0

Jurnal de vacanță (2)

Mergem mai departe – călduri insuportabile, nu-s faine nici măcar la malul mării, discuții fără capăt despre kilele lui Ion, povești neschimbate de familie și din familie. Nu am somn seara, ba latră un câine, ba vrea Ion apă, ba se trântește o ușă. Cireașa de pe tortul insomniei e și lectura de vacanță un nordic noir de umblu toată noaptea pe vârfuri și aprind lumini în toată casa.

În toată vacanța asta care nu-i chiar vacanță e un fel de „am venit să vedem cum e aici când știm că în curând plecăm înapoi” aud tot felul. Ieri am petrecut după amiaza cu o prietenă dragă și copilul ei, fost coleg de-al lui Ionuț. Alt ghinionist care a dat peste o învățătoare zeloasă și care crede că bullying-ul din direcția ei în direcția lor, a copiilor e metodă pedagogică. Care crede că e o idee bună să ameninți copiii, să-i condiționezi non stop ca să știe din primii ani cine-i șeful în clasă. Plin de deștepte din ăstea și-n ograda noastră și promit că revin cu poveste despre asta că mă ard degetele și-mi explodează capul doar când îmi amintesc. Singura diferență e că în timp ce prietenul lui Ionuț trebuie să reziste încă un an, noi am schimbat școala.

Azi am petrecut o zi întreagă la plajă și cu toată crema și umbra, umărul meu e roșu ca mărul. Am râs bine, am făcut baie – cât pe ce să rămâneți fără mine că am uitat că nu-i de joacă cu valuri de câțiva metri. Crețul spune că m-ar fi scos el de acolo de simțea că-i pericol. Așa o fi, dar eu în clipele ălea simțeam doar apă-n gură și-n ochi și-n urechi și un teren nisipos care-mi fugea de sub picioare. Am scăpat.

Ionuț a dat peste un pescăruș care stătea tupilat într-un tufiș. S-a mutat el bietul cât s-a mutat dar n-a putut să-și ia zborul. De la 1 la prânz, până acum juma’ de ceas mi-am consumat energia explicându-i de ce nu-l putem lua acasă, de ce pescărușii nu-s animale de companie, de ce nu poate fi prietenul lui cel mai bun decât teoretic. În plus, am inventat patru povești noi. Cred că le public în volum, cu desene făcute de Ionuț. Asta ca să mă ierte că am lăsat un biet pescăruș, singur, noaptea.

În rest, urmează altă zi de #vacantainouzoland și apoi o binemeritată excursie adevărată cu cortul pe o plajă (sper eu)  doar de noi știută. Fără telefon și fără internet. Ceea ce chiar că vă doresc și vouă!

Anunțuri
0

Gânduri și-o lansare

După ora opt – ceas de seară, încerc să mă țin departe de Facebook. Mi-e plină mintea de teorii și conspirații și am impresia că nesimțirea e mai mare ca oricând (sau așa o fi fost mereu dar n-am observat?) și nu, nu doar în ograda noastră. E drept, la noi e mai groasă și-s mai multe și toate-s cam adunate, stau să explodeze cumva dar parcă mă lasă puterile și adevărul e că-s sătulă de nopți nedormite și gânduri de luat lumea-n cap. Unde să mă mai pornesc mai ales acum? În sfârșit am o bulă faină de tot, cu oameni unul și unul, nu-i nici prea frig, nici prea cald, lucrez ce-mi place, dau peste personaje ce-și scriu singure povestea după doar o întâlnire, pline de inspirație-s toate și încă n-am poftă s-o iau din loc. Ionuț mă testează, cică dacă plecăm de la Timișoara, n-ar fi mai bine să ne mutăm pe altă planetă că oricum aici sunt șanse ca soarele să explodeze cândva și să ardă tot în cale. Îl întreb unde a auzit povești din ăstea, se hlizește și-mi spune că doar sunt povești de toți știute dar adevărul e că le-a văzut pe internet, cândva, demult, când îl scăpasem liber pe youtube. Și apoi îl simt că-i revoltat când aude că vreau să merg din nou la proteste, nu, nu s-au terminat, măi mami, dar hoții ăștia sunt deja ca niște super eroi cu niște super puteri și noi trebuie să facem ceva, să prindem puteri și mai puteri ca altfel nu-i chip să scăpăm de ei! Tu-ți dai seama că-i urmăriți deja de două săptămâni și tot nu i-ați prins? Vă fac eu o armă cu laser, să vezi, o să funcționeze. Îi îmbrățisez entuziasmul și punem la cale campanii de atac, apoi ne prăvălim pe canapea și revenim la ale lui – câte lego trebuie să mai cumpărăm până avem tot ce-i în catalog?

Mă țin departe de știri și-n timpul zilei, mi-au mâncat prea multe zile din săptămânile trecute, mă simt așa de obosită și mi-e parcă tot mai greu să discern între ce-i grav și ce pare a fi grav pentru că ne spun alții că e.

Dar nu mă pot abține și mai trag cu ochiul și mă trezesc cu câte un zâmbet pe toată fața – când ridic ochii din telefon, în tramvai și văd câte o banderolă albă cu #rezist care face cu ochiul banderolei mele albe cu #rezist. Parcă suntem mai împreună decât eram și parcă totuși oamenii sunt faini. Și care nu-s și care insistă să stea strâmbi și încordați, ei bine, treaba lor.

Am pornit să scriu despre lansarea Fabulafia de sâmbăta asta și realizez că tot despre ce mi-a mâncat zilele trecute am ajuns să spun. Dar nu-i nimic, că nu-s singură. Sâmbăta asta lansăm super revista și la Timișoara, unde altundeva decât La Două Bufnițe – că v-am mai povestit eu despre el. Și-s fericită că s-au aliniat toate așa cum visam eu – și revista cea dragă (da, am o poveste și în numărul acesta!) și oamenii faini care vor fi prezenți și librăria care-i ca un fel de casa cărților (unde am vrea toți să ne mutăm!). Cine-i prin oraș și are și copii la el, sâmbătă, 18 februarie, de la ora 17.00, să facă bine să vină. Și ca să fie și mai clare lucrurile, avem și eveniment, pe Facebook, unde altundeva? Îl găsiți aici – de luat aminte și mai ales, dat mai departe!

2

Planuri, planuri și degeaba

Săptămâna trecută cam pe vremea asta, așteptam cu mare nerăbdare weekendul. Ziua de duminică. Să-mi las băieții să se regăsească și să petreacă o zi în doi și eu, eu să-mi iau tălpășița la Atena, pentru o zi cu fete, prânz și cafea-n oraș plus, teatru la ceas de seară. Toate erau pregătite. Și nu, nu doar eu așteptam cu nerăbdare (până la urmă și băieții mei apreciază o zi în care pot să facă doar ce vor ei fără să le umblu pe la spate și să le pun pe toate la loc!)

Sâmbătă dimineața mă trezesc sunete ciudate din baie. Crețul se simte rău. Tare rău. E alb ca varul și de-abia se ține pe picioare. Îl iau pe Ionuț și plecăm de acasă. La plimbare, prin oraș, pe la tot felul de plaje din jur. Vremea ține cu noi. Soacră-mea, biata, numai ce a trecut de două săptămâni de joaca de-a infirmiera cu socrul, îmi spune (cu juma’ de gură) să mergem la ei, dacă vreau. O refuz politicos, de cinci ani de când suntem trei, de unul se îmbolnăvește – și se manifestă cu vărsături, urmăm toți pe rând. Prefer să stau acasă și să aștept să se declanșeze. Ajungem sâmbătă pe seară – Ionuț e rupt de oboseală, eu nu-s departe. Trece noaptea fără incidente. Crețul se simte și el mai bine duminică, dar nu destul de bine încât să-i las singuri și să mă duc așa cum a fost planul. Anulez ieșirea. Nu. Doar o amân. Eu cu Ion petrecem o altă dimineață afară și apoi, o după amiaza în care strâng și curăț curățenia soțului. Că patru mâini sunt mai sigure decât două. Trece și ziua de dumincă – aia așteptată întreaga săptămână. Suntem bine toți, am scăpat. Și eu nu mai fac planuri – aștept doar duminica viitoare pentru o ieșire… spontană!

1

Cămara bântuită

A venit! În sfârșit! Știți voi cât am mai așteptat eu dulapul ăsta! Cămara mea? Câte ore am petrecut pe Pinterest cu gândul la uși și paleți, rafturi ce să pară vechi, locuri de depozitare, lemne,culori. Am primit oferte de prețuri, m-am întors și m-am foit, am întrebat și-n stânga și-n dreapta. Aproape un an am stat cu colțul gol. Și cu mintea plină de idei. Și într-un final, într-o săptămână am rezolvat totul! Da, se poate să dai peste meșteri serioși chiar și-n Grecia (că peste neserioși am dat destul!)

Rezultatul e peste așteptări.

photo

Și-mi place, îmi place așa de mult de m-aș muta acolo. Cu toate că s-ar putea să fie deja locuită.

Ionuț intră în dulapul cămară. Povestește de unul singur. Merg și-l scot de acolo.

– Hai, Ioane, să ne căutăm de lucru.

– Dar mami, e foarte nepoliticos ce ai făcut! M-ai scos așa de la oamenii ăștia care m-au invitat la un suc.

Nu cred că vă puteți închipui mutra mea. Nici eu nu pot – că n-am avut oglindă-n preajmă.

– Ce oameni? întreb așa, cu un firicel de voce.

– Oamenii din cămara noastră cea nouă, răspunde el și o șterge semn că nu continuăm discuția.

Nici nu cred că vreau…