14

Ce facem și ce le facem?

De zile bune îmi trec prin față și pe la urechi tot felul de chestii care ma fac să mă întreb, retoric și cu tristețe: Ce naiba le facem noi copiilor noștri? Îmi pun întrebarea și simt cum crește-n mine furie și neputință și oftică. Ce facem cu ei?

Am mai spus-o și altă dată. Am plecat din țară înainte să am copii așa că n-am trăit să văd cum e să ai copii în România. Văd și aud de la oameni dragi din jur dar și ei îmi sunt asemănători în gândire și simțire așa că nu bag mâna-n foc pentru o generalizare (cu toate că bine-ar fi!) Trăiesc aici de aproape 8 ani din care, în ultimii șase sunt pe lângă multe altele și mamă. Interacționez cu alte mame, alți copii, altă cultură (nu chiar total diferită de-a noastră, dar mai pregnantă în anumite privințe, ca să mă exprim elegant!), alte obiceiuri. Mi-e greu să fiu empatică pentru că-s cam la polul opus față de ale mele credințe privind creșterea copiilor, dar mi-am propus să-i las în pace fără să judec. Vorba lungă, cu practica-i mai greu.

Și studiez și observ și nu pot, dar nu pot chiar de-ncerc, să mă abțin să nu exclam și să-mi vină să urlu, dar să urlu! cu toată puterea. CE NAIBA LE FACEM COPIILOR?

La grădi lui Ionuț a fost organizată o ședință cu o terapeuta – ergo /logo terapeută care a fost chemată de către educatoare (susținătoare ferventă a mersului la școală cât mai târziu!) să testeze copiii pentru a vedea daca ei, ăștia din clasa pregătitoare, sunt pregătiți de mers în clasa 1. Am mai povestit eu despre sistemul (stupid) de învățământ de aici – copiii încep școala de la 6 ani jumate – dac au norocul să fie născuți în ianuarie, la 5 ani jumate, dacă-s născuți în decembrie. Că toți merg în același an, indiferent că unu-i născut în ianuarie sau decembrie. Și testul ăsta pe care l-au făcut, îți poate spune, aproximativ, dacă al tău copil e pregătit ori ba. Dacă nu e pregătit (pentru că, dăăăăăăhhhh, sunt mici!), îl mai poți lăsa un an la clasa pregătitor sau, îl poți pregăti ca să fie pregătit. Da, există manuale care să-l pregătească și pe cel mai nepregătit dintre ei.

– Nu-i putem lăsa să meargă la școală când sunt pregătiți? Încă un an la pregătitoare și cu siguranță vor fi altfel. Mai maturi, mai crescuți, mai ușor de lucrat cu ei, întreb și eu ca proasta-n târg.

Educatoarea îmi dă dreptate, majoritatea părinților se încăpățânează să mă convingă de faptul că „nu are rost să piardă un an  (?! cu joaca?!) nu are sens să amâni, pentru că și ei tot așa au mers și-s bine (asta pentru mine e argumentul suprem!) pentru că, asta e, ce sa facem, ăsta e sistemul și nu-l vom schimba noi (miorița-i lectură universală, pare-se) pentru că oricum e greu dar copii-s deștepți (majoritatea au impresia că eticheta copil care nu e pregătit e egală cu copilul e prost) și chiar dacă se vor chinui puțin (de ce să se chinuie dacă nu e nevoie? A, pentru ca să „câștige” un an!) vor reuși. Îmi dau seama că n-are rost să-mi bat capul. Vizita la terapeuta mă convinge că oricum testele ăstea sunt doar niște tabele cu numere și opțiuni de bifat. Sunt curioasă de ce nu-i al meu copil pregătit de școală și-mi arată niște desene care au fost făcute strâmb și când l-a corectat el a răspuns că lui așa-i plac. Niște întrebări care să descrie capacitatea lui analitică și de ansamblu unde exista doar un răspuns corect pentru punctaj maxim.

Întrebare: De ce avem frigider în casă?

Ionuț: ca să ținem lucruri în el. (bine că nu și-a amintit de Poveștile pentru micuții pofticioși unde domnul Frigider vorbește!)

Răspuns corect: ca să păstrăm alimentele să nu se strice (mă rog, ceva de genul)

Întrebare: Piatra e grea, pana este…

Ionuț: piatra e grea, pana nu e piatră.

Răspuns corect: Pana e grea, pana este ușoară.

Și alte rânduri de întrebări din ăstea – la unele a nimerit răspunsul corect, la altele ba, punctaj ok dar nu-i neaparat pregătit de mers la școală (lucru pe care noi oricum îl știam fără să fi făcut nici un test). Dar evident, există manuale care să-l facă în următoarele trei luni să fie numai bun de trimis în sistem. Chestie la care noi nu ne vom înhăma, dintr-un motiv care altora li se pare stupid – vrem să-l mai lăsăm un an să fie copil și să se joace. Anul pierdut al altora noi îl vedem ca pe un câștig.

În aceași ordine de răspunsuri la întrebarea CE NAIBA LE FACEM COPIILOR? vine și vizita crețului la grădinița lui Ionuț Să planteze flori. Din 20 de copii, 10 au stat drepți și nemișcați să nu se murdărească pe haine sau pe mâini cu pământ. Când omul le-a spus că nu se poate planta floare fără să te murdărești, au atins cu frică ce era de atins. Doi copii – de vârsta lui Ionuț i-au spus fericiți că n-au atins niciodată noroi. Și nici pământ de flori. Și cât e de frumos. Crețului i s-a făcut pielea de găină și mie la fel.

Așa că mă întreb și vă întreb – ce naiba e cu graba asta de a-i face oameni mari fără să-i lăsăm să fie copii. Dacă nu se murdăresc acum, oare când o vor face? Dacă nici la patru, cinci, șase, șapte ani nu au voie să se joace cu noroi și pământ și bălți și bolovani și frunze moarte, atunci când? De ce-i mai important să fie pregătiți de școală înainte de a fi pregătiți de la mama natură? De ce îi chinuim și nu-i lăsăm să se bucure de ce-i normal și natural și în ritmul care trebuie, dar mai ales CÂND trebuie?

Cică-s prea cu idei. Că nu-i bine, că așa-i sistemul, că trebuie să-i ajustăm și să-i pregătim pentru viață… Halal viață…

 

Anunțuri
2

Cumințenia-i noul negru

Respir. Inspir. Adânc. Și-nchid și ochii. Am 34 de ani din care ultimii 14 sunt trăiți pe ici și colo. Am văzut multe, mai sunt multe de văzut și cunoscut. Am cunoscut oameni faini, oameni dragi, care-mi sunt încă-n suflet dar și oameni de care vreau să uit. De toate și din toate. Am prietene în multe puncte de pe glob cu care mă aud și mă citesc pe cât de des se poate. Majoriteatea sunt mămici, aflu de la ele cum e traiul p-acolo, știu cum e aici, pe unde sunt, compar, pun în balanță. Dar vă spun cu mâna pe inimă și fără pic de răutate, eu femei/ mame mai … (nici nu știu ce vorbă să aleg pentru a nu fi prea dură sau răutăcioasă) stresate cu ai lor prunci decât ăstea printre care mi-e dat să trăiesc, n-am văzut și nici n-am auzit nicăieri. Evident, nu generalizez. Nu-s toate așa dar aproape, cu siguranță. Nu poți sta liniștit nicăieri. Peste tot se găsește una mai grozavă care să țipe și să muștruluiască odorul pentru te miri ce. Și vocile și ritmul limbii și tonalitatea. Cuțite-ntoarse-n rană și apoi înapoi la zgâriat sticla. În parc, nu vă urcați, nu alergați, nu țipați. Nu respirați, stați cuminiți! La restaurant, melodia continuă, stați CUMINIȚI, nu alergați, cădeți, nu faceți gălăgie. Și vocile, vocile ălea cu una, două, trei tonalități prea sus, mult prea sus. Am ieșit la plimbare pe-un câmp și de-acolo, undeva pe-un deal. Nu alergați, bate vântul, transpirați, nu mai țipa! Umblați cuminți! E un deal, cum naiba vrei să umble cuminiți? urlu și eu din toți rărunchii. Să nu se lovească! Ba lasă-i să se lovească! Se lovesc, se ridică! Nu! Să nu alerge! Bate vântul! Mama lui de vânt, lasă-l să bată! Transpiră și răcesc. Nu răcește nimeni, lasă-i să alerge! Suntem pe un deal! Măcar aici să alerge! Să nu țipe! Că sunt case și oameni în jur. Lasă-i să țipe, să chiuie, sunt copii! Fac roșu-n gât! Nu fac roșu-n gât de la țipat! Să nu se cațere! Nu vă cățărați! Veniți aici, vreau să ne dați mâna! Nu mergeți siguri! E un deal! Lasă-i în pace să fie liberi, jumătate de oră de mers pe lângă drum și țipat de bucurie. Gata, mergem acasă!

„Mami, nici în natură nu ne putem juca așa cum vrem noi?” întreabă piticul și simt cum mă cotropește urgia de supărare…

1

Limbi străine și dureri de cap

Uneori mă simt așa de obosită, înconjurată fiind de atâtea limbi și doar una a mea. Sunt zile în care fac slalom printre ele. Mă trezesc cu gânduri românești, crețu-mi cere ceva-n greacă, îi răspund în engleză și până la zece se poate să mă sune și prietena mea de la Marea Nordului să-mi povestească una alta în limba ei.

Mereu mi-a plăcut să-i înțeleg pe toți și am tot visat să ajung măcar la nivelul fanei adică la șase. Se știe ea cine-i, fana asta. Că așa-s eu, cu gura mare și chef de vorbă. Între timp m-am liniștit, cred că-i suficient cât știu, mai bine să-ncerc să nu uit. Sau să îmbunătățesc pentru că mi-am dat seama că printre greci fiind, am cam început să se șteargă și ce știam. Am impresia că vorbesc și limba maternă ca o grecoaică,  de engleză nu mai zic, cine mă aude crede că-s de aici din totdeauna. Germana s-a ruginit nițel – chiar de mă lupt să o țin trează și alertă cu tot felul de cărți și discuții la cafele cu o prietenă de p-aici, plecată de acolo.

Am zile când spre final sunt așa de frântă de vorbesc exact cum nu-mi place. Trei vorbe într-o limbă, alte trei în alta, articole din una sau din alta de nici eu nu mai știu ce vreau să zic. Singurul cu care n-am probleme din ăstea-i Ion, numai cu el stăm pe un traseu lingvistic și nu ne dăm schimbați. Limba română din prima zi și, zic eu acum, pentru totdeauna.

Când l-am cunoscut pe creț singurul mod de comunicare a fost în engleză. Nu știam o boabă de greacă dar n-a durat mult până să mă fac înțeleasă și să-i înțeleg. În total, vreo șase luni și alte șase mai apoi să cizelez ce era de cizelat. Încă învăț și probabil că o voi face toată viața.

Engleză am învățat de mică. Să fi avut cinci, șase ani. Am ajuns să gândesc în engleză și să-mi fie ca o a doua piele. Între timp însă simt că greaca i-a luat locul și mi-e ciudă, teribil de ciudă.

Germana mi-a plăcut în liceu. Până atunci nici să fi auzit de ea. Am avut noroc de o Profesoară cum rar ți-e dat să întâlnești. M-a făcut să iubesc fiecare literă, fiecare cuvânt. Încă o port în suflet. Și pe dânsa și limba.

Voi, plecați prin țări străine, cum faceți să le țineți vii pe toate? Să nu vă îmbăgățiți cu una și s-o uitați pe alta? Există vreun secret?

3

Super tăticul (ce va fi)

Trăiesc episoade ce se încăpățânează să rămână la ordinea zilei. Am tot povestit eu despre teama ăstora din jur de a nu crește băieți mămoși. Băieți sensibili. Băieți care plâng. Care simt. Care-s ca fetele (de când oare e o rușine să-ți fie lipită eticheta de fată???). Mie și crețului nu ne prea pasă de spun alții. Mie pentru că așa-s eu, nervoasă și băgată-n priză când e vorba de categorisiri și împărțiri de orice fel, crețul pentru că e un tip sensibil și convins că a fi bărbat nu are de-a face cu jucăriile cu care te joci sau cu cantitatea de lacrimi pe care o verși.

Am mai povestit eu de multe ori cum vedem lucrurile. Cum îl creștem pe Ionuț și cum nu ne temem deloc de fricile altora. Mă umflă râsul când aud prostiile debitate dar mă întristez teribil de greutatea pe care unii o pun pe umerii copiilor lor. Am fost invitați la ziua unui amic de-a lui Ionuț. Băiatul meu i-a ales cadoul: niște roboți de lego și o carte. Cartea lui preferată de săptămâna asta. Iepurașul care pleacă de acasă-n lume, după o ceartă cu mama. După ce testează viața pe la prietenii lui, pe la rude îndepărtate, ajunge la concluzia că acasă-i cel mai bine, acolo unde-i mama și tata.

Mama sărbătoritului mă sună de dimineață. Râde ea, râde dar parcă nu-i râsul ei.

– Păi ce carte de fete i-ai luat lu’ fiu-miu?

– Carte de fete??? (asta-i deja altă bubă de-a mea, cu etichetele ce nu-și au rostul, cărți pentru băieți eroi și cărți pentru fete prințese!)

– Păi cu iepurașul ăla plângacios care vrea la mă-sa. Dacă din ăstea le citim, o să fie niște mămoși!

– Ai luat-o complet razna (din fericire, cu ea, cu mama asta, îmi permit ieșiri de limbaj). Ce are de-a face asta cu mămoșenia??? Ce-i cu obsesia asta continuă de a nu avea copiii mămoși? De a-i respinge și ține la distanță doar ca să nu fie mămoși? Ce NAIBA ÎNSEAMNĂ SĂ FIE MĂMOS!?!

– Păi… știi, băieții trebuie să fie bărbați. Nu să stea la fusta noastră… încearcă ea să-mi explice dar nu, nu-i iese deloc.

Vreau să ma spun ceva dar tac. Îmi mușc limba și tac pentru că de-mi dau drumul nu mă mai opresc. Ajung acasă și-l iau pe Ion la plimbare. Să mergem să ne întâlnim cu ta-su care ne așteaptă undeva în oraș.

– Mami, îmi scot și bebelușul la plimbare. Azi e rândul lui Woofy.

– Bine Ioane, scoate-l.

Îl ia cu blândețe și-l pune în cărucior. Ieșim din casă, pe scări dăm nas în nas cu vecinul de la cinci.

– O, dar ce avem noi aici. Unde mergi tu cu căruciorul ăsta? Ești fetiță?

Eu una văd negru în fața ochilor. Simt cum mâinile încep să-mi tremure și dau să salvez situația. Nu-i nevoie.

– Nu, răspunde Ionuț. Sunt tătic.

photo

3

În așteptare (cu speranța-n suflet)

Săptămâna trecută am primit hârtie cu înștiințare de la grădiniță că în următoarele trei luni se organizează cursuri de înot. Copiii sunt duși cu microbuzul la piscină, aduși înapoi după o oră. Să le pregătim halat, costum de baie, cască și sandale. În primă fază, știind cu ce Gică contra am de-a face la mine-n ogradă, am decis să nu-i spun nimic. Să uit de toate teoriile mele și să-mi calc pe inimă. Să nu-l pregătesc așa cum fac de fiecare dată pentru că știu deja! Primul răspuns la orice-i propun, prima vorbă ce sare din gura lui Ionuț e NU. Educatoarea m-a adus cu picioarele pe pământ. Trebuie să știe despre ce-i vorba și dacă nu vrea să meargă nu îl forțăm. Li se va vorbi și la grădiniță despre asta, e musai să o facem și noi acasă. Bun.

Evident, discuția decurge așa:

– Ioane, să-ți spun ceva? Ce chestie faină veți face voi la grădi?? încep eu încântată nevoie mare și plină de entuziasm.

– Mergem la piscină. Dar eu nu merg.

Gata, mi-au luat-o înainte.

– Ok! înghit în sec. Știu că ar trebui să tac dar nu pot, serios, nu pot.1

– Știi, măi Ioane, măi. O să meargă toți prietenii tăi. Și Mixalis și Stavro… toată clasa! Cu microbuzele galbene!

– Să meargă. Eu îi aștept la grădi. Sau și mai bine, mami, nu mă duc deloc la grădi. Stau acasă.

Îmi vine să pufăi de ciudă.

– Nu, acasă nu se se poate că e zi de grădi, îi tai eu elanul. Dar poți să mergi cu ei și să vezi și tu cum e acolo… Poate o să-ți placă!

– Pot. Dar nu merg pentru că nu vreau. Am mai fost, mai ții minte? Și piscina e prea mare!

E drept, am făcut o încercare anul trecut dar s-a soldat, cum altfel, cu un eșec. Nici faptul că prietenul lui cel mai bun a intrat în apă din prima nu l-a convins. Acum însă parcă nu m-aș lăsa. Ieri i-am cumpărat cască și am pregătit plasa cu lucruri. Mă vede dar nu zice nimic.

– Ăstea-s pentru mâine, spun eu în timp ce-l încalț azi dimineață.

– Da. Ce costum de baie ai pus? întreabă el și văd o rază de speranță.

– Păi n-am pus. Costumul de baie îl iei pe tine de acasă.

– Poftim? Așa ceva, nici gând!

– Bine, discutăm mâine, încerc eu să îndrept situația (Cine m-a pus să deschid gura? Ca doar îi știu reacția la schimbări – auzi tu, să meargă-n costum de baie la grădiniță!)

– Nu mai discutăm. Că eu îți tot zic și tu nu pricepi. Nu vreau să mă duc și nu mă duc!

Am tăcut. Am răbdare. Aștept până mâine, poate… cine știe? Se răzgândește?

4

Ca-ntre bărbați

Miercuri a fost zi de sărbătoare și prin urmare, liberă. Bucurie mare pe capul nostru – după o săptămână în care l-am văzut pe creț doar seara târziu (și de cele mai multe ori, doar eu) o zi lungă și întreagă în trei era definiția fericirii. A început cu dreptul – Ionuț s-a jucat liniștit și de capul lui până pe la 8, timp suficient cât să-mi beau apa cu lămâie-n liniște. Apoi l-a trezit pe ta-su, mic dejun pe fugă și mai mult nu, hai mai repede să facem nushcelego. Eu îi las, mă așez pe fotoliul preferat, să-mi tihnească un capitol și pe când ședeam eu și mulțumeam în minte pentru așa un început frumos, încep să aud voci ridicate.

– De ce construiesc singur? Hai să facem împreună! se răstește crețul (luat ca din oala, direct dintre așternuturi, fără cafeaua intermediară)

– Dar te descurci de minune, îi răspunde Ion (care-i clar, pornit cu gând să-l chinuie pe ta-su văzut așa de puțin zile bune!)

– Eu nu mai fac nimic singur, mormăie răsfățatul cel mare și aruncă piesele de colo.

– Dar eu vreaaaaauuuu, ești un urât! Și un și un și un (nu am echivalentul vorbelor în limba română, da-s grele, credeți-mă!)

– Unde ai învâțat așa prostii? La grădiniță?

(eu deja-s pe jumătate ridicată din fotoliu și cu ochii dați peste cap. Mă întreb ce urmează…)

– Nu te mai las să mergi la grădinița aia dacă așa prostii înveți!

(bravo, crețule, i-ai dat mingea la fileu! Nuuuu pot să cred, cum să spui așa ceva? Gânduri mi se-nvălmășesc în minte și mai că nu dau buzna peste ei)

– Ești un …și un …și o să te lovesc și o să te fac praf și bucățele să te mănânce porumbeii! continuă Ion și crețu (zic eu, după tonul vocii lui) e gata de atac.

– Să nu îndrăznești să-mi vorbești așa! Eu sunt tatăl tău!(minunat crețule, te descurci de minune! urlu eu în minte-mi)

– Ba da! Eu vorbesc așa cum vreau eu să vorbesc pentru că și eu sunt Ionuț! țipă și Ion din toți rărunchii.

Ta-su iese val vârtej din cameră, Ion continuă cu ocările în spate, eu sunt deja pe pereți. Doaaaamneee, da-i așa de simplu, nu pricepe??? Copilul e mort de dorul lui, îi vrea atenția și cel mai ușor mod de a o căpăta e prin a apăsa niște butoane. Unul de fapt. Ia-l în brațe și vorbește-i. Ai răbdare cu el. Dau să spun ceva dar tac, tac, tac. Trec minute bune, Ion ia o carte din bibliotecă și merge ca un pisoi la cel cu care se războise mai înainte.

– Îmi citești?

Se duc amândoi în cameră și citesc, își spun una alta, habar n-am ce, important e că e liniște. Citesc vreo zece minute. Apoi unul merge să-și bea cafeaua, altul construiește singur ce era de construit. Trece jumătate de oră de liniște.

La masa de prânz, atmosfera foarte relaxată. Aparent.

– Duci afară pe balcon macaroanele mele? Să se răcească?

– Ai uitat să-mi spui cuvântul magic. Vreau să-mi vorbești politicos! Așa că, aștept. Cuvântul magic! spune crețul pe un ton răstit și de copil răsfățat și pe mine mai că nu mă bufnește râsul (Cuvântul magic??? Ce naiba a pățit azi!?)

Ion tace. Îl mai întreabă o dată, evident, fără nici o adăugire, de unde cuvânt magic?

– Eu vreau să vorbești politicos, să spui te rog, că ăsta e cuvântul magic altfel eu nu mai fac nimic pentru tine. Blablablalalala (ține un discurs de vreo 3 minute din care eu aud primele cuvinte și mi-e e clar, nu-l mai las fără cafea dimineața!)

Ion se uită la el, se uită la mine, oftează și-i răspunde resemnat:

– Bine. Mi le duc singur pe balcon.

Bum. Eu am terminat de mâncat și mi-am luat tălpășița. Nu înainte de a-mi întreba soțul, foarte politicos dacă are nevoie de ajutor. A zis nu, că se descurcă și dusă am fost. I-am găsit trei ceasuri mai târziu dormind îmbrățișați.

– Mami, am stat de vorbă ca bărbații, spune Ion de îndată ce mă simte lângă el. Și acum suntem bine, continuă el și-i sclipesc ochii.

Râd. Mi-a luat patru ani să pot pleca de lângă ei fără să deschid gura și să le dau sfaturi. Patru ani să-mi dau seama că e treaba crețului cum își rezolvă conflictele cu Ion și că eu sunt acolo, lângă ei, cu un sfat, două, o carte, doar dacă mi-o cer. Altfel nu, nu mă bag. Până la urmă e relația lor și fiecare cum își așterne așa doarme, nu?

Și da, Ionuț spune și te rog și mulțumesc și bună ziua. Răspunde înapoi – vai, mor după expresia asta! pentru că de aia are gură. E respectuos cu tine dacă tu ești cu el. Te simte războinic, răspunde cu aceași monedă. Te răstești la el, se răstește. Ce semeni, aia culegi.

3

5 ani (și o zi)

Îmi place să-mi amintesc ziua în care Ionuț a venit în lumea asta. O amintire pe care o împărtășesc oricui vrea să o asculte. Și o scriu. Cu fiecare an ce trece, singurul lucru care nu se schimbă e povestea. Ionuț crește, e parcă altfel în fiecare zi. Și, cred eu, odată cu el și noi.

Au trecut cinci ani și o zi cu Ionuț. Am învățat – pe pielea noastră că nu-i bine să încerci să controlezi ce nu-i de controlat. Dacă e menit să fie controlat, vine cu telecomandă. Am învățat că-i bine, tare bine să ai răbdare. Să înveți de la copil să te miști încet și să observi tot în jur. Să te bucuri de fiecare clipă. De fiecare melc și așchie ce-ți iese-n cale. O, câte am mai învățat noi în ăștia cinci ani. Că nu le știm pe toate. Și că-i bine să ai urechile și mintea, mai ales mintea, deschise. Că nu primim un copil ce trebuie umplut ca o cutie goală cu informații și maniere și multe alte minuni, ci primim un dar. O șansă de a ne cunoaște mai bine, de a ne descoperi, de a ne vindeca.

Cinci ani și o zi cu Ionuț. Cu zile bune, foarte bune, zile proaste și zile din ĂLEA. Dar nu vreau să uit nici una. Pentru că fiecare ne-a adus ceva și din fiecare am rămas cu ceva. Chiar și doar cu un gând în plus.

Au trecut cinci ani și o zi de când l-am ținut pentru prima dată-n brațe și da, în continuare mai am momente în care regret că nu l-am ținut mai mult. Că m-am temut de fiorosul Seînvață. Am pierdut un an bun ascultând gândurile și fricile altora și ce revelație am avut când m-am trezit. E bine, că încă-i devreme și mai vrea să se cuibărească la mine-n brațe. O să mai vrea un an, doi, hai trei. Dar am învățat să mă bucur de fiecare dată când o cere ca și cum ar fi ultima dată.

Au trecut cinci ani și o zi. Cu povești și imaginație și gânduri pe care le-am lăsat să zboare de la unul la altul. Cu discuții și povești, curioși, cu momente care mă fac să izbucnesc în râs de fiecare dată când mi le amintesc. Ne înțelegem tot mai bine pe zi ce trece – Ionuț crește, creștem și noi.

Cinci ani și o zi. La mulți să fie. Și buni. Și cu de toate.