0

Ca frații (cum n-au fost surorile)

Relația mea cu sor-mea a fost mereu un fel de joacă de-a șoarecele și pisica. În care eu eram pisica sau cel puțin am fost până a băgat foarfeca în părul meu, la propriu. Nu mai știu care a fost reacția mea când am aflat că e pe drum o soră și că nu voi mai fi singură (niciodată) dar privind în urmă, am impresia că bucuria n-a dat p-afară.

Când era mică, mică știu sigur că am avut o tentativă de a o ridica din pat, s-o iau în brațe și s-o duc undeva. Cică plângea și ăsta o fost motivul. Bine că m-a prins mama la timp. Când a mai crescut, o căpăceam cu fiecare ocazie. Tras de păr, picioare date pe sub masă, să nu pună mâna pe nimic din ce era al meu, să nu dorească nimic, să nu poftească nimic, să nu miște, să nu respire. Era blândă biata și moale și rotundă și nu prea-mi ieșea din vorbă. Mai avea și episoade (scurte, ce-i drept) de revolta pe care le îmblânzeam cu câte o amenințare sau una peste cap. Știu, sună tragic și pentru ea chiar era. Pe lângă asta, cam toata copilăria ei am fost dată drept exemplu, explodam de atâta seriozitate. Dar meritul pentru asta nu-l am eu ci e o treabă ce intra în categoria tâmpenilor făcute de ai mei.

Îmi amintesc că seară de seară – pe vremea aia dormeam împreună, într-un pat, o pocneam pe sub pătură. Pentru că se mișca, se foia, respira. Nu cred că i-a fost ușor. Nici mie. Mama mi-o băga pe gât cu fiecare ocazie, ia-o cu tine în oraș, scoate-o-n lume, și toate ăstea culminau cu nu te duci nicăieri de nu o iei și pe sor-ta cu tine. O luam – dar știa biata deja că trebuie să stea cu câțiva pași mai în spate, să nu deschidă gura, să fie invizibilă. Când și-a luat carnetul, condiționam ieșirea cu noi de poziția ei de șofer. Și câte și mai câte, mărunte dar al naibii de afurisite. M-a prins și ea la un moment dat, pe scaunul de frizerie, m-a tuns de aici, m-a tuns de acolo până m-am trezit că arăt ca o veveriță și nu mai aveam ce face. Am înghițit în sec. O meritam.

În ăia doi ani pe care i-am trăit împreună la Viena în loc să-mi plătească tot chinul prin care a trecut, mi-a călcat și haine și mă aștepta duminică de duminică cu supă de pui și pireu de cartofi ca la mama acasă. Mai mereu lăsa câte ceva dulce-n frigider și voia să știe pe unde sunt, să nu care cumva să mă fure cineva. Comenta când ieșeam în oraș, comenta când veneam, și acum e clar: ăla a fost momentul în care am schimbat puțin rolurile – atât cât să lăsăm o urmă de echilibru să-și facă loc în viața noastră.

Acum suntem bine. Ne vedem și suficient de rar cât să nu dăm în plictiseală și pe mine să mă mănânce-n palmă să-i mai trag câte una. Obiceiurile proaste mor greu. Mai primesc din când în când câte un mesaj cu poze cu haine – care se potrivesc mai bine? Sau cu câte un covor – arată fain aici? Chestii pe care le fac probabil toți frații mai mici din lume. Mici și nesiguri. Chiar de-i comentez de fiecare dată – ce scriam mai sus, faza cu obiceurile proaste? îmi place la nebunie că mă întreabă. Tot io-s aia mare.

Ce-i mai fain și mai fain însă în toată nebunia asta e faptul că ai noștri pitici se au mai bine ca frații. Ionuț îl iubește pe David, David îl iubește pe Ionuț. Nu, nu sunt verișori, sunt mai mult de atât, sunt cei mai buni prieteni, sunt frații pe care  nu-i au.

-Mami, știi că pe tine te iubesc cel mai mult în lumea asta? Adică tu ești prima! îmi șoptește Ion la ureche. Dar mai știi ceva? Și pe David îl iubesc la fel de mult cum te iubesc pe tine. Doar pe voi doi vă iubesc pe primul loc. Și apoi și pe ceilalți…

Îi văd cum se joacă, se îmbrățișează, de se ceartă încearcă să facă repede pace. Sunt așa de luminoși împreună. Fericiți, cu gurile până la urechi. Se caută, duc dorul unui altuia, fac planuri de împreună pentru totdeauna. Ei au ce n-am avut noi. Și-i bine.

1501840_10151725609205927_1392487261_n

 

0

Niciodată fără!

M-am trezit înaintea tuturor. Am băut o cafea cu mult lapte, am stat în liniște și am terminat o carte (doamne, bine mai scrie femeia asta!). Iubesc duminica- mai ales când e prelungită cu încă o zi liberă. S-a trezit și Ionuț, ne-am făcut poze, nespălați și nemachiați, am râs bine, am mai băut o cafea și apoi i-am propus să-mi fie de ajutor la supermarket. „Să nu cumperi ce nu e pe listă?” mă întreabă el și-mi dau seama că știe el ce știe. Traversăm orașul – duminica dimineața e singurul moment în care-mi place să umblu cu mașina! cumpărăm ce-i de cumpărat, pornim înapoi. El spune una, eu răspund, facem planuri pentru restul zilei. Vrea să meargă cu buni la sat, eu vreau să termin povestea cu 1 (oh, da, pregătesc una faină de tot!), tati merge cu ale lui, mâine-s liberă ce bucurie, mergem la cinema, opresc la semafor și ZBANG. Simt cum sar din scaun. Timp de o secundă, două, trei nu pricep ce s-a întâmplat. Nu am scos din viteză, ăsta-i primul gând. E automată, vine gândul doi.

– Mami, ce-a fost asta? Ne-a ciocnit cineva?

Ies din mașină, mă asigur că-i bine, iese și ăla din spate.

– Mă scuzați, v-am lovit, nu am văzut că-i roșu. Credeam că mergeți la dreapta.

Încerc să mă dezmeticesc. Mașina pare că-i în regulă. Mă urc la loc, plec buimacă. Opresc în prima parcare, oprește și omul. Îl mai verific o dată pe Ionuț – „Mami, m-a ținut centura, altfel cred că săream la tine-n brațe!”, glumește el și eu simt că mă sufoc.

Suntem bine. Suntem bine pentru că amândoi aveam centură – eu pe scaunul meu, el în scaunul lui. Nu a fost o lovitură puternică, dar ar fi fost destul ca Ionuț să zboare printre scaune dacă nu era legat și de stătea în mijloc.  Nu era nevoie de mai mult ca să dea cu capul de scaunul din față. dacă nu era în scaunu lui, cu centură. Nu a fost o lovitură puternică, dar ar fi fost destul ca un copil aflat în brațele cuiva să se rănească.

Acum recunosc. E greu să crezi că ți se poate întâmpla chiar ție. Mai ales că am mai plecat și eu de-acasă, cu taxi, cu Ionuț în brațe. Am mers și de acasă până la colț fără scaun – pentru că deh, e până la colț, conduc atent. Am fost cu prieteni pe motiv de lene – haideți că vă ducem noi, îl ții în brațe!  Azi am înțeles că nu contează cât de atent conduc eu. Nu contează că-i un metru, sau doi sau zece. Nici că-i gol orașul. Nu contează nici dacă n-ai mai pățit așa ceva, nici dacă nimeni din jur n-a mai pățit. De fapt, nu contează nici dacă stai în mașină, pe loc.

Puneți copiii în scaune speciale pentru vârsta lor. Legați centurile. Nu-i de glumă.

 

1

Cea mai …

Am crescut auzind zi de zi că sunt cea mai bună. Cea mai talentată, cea mai bună la engleză, cea mai silitoare, cea mai bună din clasă, cea mai bună din familie, cea mai bună la tot felul, cea mai vorbăreață, cea mai prietenoasă, cea mai de dat exemplu. Cea mai era un fel de prenume – mă însoțea peste tot. Și ceva ce sunt convinsă că se voia a fi de mare ajutor, în mintea mea s-a transformat într-o povară greu de dus. Pentru că toate „cea mai” ăstea s-au întors ca un bumerang cu frică. Frică să nu greșesc – pentru că doar se știe, eram cea mai. Frică să nu fac tâmpenii, să nu fiu prinsă pe picior greșit, să nu dezamăgesc. Toate ăstea mă urmăresc până azi. De fiecare dată când fac una sau alta – și-mi pun tot sufletul și tot dragul stau cu  sabie deasupra capului: oare e suficient de bine? Oare aș fi putut mai mult? E o prostie ce-am făcut, nu-i așa? De fapt nu-i deloc ok și-i clar că-s alții mai mulți și mai buni și eu pur și simplu am doar noroc. Iar de aici până la nu-s bună de nimic și vai și uf, nu-i decât un pas. Am trecut în aștia 36 de ani prin multe experiențe, nici măcar o dată n-am fost în stare să primesc o laudă cum se cuvine. Pentru că mereu gândul că alții așteaptă ca eu să… , îmi stă-n spate și mă trage-n jos. Orice fac, orice zic, mă simt privită, analizată, desfăcută pe bucăți. Duc în buzunare pietre: de emoție și sentimente grele. Conștientizez – știu de unde au pornit și mi-am promis că n-o să le dau mai departe. Așa că în relația cu Ionuț am încercat să țin un echilibru – și atăzi am realizat că se poate să fi căzut în altă extremă.

Am mers astăzi de dimineață amândoi, la un concurs. Zeci de piese de lego pe care copiii, împărțiți în trei serii trebuiau să le puna-n forme, să construiască una, alta iar la final primeau și premii. Ionuț al meu care vede-n față doar piese și construcții a fost gata de plecare în câteva minute și mi-a cântat tot drumul – Oare ce piese sunt? Oare-s multe? Oh, ce chef am de construit! A sărit direct la treabă, a făcut o navă spațială cu influențe de Titanic (în continuare asta-i obsesia și nu dă semne de oboseală) iar la final a pus-o în rând cu celelalte, pentru jurizare.  Am plecat la o plimbare – așteptare.

– De-abia aștept să văd ce am câștigat, îmi spune el pe un ton categoric și eu simt cum pun frânele.

– Păi știi, ar fi minunat să câștigi, dar oricum important e că ai participat. Nu știm încă dacă o să câștigi!

– Oh, dar eu știu. Știu sigur că o să câștig. Am făcut o lucrare minunată. E chiar faină.

Pe mine mă trec toate apele. Recunosc, mă tem să îl las să se entuziasmeze. Dacă totuși nu câștigă?

– Ok, e chiar faină lucrarea ta. Dar nu avem de unde să știm dacă o să câștigi ori ba. Și cum ziceam, important e că ai participat și te-ai distrat și…

– Da, e important. Dar sigur o să fiu printre câștigători.

Siguranța asta mi-e nefamiliară. Mă sperie și-mi dă o stare de disconfort. Nici nu știu cum s-o explic, n-am cum. Doar o simt.

Ionuț a câștigat premiul 3. După ce doamna citise deja o listă lungă de nume de copii care au primit diplome pentru participare și eu am tresărit la fiecare dintre ele, a ajuns să citească numele celor șase câștigători. Mi-e și rușine să o spun, dar până-n ultima clipa eram sigură că a uitat de el, că numele lui ar fi trebuit să fie pe diploma de participare și doar atât. N-a fost. Numele lui a fost pe diploma cu locul 3.

Mă privește zâmbind.

– Ți-am spus că o să câștig?

– Mi-ai spus.

– Nu ai crezut, așa-i?

– Nu.

– Nu-i nimic, o să mă crezi data viitoare.

Poate totuși e adevărat ce se spune, că ăștia mici din viața noastră și-au făcut drum pe aici ca să învățăm una alta și mai ales ca să ne învățăm… minte.

 

 

0

Ce facem duminica asta?

Am (re)venit în țară cu o listă de planuri. Mereu mi-au plăcut – listele și planurile. Și ce-i mai ciudat, uneori, de multe ori, mi se pare minunat că nu ies toate cum le-am gândit ci cum s-au potrivit. Dacă în urmă cu vreo 10-15 ani sufeream teribil că nu-s toate precum descrise la mine-n minte, de o vreme încoace mă bucur când pot improviza, când ies toate pe frânturi și bucăți care, adunate, dau un final mai bun decât cel povestit de mine.

Sus, de tot, în top, mi-am pus una sănătoasă. Mă apuc de alergat. În Grecia plănuiam să fac treaba asta de două, trei ori pe an – aveam deja traseu (în minte), echipament (tot în minte) și poftă nebună de mișcat picioare (tot acolo și ea). În opt ani, am ieșit o singură dată să alerg. Peisaj de vedere – marea-n stânga, plaja în dreapta și vreo patru, cinci dulăi vagabonzi după noi. Mi-a pierit cheful de fugit așa că m-am apucat de altele, visând, cum altfel, la aleile verzi de la Timișoara. Din septembrie până acum, la mijloc de aprilie, am tot amânat momentul – nu-i ușor să faci din ăstea de n-ai antrenament nici la picioare, nici la grade puține. M-am moblilizat săptămâna trecută: după ce am mormăit bine că   n-am echipament frumos, că poate totuși întâi mă duc să-mi cumpăr și mă apuc după, că una, că alta, Ionuț a zis „Stop. Hai afară!” El cu trotineta, eu cu picioarele în urma lui. Am realizat că am nivel de rezistență de nici bacul la sport nu l-aș lua. Așa că mi-am făcut program și-i clar, mă apuc de treabă. Pentru că tot visez să particip la un maraton – asta-i deja poveste veche! Și ce să vezi, până să ajung la cel de la Boston sau New York sau Stockholm (da, știu, visez departe) pot să încep cu unul chiar la mine-n oraș! Așa că la anul vreau și eu să particip la Timotion! (alături de o mulțime de oameni dragi)!

Teoretic aș fi putut participa și acum la Timiotion, la pas vioi mă descurc binișor dar, cum spuneam planurile-s făcute să fie încălcate. Anul acesta, dorința asta s-a suprapus cu alta: așa că o sunt parte de program la Sant Jordi – Ziua internațională a cărții. Eveniment ce începe de dimineață și se întinde pe toată durata zilei de duminică. O zi numai bună de petrecut cu și între cărți cu ateliere, lansări de carte, autori. O să fiu și eu acolo ca să fac ce-mi place mie cel mai mult (pe lângă scrisul poveștilor): o să le citesc. Am ales două căți, doi autori germani, unul pentru cei mici, mici (Michael Engler, Elefantastic în Africa), altul pentru cei mai mărișori (Michael Ende, Momo). De la ora 10, la Casa Artelor din Timișoara. Veniți, da?

 

Citat
1

Azi a fost una din zilele acelea de care m-aș mai ține, dar n-ar fi nici rău dacă ar trece odată. A plouat și a fost ca o toamnă-n luna lui martie, nu mă plâng, credeam că-mi place, dar adevărul e că mi s-a făcut dor de iarbă verde, miros de primăvară și balerini fără ciorapi. Și una-i să trăiești mereu într-un loc gri, acolo, vrei nu vrei te adaptezi situației și alta să fim într-un loc unde teoretic sunt de toate – și soare și verde și iarnă și cizme de ploaie.

M-am trezit amețită și cu ochii umflați, nimic neobișnuit pentru o sâmbătă noaptea ca-n tinerețe, dar de data asta copilul m-a ținut alertă. I-a fost rău și a avut febră și doamne când se termină cu nebunia asta? Dialoguri în miez de noapte – „Ha ha, Ioane, așa o să fi și la petrecerea ta de 16 ani, cum ești în noaptea asta!” Pare-se că am chef de glume dar doar eu le pricep, el bietul mă privește de peste lighean. I-am pus unul lângă pat de teamă că nu ajungem la baie, nu-s mai nici sprintenă eu cum eram. „Mami, ce glume proaste-s ăstea?” întreabă el și eu mă hlizesc mai departe pentru că ăstea-s lucruri despre care eu știu, el încă nu. Adorm cu perna-n brațe și cu el lipit de spatele meu. Ultimul gând e că la final de săptămână trebuie să fie toată familia în formă – unul să revină, alți doi să n-o lipească și pățească.

Dimineața am petrecut-o printre piese de lego pe care le-am aranjat în cutii, pe culori și mărimi și forme. Ionuț mă privea  din pat de sus,  n-am putere să mă joc, dar nu le pune prea bine că oricum le stric de îndată ce nu mai sunt bolnav. Nu o zicea tare, dar știu ce am la casă. Îl las cu ta-su să-și poarte de grijă și o șterg la teatru. Era în plan să fim amândoi dar nu ne-a ieșit. Nu-i nimic, am luat deja bilete pentru următorul spectacol din aprilie – ceea ce vă recomand și vouă! Cartea Junglei, Teatrul German de Stat, Răzvan Mazilu, un cuvânt: m i n u n a t! Mi-aș dori să-mi înceapă toate duminicile cu atâta culoare.

Am continuat-o cu tort roz și lego-n vârf, așa praf a fost copilul că nici n-a avut chef de suflat în lumânare, nu-i nimic, a suflat anul trecut de atâtea ori de și-a făcut norma până la douăzeci de ani. Acum e deja seară, și-a mutat singur perna și pătura la mine-n pat, presimt că urmează altă noapte lungă. Și o săptămână cam tot așa. Bine să ne fie la toți!

 

1

Lista de duminică

Multe-s blogurile pe care le citesc cu drag dar am câteva care-mi merg la suflet mai mult ca altele. Am în lista mea o câteva pe care le vizitez regulat. Sunt ălea în care ajung să citesc vorbe pe care le-aș fi putut zice chiar eu, în care dau peste gânduri care-mi zburdă și mie libere prin cap. În care mă simt ca acasă. Chiar așa.

Sleepy e una dintre destinațiile preferate. Și cum răsfoiam și mă plimbam eu p-acolo zilele trecute, m-a pus pe gânduri. Probabil că fiecare dintre noi poartă-n suflet chestii de care nu se poate sătura orice-ar face. La fel cum avem, cu siguranță și chestii de care credeam că nu ne vom sătura dar ne-a trecut. Și altele, din ălea de care te bucuri dar știi că la un momentat o să ți se aplece de ai parte de prea multe. Așa că am stat eu și m-am gândit. Care-i ceva-ul ăla de care nu pare că mă mai satur? Care-i lucrul ăla pe care-l repet și-l tot repet și l-aș tot repeta fără să mă satur? În același timp, am trecut prin episoade din care nu m-aș fi dat dusă și privind acum în urmă, știu că au fost trecătoare. Am și gânduri din a treia categorie, care m-au entuziasmat din prima dar în timp ce săream mai cu foc simțeam că nu o să mă țină cheful.

De ce nu mă satur și cu siguranță n-o să mă satur în veci? De îmbrățișări și strâns în brațe. Aș sta zile-ntregi în nemișcare, cuibărită la pieptul Lui și cu Ion în prelungire. Nu m-aș da dusă nici de foame, nici de sete, nici de altele dacă e să mă țină-n brațe. Sau să-i țin eu.

N-am destule cărți. Nu-mi pot liniști setea de cumpărat, descoperit, citit. Îmi place să sar printre genuri și stiluri literare, să descopăr autori noi, pe cât sunt de plină de poftă de ducă și drum, pe atât de bine-mi cade să stau în fotoliu cu o carte bună. 30 de ani de când citesc și nu, nu-i cale să-mi piară pofta!

Drumuri, călătorii, excursii, bilete de avion. Niciodată nu-s destule. Nu cred că se poate să mă satur vreodată de ele. Dacă m-ar ține buzunarele și portofelul aș pleca pe undeva, pe altundeva în fiecare lună. Nimic nu se compară cu revenirea la cuib după astfel de escapade. Aș alege oricând viața de nomad cu „mașina cu casă” – expresia lui Ionuț dacă mi s-ar da posibilitatea. Cum să mă satur de așa ceva?

Muzica. Să cunosc oameni noi. Să fac liste. Să organizez lucrurile pe culori. Să ordonez dulapuri, casa. Să umblu pe jos. Să mă plimb de una singură pe străzi într-un oraș nou.

Care-s ălea episoade pe care credeam că le voi repeta la nesfârșit fără să mă plictisesc vreodată? Cel mai surprinzător e cel legat de ieșirile nocturne. Nu cred că-s multe bufnițe ca mine. Puteam să stau trează 3 zile și 3 nopți, să bat cluburile dintr-un capăt în altul și să nu-mi piară pofta de dans și veselit. De-mi dădeai alarma la miez de noapte, că se pune de ieșire-n oraș, săream din pijamale fără să mă gândesc de două ori. Eram sigură că asta-s eu și așa voi fi până când o să ies la pensie. Evident, m-am înșelat.

Iar din a treia categorie, ei bine, în a treia categorie, sunt puține, că-s mai precaută acum decât eram în urmă cu vreo 10 ani. Eram convinsă că o să-mi placă la nebunie viața într-un oraș mic, la malul mării. Mi se părea extraordinar faptul că trec pe stradă și lumea mă cunoaște. Că pot să lenevesc pe o plajă la 10 minute distanță de casă. Că viața are ritm pașnic. Și m-am entuziasmat și am chiuit în timp ce-n capul meu, Alexandra aia responsabilă cu viața de zi cu zi, trăgea focuri de alarmă deghizate-n artificii. Ei bine, știa ea ce știa. A fost simpatic o lună, două, trei. Și-s convinsă că marea poate fi cel mai frumos lucru din lume. Dacă o văd în vacanță. Așa, zi de zi, e ca poanta aia cu femeia frumoasă pe care o vor toți…

Voi le ce n-ați putea renunța niciodată?

 

 

 

 

 

0

Planuri de vacanța (altora)

Sunt de opt ani în Grecia și parcă pe zi ce trece sunt tot mai convinsă că au dreptate localnicii când spun că aici s-a inventat statul la discuții. Oamenii ăștia au un talent când vine vorba de a despica firu-n zece și de a dezbate orice chestiune timp îndelungat de parcă nu-i mână nici o grijă-n lumea asta și timpul de aici izvorăște. De la bătrâneii care stau de dimineața devreme la cafenea până la cei de vârsta mea, dialogul e prezent peste tot. Fiecare suflet are ceva de zis, de adăugat, de comentat. Despre orice și din nimic se pornesc furtuni și dialoguri aprinse – cu greu se domolesc! Pe lângă faptul că-s gălăgioși și parcă mai mereu băgați în priză e bine de știut că ei așa sunt indiferent de tema de discuție. Până și un dialog inofensiv – vremea? le poate provoca pasiuni nebănuite. Atmosfera asta de veșnică agitație și gălăgie mi se părea chiar simpatică. Între timp am revenit la ale mele și mă obosește teribil – dar e drept, e delicios de observat.

Zilele trecute mi-a cerut Ioana un sfat privind vacanța de vară. Idei de insule frumoase, nu foarte departe de Atena, știți și voi, e ianuarie, dar mai bine să faci planuri din timp decât să le lași pe ultima clipă! Și pe cine să întrebi mai cu încredere decât pe cei care-s de-ai locului. Oameni care au bătut insulele-n lung și-n lat și care știu ce vorbesc. Musafirii mei de duminică, toți unul și unul, cu vacanțele-n suflet și a lor țară tot acolo. Am aruncat întrebarea undeva pe la 12, la ceas de cafea și plăcințele cu brânză.

– Întrebare: insulă faină, aproape de Atena – adică să nu fie nevoie de ore-ntregi de mers cu ferry-ul. Cazare undeva lângă o plajă cu nisip. Să nu fie aglomerată.

– Andros, zice unul.

– Lasă, mă, Andros. Kytnos e mai faină. Sau Kea.

– Nici gând, băieți, nici gând. Hydra is the best.

– În Hydra nu ai voie cu mașină, nu știi?

– Păi și care-i problema?

– Doi copii mici! Bagaje, chestii…

– Spetes! zice prietena mea. E aproape, e frumoasă, verde…

– Și al naibii de scumpă, sare altul de colo. Acolo au vile toți plictisiții din Atena!

– Eu am zis Skopelos, mă bag și eu în seamă…

– E departe. E mult de mers cu mașina (*adică vreo două ore, dar mă rog, distanțele și timpul se măsoară altfel aici!)

– Dar e verde!

-Dar de ce aproape de Atena? Sunt o mulțime (*accentuat) de insule fantastice. Ikaria! Sau Folegandros! Koufonisia!

– Pentru că au și doi copii mici! Nu poți merge la naiba-n praznic dacă ai și copii mici cu tine, sar eu, mamă responsabilă. Și bagaje multe și una și alta!

– Atunci Samos! sare de colo cel născut și crescut în Samos. Sunt zboruri zilnice!

– Găsim hotel cu plaja lângă?

– Cum să nu?

Evident, discuțiile menționate aici sunt varianta prescurtată rău de tot. Pentru că până la urmă nici nisipul de lângă hotel nu e chiar nisip, e cu pietricele – dar sunt multe plaje cu nisip! Da, dar nu lângă hotel!

– Creta, spune soțul.

De aici a pornit un alt dialog despre vacanțele lor în Creta. Unii spun că au fost cele mai frumoase, alții că e de mers doar cu cortul sau în zone mai retrase. Eu le-am zis că parcă nici Evia nu e așa de rea și mi-am atras priviri urâcioase.

– Evident că nu e rea! Toate-s minunate, până la urmă și în Xalkida ai marea la doi pași…

Am încheiat dialogul undeva la 6 după amiaza, fără nici o concluzie bătută-n cuie.  Doar cu aia care spune că oriunde ai merge în Grecia n-are cum să nu-ți placă! Duminica asta urmează partea a doua de discuții…