.

Dacă la vizita de acu’ 2 ani am plecat cu inima întrebătoare – nu mi se părea a fi cine știe ce orașul (față de Viena care e, ei bine știți și voi cum e!) de data asta mi-a căzut cu tronc. Mi-am dat seama că-s făcută pentru un oraș mare, simt mai bine, sunt mai eu decât în alte părți. Mă văd trăind și acolo o vreme – plimbându-mă pe străduțe înguste și clădiri pictate. Parcuri și verde cât vezi cu ochii – un oraș care m-a copleșit. Data trecută am simțit cumva apăsare și tristețe și mult negru și gri, dar e drept, m-a plimbat grecul prin toate locurile care musteau a istorie pe care cu siguranță toți am fi vrut-o să fie doar poveste. De data asta am mers cu Ionuț printre ruine și am simțit cum se ridică și se duc toate gândurile urâte. Bucăți de zid și explicații și „De ce unii oameni sunt supărați pe alți oameni, de ce nu putem fi toți fericiți, mami?”

Pentru un weekend lung, pentru un weekend de conectare, de familie, de ce vreți voi, e destinația perfectă și nu-i nici chiar așa de scump. Bilet de o zi – care acoperă toate liniile de transport din oraș, 7 euro. Mâncare bună la tot colțul, supermarket-ul cu prețuri poate chiar mai mici decât în România, intrare la muzeul tehnic (unde am stat vreo 4 ceasuri) preț pentru mini – familie, 9 euro. Mai piperat a fost biletul pentru mini Legoland – dar de le iei online, economisești de-un prânz la un restaurant decent.

Nouă ne-a plăcut, ne-au făcut și oamenii faini să ne simțim ca acasă – și-i clar: până să ne mutăm acolo, cândva, cu siguranță mai mergem într-o vizită, două, trei.

 

 

2

Despre iubite(le pe care nu le are. Încă)

Oh, oh le știți pe soacrele ălea care-și bagă nasul peste tot? Soacra – stereotip, deja o vizualizez și mă pufnește râsul și pe mine – soacră băgăcioasă, curioasă, n-are stare până nu trage cu ochiul? Care are mereu, dar mereu ceva de spus și comentat? Care, evident, le știe pe toate? Soacra mamă de cel mai fain băiat din lume? Îmi închipui – acum, privind de la depărtare că așa o să fiu și eu. Evident, drumu până acolo-i lung și am timp să-mi trag cu palma peste frunte și să-mi pun ieșirile în ordine. Sau? Crețul mă trage de mânecă, hai măi că o să-ți dea curiozitatea pace până atunci, sau, ce ne facem când ne aduce prima fată acasă? Îi spui să vină cu cv-ul? O bagi în bucătărie și-i iei interviu?

Și știu că nu-i bine că al meu Ionuț e ca o mimoză, cu cât îl atingi mai tare cu atâta se retrage mai repede, dar nu mă pot abține. Visam la dialoguri amoroase cu al meu pitic încă de când am aflat că-i băiat. Azi am auzit-o pe o doamnă în tramvai, cică piticul ei are vreo trei iubite și-i mare crai. În clasa pregătitoare și el. Am venit cu gând să văd care-i situația și la noi – cu toate că-n afară de lego, se știe, Ionuț nu are alte interese. Și cum stăteam noi încolăciți pe canapea, drăgăleli și pupături, ce dor mi-a fost de tine, ba mie mai tare, nu mă abțin. Că doar nu vreau.

– Ioane, până la urmă, nici o fată nu-ți face cu ochiul?

– De ce să-mi facă cu ochiul?

– Adică nu-ți place nici o fată? O colegă de la școală? N-ai și tu iubită?

Îl văd că se rușinează și-și lasă ochii-n jos. Începe să-mi spună de lista pentru Moșu’, încearcă discret să scape de subiect. Dar ți-ai găsit!

– Când o să ai o iubită… ce o să faci cu ea?

– Habar nu am. Eu o să fiu pilot.

– Aham. Dar dintre toate fetele prietene, e una care-ți place? Adică pe care ai vrea-o de iubită?

-… poate. Dar nu acum.

Greu cu el.

– Păi nu acum. Mai încolo.

– Când o să fiu pilot. Sper să nu fiu prea ocupat.

– Dar zile libere nu o să ai?

– În zilele libere va trebui să-mi duc avionul la reparat. Și dacă nu e stricat, atunci, ei bine, atunci o să o duc pe fetiță la plimbare.

– Care fetiță?

– Aia care îmi place!

– Care îți place? mă alarmez eu repede că am scăpat subiectul. Adică îți place acum de una?

Mă privește lung. Lung așa cum doar el (și poate ta-su) știe.

– Dacă mi-ar plăcea, ți-aș fi spus deja! Știi că ție îți spun tot!

Gata. M-am liniștit. Dar e clar că trebuie să am un dialog, eu cu mine și doar noi două că altfel soacra aia stereotip o să aibă poza mea în dreptul ei.

 

1

Supărare și o șapcă nouă

Eu una mă simt așa de bine când reușesc să-mi stăpânesc ieșirile, să fiu mai puternică decât ele și să mă port ca un om mare.Azi a fost una din zilele ălea. 5 ore de somn azi noapte, lipsă de chef- că-i deja prea cald afară, lene totală și stare care cerșește canapea și carte bună. Și nimic altceva.

M-am dus să-mi iau copilul de la grădi și l-am simțit de când am dat ochii cu el. L-am vazut cum a încercat timid să-și construiască puntea de legătură cu educatoarea, am observat schimbul lor de priviri.

– Azi m-a certat doamna educatoare. Și pe mine și pe Stavro și pe Mario (*aștia trei sunt cei trei mușchetari, nedespărțiți și de neoprit) ne-a trimis în clasă. Să stăm acolo să ne liniștim. Și am fost nervos și încă-s foarte supărat pe ea…

– Dar ce-ați făcut așa de grav?

– Absolut nimic.

– Probabil că s-a întâmplat ceva, nu cred că v-a trimis degeaba în clasă…

– Nu-mi amintesc…

Mi-e foame și car tot felul de chestii, las discuția pe când sunt in formă. Așa că o pornim înspre casă și pe drum îmi amintesc de șapcă. Vreau să-i cumpăr o șapcă. Intrăm în magazin, eu pun mâna pe una albastră (că-i anti jeg) el nu și nu, o vrea pe cea galbenă. O luăm pe cea galbenă, o plătesc, îi cere vânzătoarei să-i scoată eticheta și ne continuăm drumul. O pune-n cap și… se dezlănțuie iadul.

– Nuuuuuuuuuuuuuuuuuu-mi place. Îmi strânge urechile!

O lărgesc.

– Nuuuuuuuuuuuuu, e prea mare!!! Nu o vreau! E urâtă!

– Singur ți-ai ales-o! mă răstesc eu.

Nu și nu și nu. E prea mică, e prea mare, e prea galbenă, o urăsc, te urăsc, o voiam pe cea albastră și plâns și muci și muci și hohote. Mie capul îmi stătea să explodeze, privirile celor din jur, nu, nu ajută. Trag aer în piept, adânc. Realizez că-s mai de încredere când sunt obosită, că n-am putere să mă cert sau să mă răstesc, n-am vlagă nici să mă enervez prea tare. Vreau doar să-mi pun capul într-o îmbrățișare. Îl trag lângă un copac, la umbră, pun toate boarfele jos pe lângă noi, mă pun și pe mine la nivelul lui și-l strâng în brațe. Copilul hohotește, muci și furie și lacrimi.

– Ești supărat. Tare de tot. Te-a supărat ce s-a întâmplat la grădi. Ești și obosit și flămând și nervos …

Plânge și mai tare și se strânge-n mine. Stăm așa vreo cinci minute. Eu îl țin și el pe mine.

– Ce băiat mare… și plânge, ce urât, se bagă-n seamă un domn.

Îi arunc o privire cu săgeată cu tot, Ion nu-l aude și bine că nu-l, trage nasul și oftează greu. Apoi pornim mai departe fără vorbe. I s-a luminat fața. Până la urmă lui îi place șapca… și mie de mine.

IMG_0310

2

Despre mâncare (lui îi place, mie nu) sau III

N-am fost niciodată mâncăcioasă. Nici foarte pofticioasă. Am crescut într-o casă în care nimeni nu m-a forțat vreodată să mănânc mai mult decât vreau, nu a trebuit să termin tot din farfurie și nu am trăit sub umbrela așteptărilor altora de a cere reumplerea farfuriei. Din contră. Mama e unul dintre puținii oameni din jur care mereu lasă ceva în farfurie, nu mănâncă tot nici să o picuri cu ceară. Tata e din ăla, mai pofticios dar știe să-și pună stop la gură când simte că nu mai e loc. Așa că pentru mine șocul cultural de care m-am izbit odată cu venirea în Grecia a fost cu atât mai puternic. Cultural dar mai bine zis, culinar. Aici mâncarea-i pe primul loc. E motiv de adunat familia, de a-ți demonstra ospitalitatea, de a-i aduce aproape pe cei dragi, de a petrece bine. Fiecare eveniment important include și masa întinsă. Cantitățile nu-s deloc de neglijat și, evident, ca în toate situațiile, fiecare are ceva de spus când vine vorba de cât bagi în gură. La început mi s-a părut simpatică atitudinea, așa, ca orice noutate – ce draguț că mă întreabă din două în două minute dacă mai vreau, dacă m-am săturat, dacă-mi place. Dacă-mi pace, de ce nu mai vreau? Cum să te saturi cu atât? Nu-ți place! Nu-i nimic, găsim noi ceva ce să-ți placă. Nu mai poți? Ia o pauză, mănânci mai târziu! Din asta nici n-ai gustat!

Cu cât îți umpli mai bine farfuria și ți se citește pe față pofta de mâncare cu atât mai ușor ajungi la inima celor care te-au invitat la masă. Nu, nu glumesc. Mâncarea e iubire.

Mi-a fost ușor să învăț gusturi noi, texturi noi. Arome și mirosuri care-ți lasă gura apă. Îmi place să merg cu prieteni la masă, să ne adunăm în jurul farfuriilor pline. E veselie și oamenii știu să se bucure de asta. Gălăgie, pahare, povești, râsete, o atmosferă pe care n-am întâlnit-o în multe alte părți. Dar mă obosește grija altora de cât și ce pun în gură. Cu prietenii mai treacă, meargă, dar prânzurile-n familie sunt cele mai teribile. De cele mai multe ori am impresia că-mi sunt numărate îmbucăturile și transformate în kilograme de pus pe mine. Care, evident, nu-s destule. Despre socrul meu care nu acceptă că există mese și fără carne am mai povestit, ultima dată însă mi-a fost dat să stau la masă cu o mătușă de departe care a epuizat, cred eu, toată paleta de întrebări:

– Dar din asta ai gustat? Nu-ți place? Dacă-ți place, mai ia. Nu, nu ești învățată cu gusturile ăstea, nu-i nimic, te înveți. Vrei să le înveți, nu-i așa? Avem cea mai bună mâncare, așa-i? Nu mai vrei puțin? Ia și pâine, cum să te saturi fără pâine? Sos? Ia mai aduceți aici plăcintă, că asta-i place Alexandrei. E bun, nu-i așa? Mai vrei? Nu aveți din ăstea în România? Aveți? Și care-s mai bune? Astea-s mai bune, așa-i? Doar atât ai mâncat? Păi nu ai mâncat absolut nimic. O să te îmbolnăvești.

Am dus-o așa câteva ore bune. Și de-ar fi fost un episod răzleț … dar nu-i.

Crețul îmi explică el cu patos și mândrie, că ăsta-i alt semn că oamenilor ăstora le pasă de tine și nu vei găsi niciunde-n lume atâta grijă pentru stomacul altuia, dar mie parcă tot mai bine-mi cade să mănânc fără comentatori pe fundal…

 

 

0

Din nou, despre Mame de Poveste

Am promis că mă țin departe de știri, politică și televizor. Că o să-mi încarc rezerva de gânduri bune cu ore petrecute la soare și lângă mare, cu oameni pe care-i iubesc, cu cărți, povești și vorbe de-ale lui Ionuț. Că nu mai pun suflet nimic,  mă fac mică, mică de tot până trece valul și mă ocup doar de lucruri care-mi aduc bucurii. Proiectul meu și-al Verei e unul dintre lucurile ăstea: Mame de Poveste – pentru cei care nu știți despre ce vorbesc eu aici. Ideea noastră a luat avânt și-i disponibilă acum în patru limbi. Povestea copiilor care aduc somnul, Max și Mara o găsiți acum și-n engleză, și-n germană și până și-n limba greacă. Cesuleț Timpulescu e disponibil în engleză și lucrăm de zor și cu spor pentru ca povestea lui Fluturaș cel delicat să fie următoarea tradusă. Ei și asta nu e tot! Peste puțin timp, o scoatem în lume și pe vulpița Ada, o nonconformistă pe care cu siguranță o vor iubi toți copiii.

Cum să nu mă umple de bucurie gândurile tuturor celor care au primit deja jucăriile și ne trimit mesaje din toate părțile? Că-s iubite jucăriile și poveștile ce le însoțesc sunt citite și recitite? Cum să mă las doborâtă de supărări de zi de zi care oricum trec, atunci când văd că oamenii pot fi fericiți cu o idee de-a mea ce a prins viață?

Ionuț e fanul nostru numărul unu. Știe poveștile de pe vremea când erau doar fițuici mâzgălite cu pixul și le iubește pe fiecare-n parte. Mă pune să dezvolt conflictele și să inventez și alte rânduri, mai că n-am pornit alte capitole cu aceleași personaje. Jucăriile stau la loc de cinste, în pat, lângă el și le duce pe rând la plimbare și-n excursii.

– Mami, ăstea-s cele mai frumoase povești. Pentru că le scriem amândoi (gata, m-a dat de gol!) și pentru că nu-s nici pentru fetițe, nici pentru băieți. Sunt pentru copii!

V-am făcut curioși? Faceți-vă curaj, alegeți și comandați jucării minunate cu povești pe măsură!

mamedepoveste@gmail.com

gasca2

2

8 ani și 2 zile

… de când am ajuns pe insula asta. În vizită, cum altfel. Era finalul unei vacanțe și așteptam, vai cum așteptam să revin în Viena mea dragă. Obosită – până și pentru Alexandra cea de 27 de ani, o săptămână de nesomn a fost prea mult! sătulă de atâta gălăgie, cu vreo 3 kilograme în plus, Grecia nu-mi lăsase nu știu ce impresie grozavă. Îmi făceam deja calcule-n minte și bifam încă o țară pe hartă. Când în ultimul ceas mi s-a propus să vizitez și Xalkida, am zis da, de ce nu?. 48 de ore mă despărețeau de decolare, ce s-ar fi putut întâmpla?

O zi la plajă, o hotărâre spontană de a sta până a doua zi, o cină cu prietenii prietenei mele – o grecoaică simpatică tare, colegă de studii la Viena. Pe când a apărut crețul la masa noastră, cheful era-n toi. Cine a fost vreodată în Grecia, știe ce înseamnă asta. Cunoscători ai localului, de-ai casei chiar, mâncare bună, vin rece, povești în trei limbi, ce seară frumoasă. La început nu i-am dat atenție, dar și-a dat el. A spus că stă doar o clipă, să ne salute, apoi nu s-a dat dus. Și am povestit și am râs și m-am trezit gândindu-mă, ce băiat simpatic, păcat că nu-i stilul meu. E prea brunet și prea mare și prea bărbat cumva. Mie-mi plac ăia de-i poți manevra și blonzi și cu ochelari. Dar e simpatic.

Două zile mai târziu, acasă, la Viena, primeam un mesaj. Alte două zile mai târziu, băiatul cu părul creț mă anunța că și-a luat bilet de avion și vine. Vine să mă cunoască. Oricum nu fusese niciodată la Viena, ce ocazie mai bună ca asta? Mi-au înghețat vorbele dar mi s-a dezghețat sufletul.

O lună, zeci de telefoane, sute de e-mail-uri mai târziu, m-a prins în brațe. Acolo, în inima orașului, la cafeneaua mea de suflet.

– Ciudat, i-am zis. Chiar credeam că știu ce vreau.

– Eu am știut primul.

8 ani și 2 zile. Numărătoarea continuă.

10403512_10152809554460927_8875559546957985875_n