2

#2017

M-am trezit curioasă. Ce linii am tras anul trecut pe vremea asta, ce planuri am pus în coș pentru 2016? Nimic special, pare-se. Am vrut sănătate – și bine a fost că am primit – mai ales după experiențele din 2015 cu crize de rinichi și alte dureri și n-am vrut liniște ci piper și nebunie. Le-am căpătat din plin și ce să vezi? Până la urmă piperul și nebunia au fost cele care mi-au adus liniștea. 2016 a fost plin de schimbări. Am început anul cu semne de întrebare și căutări – plecăm? Ne mutăm? Anglia părea o idee bună în primele ore din 2016. Între timp ni s-au schimbat și planurile și destinația iar în august am venit în țară. Și din acel moment toate, dar absolut toate s-au desfășurat cu o viteză nemaipomenită. În două săptămâni am împachetat toată casa, am renovat-0 pe asta de aici, Ionuț a început școala, eu am găsit un job unde nici nu gândeam, a venit crețul – el încă-și caută drumul și ne-am așezat. Suntem de patru luni și eu simt deja că n-am plecat niciodată. Avem prieteni dragi aproape, ai mei sunt la doi pași (chiar doi!), sunt liniștită – așa cum n-am mai fost de multă vreme, Ionuț e bine și nici crețul nu se plânge. Pentru 2017 nu-mi fac planuri. Să o ducem tot așa, cu zile-n pace și cu dimineți în care mă trezesc zâmbind. Și dacă anul care vine îmi aduce  aduce cu el cu un strop de inspirație mai mult decât anul care e pe cale să se termine, eu mă declar mulțumită!

Așadar un #2017 cu inspirație să aveți și voi!

 

Anunțuri
2

emoții (de zi liberă)

L-am luat aseară în brațe și ne-am cuibărit pe canapea. Cred că e cel mai moale copil din lume. S-a înghesuit sub mâna mea și mi-a pus în brațe trei cărți noi primite de la Moș. Am citit vreo jumătate de oră – din când în când îmi ridicam câte un colț de privire să-i surprind reacția. Mutrișoară dulce cu zâmbet larg. Apoi mi s-a urcat în brațe și și-a ascuns capul pe umăr, în adâncitura dintre umăr și cap. „Te miros”, șoptește el și-l strâng și mai tare.  Îl urc în pat, nu mă pot abține și-mi fac loc și pentru mine. Oare asta să fie ultima oară când mă lasă? „O să vreau să mă ții în brațe până când o să fiu bătrân ca buni!”, îmi șoptește el de parcă mi-ar putea citi gândurile. Zice una alta, când îmi lasă loc, spun și eu. Simt cum mă apucă nostalgiile, așa, ca la oră fixă: de fiecare dată când îl țin aproape. Îmi vin în minte frânturi, imagini ce-mi fac inima să crească de bucurie. Ionuț care stă concentrat peste un munte de piese de lego. Strânge din buze și nu-și mișcă privirea din loc. Doar mânuțele i se mișcă repede și exact. Ionuț care moflăie câte un bucată de prăjitură luată cu mâna, și-o înghesuie în gură în grabă de parcă s-ar teme să nu i-o fure careva. Ionuț care tropăie prin casă desculț și fuge și sare pe canapea, aruncă perne jos și chiuie și cântă și apoi mi se prăvălește în brațe doar ca să-și ia elan să o ia de la capăt. Ionuț care-și pregătește serios ghiozdanul de mers și dormit la buni. Piticul meu care de la o sută de ori de ia-mă-n brațe a ajuns la o dată pe pe zi și nu în fiecare. Ionuț care face baloane cu paiul în paharul de lapte, care se poate juca un ceas și mai bine cu buretele de vase plin de spumă dar care nu poate să umble pe stradă, e musai să alerge. Ionuț care bate cuie în lemne și uși. Care nu coboară din pat fără șosete dar se descalță ca să-și bage picioarele în noroi. Ionuț care strâmbă din nas când vede câte o farfurie murdară dar n-are nici o problemă să sape cu degetele în câmp.  Mă uit la poze din 2010 până azi și mă umflă râsul și plânsul și mi-e dor de piticul cu obraji rotunzi și vorbă peticită și mă bucur de băiețelul de azi care pare că le știe pe toate .

Hai că m-am emoționat. O pățesc în fiecare an, cam în jurul datei ăsteia. Vă dau și vouă?

blog6

blog8

blog10

blog5

blog7

blog11

xmas1.jpg

3

Primul de Acasă

Recapitulez.  A trecut o săptămână de când am ajuns Acasă, după cinci zile de Grecia. Am ajuns acolo noaptea – apoi, de la aeroport, la casa împachetată. Cutii și bagaje și o sută de metri de bubble wrap. Am adormit cu gândurile dezorganizate, pe ce pun mâna dimineață, cum o să le dau de capăt? Crețul a dat dovadă de zel cât am lipsit eu: a golit toate sertarele din casă în cutii așa că am pornit în la a le aranja primele. Am dat peste cabluri care își pierduseră sensul, peste hârtii care nu mai îmi spuneau nimic, peste o grămadă de nimicuri. Câte prostii se strâng într-o casă? Câte obiecte peste care dai doar când ai de ales, ce iei cu tine și ce nu? Pentru că am găsit o firmă care să ne transporte toate calabalâcurile la un preț decent, am decis să aducem cu noi lucrurile dragi. Și multe au fost și alea. Am petrecut două zile printre liste – care-s lucrurile de care avem nevoie? (relativă întrebare până la urmă!) ce lăsăm acolo. Am strâns, am înghesuit, am etichetat și am urcat totul într-un camion. Așteptam să-mi fie inima grea. 8 ani și 7 luni nu-s chiar de colo. În schimb am simțit doar ușurare. Așa, cum ți-e dat să simți când iei decizia potrivită. O fi așa? N-o fi? Cert e că așa se simte în momentul ăsta. Și de o să se schimbe ceva, ei bine, cum îmi spunea cineva, nu suntem copaci. Lumea-i largă și mare.

Acum pregătim casa noastră de aici. Văd palete de culori peste tot, canapele noi, pete de culoare. Ziduri. Ale noastre lucruri tot în cutii sunt, dar, ciudat, treaba asta nu-mi dă o stare de agitație, din contră. Aștept să le scot pe toate, una câte una, dar tihnit. Și cu bucuria aia pe care ți-o dau noile începuturi.

Ionuț merge la școală. Și acolo s-au așezat toate mai bine decât speram. Are o învățătoare cu fel domol, e blândă și se vede că are drag de ei. El are de ea.

Eu număr zilele până încep programul de lucru. Aștept, vai, cum aștept. Cu emoții – clasicele mele frici – că n-oi fi destul de bună, că voi da cu stângu-n dreptul, că și vai ce dacă?

Pe creț îl așteptăm încă. Vine de-abia la capăt de octombrie, intră bietul în toamna – iarna să recupereze toate ploile și tot frigul de care n-a avut parte de când e.

Până atunci, culori, ziduri, canapele, despachetări și prieteni dragi. Un job nou, povești noi, blog nou.

Am ajuns acasă.

0

Ultimul (de aici)

M-am gândit de ieri la textul ăsta. În timp ce organizam ultimele lucruri rămase în casa din Grecia – că doar nu era să mă dezic! Gândeam vorbele cu voce tare și căutam, parcă, emoția. Știi, ultima dată când deschid dulapul ăsta, ultima dată când fac patul ăsta, ultima dată când ud și aranjez florile ăstea. Nu mi-a ieșit pentru că înafară de liniște nu am simțit nimic. Regrete, doruri nespuse și altele din ăstea triste. Mă gândeam să încep postarea cu „Ăsta e ultimul text scris la masa asta” (având în minte masa mea veche și faină) dar mi-am dat seama că nu-i, pentru că masa e deja in România și la ora asta eu ma folosesc de o masă mică ce a rămas în camera lui Ionuț. Mi-am luat rămas bun de la toată lumea, am primit îmbrățișări cât să duc o viață cu mine și în ochii unora am zărit chiar și umbre de regret.

Eu sunt gata. 8 ani și 7 luni. Final de capitol (cam lung, nu-i așa?) și tot ce simt e de bine.

Revin cu tastatură nouă, în casă nouă. Aventura continuă.

0

Planuri de vacanța (altora)

Sunt de opt ani în Grecia și parcă pe zi ce trece sunt tot mai convinsă că au dreptate localnicii când spun că aici s-a inventat statul la discuții. Oamenii ăștia au un talent când vine vorba de a despica firu-n zece și de a dezbate orice chestiune timp îndelungat de parcă nu-i mână nici o grijă-n lumea asta și timpul de aici izvorăște. De la bătrâneii care stau de dimineața devreme la cafenea până la cei de vârsta mea, dialogul e prezent peste tot. Fiecare suflet are ceva de zis, de adăugat, de comentat. Despre orice și din nimic se pornesc furtuni și dialoguri aprinse – cu greu se domolesc! Pe lângă faptul că-s gălăgioși și parcă mai mereu băgați în priză e bine de știut că ei așa sunt indiferent de tema de discuție. Până și un dialog inofensiv – vremea? le poate provoca pasiuni nebănuite. Atmosfera asta de veșnică agitație și gălăgie mi se părea chiar simpatică. Între timp am revenit la ale mele și mă obosește teribil – dar e drept, e delicios de observat.

Zilele trecute mi-a cerut Ioana un sfat privind vacanța de vară. Idei de insule frumoase, nu foarte departe de Atena, știți și voi, e ianuarie, dar mai bine să faci planuri din timp decât să le lași pe ultima clipă! Și pe cine să întrebi mai cu încredere decât pe cei care-s de-ai locului. Oameni care au bătut insulele-n lung și-n lat și care știu ce vorbesc. Musafirii mei de duminică, toți unul și unul, cu vacanțele-n suflet și a lor țară tot acolo. Am aruncat întrebarea undeva pe la 12, la ceas de cafea și plăcințele cu brânză.

– Întrebare: insulă faină, aproape de Atena – adică să nu fie nevoie de ore-ntregi de mers cu ferry-ul. Cazare undeva lângă o plajă cu nisip. Să nu fie aglomerată.

– Andros, zice unul.

– Lasă, mă, Andros. Kytnos e mai faină. Sau Kea.

– Nici gând, băieți, nici gând. Hydra is the best.

– În Hydra nu ai voie cu mașină, nu știi?

– Păi și care-i problema?

– Doi copii mici! Bagaje, chestii…

– Spetes! zice prietena mea. E aproape, e frumoasă, verde…

– Și al naibii de scumpă, sare altul de colo. Acolo au vile toți plictisiții din Atena!

– Eu am zis Skopelos, mă bag și eu în seamă…

– E departe. E mult de mers cu mașina (*adică vreo două ore, dar mă rog, distanțele și timpul se măsoară altfel aici!)

– Dar e verde!

-Dar de ce aproape de Atena? Sunt o mulțime (*accentuat) de insule fantastice. Ikaria! Sau Folegandros! Koufonisia!

– Pentru că au și doi copii mici! Nu poți merge la naiba-n praznic dacă ai și copii mici cu tine, sar eu, mamă responsabilă. Și bagaje multe și una și alta!

– Atunci Samos! sare de colo cel născut și crescut în Samos. Sunt zboruri zilnice!

– Găsim hotel cu plaja lângă?

– Cum să nu?

Evident, discuțiile menționate aici sunt varianta prescurtată rău de tot. Pentru că până la urmă nici nisipul de lângă hotel nu e chiar nisip, e cu pietricele – dar sunt multe plaje cu nisip! Da, dar nu lângă hotel!

– Creta, spune soțul.

De aici a pornit un alt dialog despre vacanțele lor în Creta. Unii spun că au fost cele mai frumoase, alții că e de mers doar cu cortul sau în zone mai retrase. Eu le-am zis că parcă nici Evia nu e așa de rea și mi-am atras priviri urâcioase.

– Evident că nu e rea! Toate-s minunate, până la urmă și în Xalkida ai marea la doi pași…

Am încheiat dialogul undeva la 6 după amiaza, fără nici o concluzie bătută-n cuie.  Doar cu aia care spune că oriunde ai merge în Grecia n-are cum să nu-ți placă! Duminica asta urmează partea a doua de discuții…

2

6

Acu’ 6 ani, tot într-o duminică, m-am trezit amețită bine și cu ochii umflați. Sâmbăta seara făcuserăm o petrecere de pomină, un fel de încălzire pentru nuntă și majoritatea invitaților zăceau încă sub efectul țuicii lui tata. Am petrecut dimineața hlizindu-mă cu prietenele, cu poftă de îmbrăcat rochia de mireasă (așteptam o rochie din aia de pe vremea când îmi făceam singură din cearceafuri!) cu chef de dans și veselie. Și cu un kilogram de feta cu roșii și pâine – din care am ciupit întrega zi.

Amintirile de atunci îmi sunt în ceață cumva – momentul în care m-am văzut îmbrăcată, cel când am coborât din mașină, când l-am văzut pe el, așteptându-mă. Au trecut 6 ani și oricât de clișeistic sună, o simt de parcă ar fi fost ieri. Spun că o simt pentru că nu-mi amintesc decât frânturi de zi și clipe dar simțurile-mi sunt limpezi, limpezi. Stomacul strâns, miros de mare, ușurare, da, fac bine ce fac, voie bună plutind în aer.

Au trecut 6 ani și-s sigură că vor mai trece 6 și alți 6 și încă de 6 ori pe atâta. Fericiți, buni și cu de toate să fie!

Picture 219

0

Text fără pretenții

Nu-s în stare să scriu gânduri coerente. Sunt tristă și cu sufletul plin. De gânduri, remușcări, emoție. Sunt de 8 ani de când în Grecia și cred că ăsta-i primul în care m-am simțit aici cu adevărat acasă. Pentru că eu sunt o certăreață, caut nod în papură-n toate, mi-e greu să schimb obiceiuri și să mă adaptez în locuri unde-s toate, nu neaparat noi, ci departe de felul meu de a fi și a gândi. Sunt cârcotașă. Au trecut 7 ani în care i-am luat peste picior pe toți cei de aici, ăsta a fost și primul motiv pentru care am pornit blogul. Că-s fățarnici, bisericoși, bigoți, cu gură mare, lăudăroși, neserioși. Stereotipuri? Câte vrei. Femei gălăgioase, sfătoase, cele mai bune mame din lume. Inventatorii mersului pe jos și al găurii-n macaroană. Oh, ce-am mai râs și ce m-am căinat că am ajuns între ei. De bună voie, nu mă-nțelegeți greșit. Că am dat peste un grec ce mi-a picat cu tronc, am închis ochii la ce-i în jur. Și i-am miștocărit. Și mă gândeam că nu-mi plac, n-are ce-mi place. Sunt leneși, nu așa spun toți? Sunt prefăcuți, delăsători, largi la pungă și mândri, mândri nevoie mare. Am închis ochii și i-am lăsat să-mi fie în minte așa, împărțiți în cutiuțe cu defecte. De ce să-mi bat capul?

De trei zile ceva s-a schimbat. I-am văzut atacați de alții, vorbiți de rău și de urât, umiliți și jigniți. Și mi-am oprit gândurile, ălea pe care le știam deja și pe care vi le-am deschis și vouă, mai sus. Am realizat că greșesc. Că-s gălăgioși, oh, n-aveți idee cât de gălăgioși sunt, că întârzie mai mereu, că-s sfătoși și cu nasu-n toate dar în același timp sunt cei mai deschiși oameni printre care mi-a fost dat să trăiesc. Nu te lasă la greu. Vorbesc despre unul despre altul, au mereu, dar mereu ceva de comentat dar când ai necazuri, sar cu toții-n ajutor. Sunt prietenoși, oameni veseli care-și pun sufletul în fața ta. Leneși? Or fi și printre ei, așa cum sunt și printre ai noștri, dar nu-s toți. Așa cum nu-s nici toate româncele frumoase (ei bine, poate majoritatea sunt) și cu siguranță nu-s toate femei ușoare.

Îi văd loviți și atacați din toate părțile. Și nu mă doare atât când citesc vorbe de la popoarele mai din nord – printre care, între noi fie vorba, se găsesc mulți alături de ei, nu, mă doare când îi aud pe ai mei cu gură mare și cuvinte grele. Bine că ați încurcat-o, leneșilor. Să văd acum cum ieșiți din rahat, șmecheri greci cu figuri în cap și buzunare pline. De unde atâta răutate pentru necazul altuia? Poate-i așa cum se zice, sunt datori vânduți și-ncearcă să-și scape pielea. În România avem un prim ministru (a venit din Turcia?) care-i bun de pușcărie și se ascunde ca un șoarece. Jumătate de Parlament au făcut din țara noastră tarlaua lor dar noi suntem buni de aruncat pietre în ograda vecinului.

În Grecia zilele ăstea situația-i tensionată. Nu, nu e neaparat ceea ce vedeți la televizor (cine știe, știe!) dar oamenii sunt speriați și au de ce. Bombardați cu idei din toate părțile, opinii, fiecare-i specialist în politică, finanțe, economie, ajungi să nu mai știi ce să crezi. Ba că de votezi „nu” ne dau ăștia afară din Europa, din euro, vine drahma, sfârșitul lumii. Ba că de votezi „da”, vin alte măsuri mai aspre ca cele din anii trecuți. Dar stai, că de votezi „nu”, de fapt nu te vor scoate din Uniune dar bani tot nu vor fi. De votezi „da”, există o nouă șansă, nou împrumut, alte condiții. E greu, teribil de greu să filtrezi atâta informație. Și nu te ajută nimeni mai ales că nivelul presei libere (de profesionalism) e desprins dintr-un roman absurd.

Eu una nu am drept de vot aici. Poate e mai bine așa cu toate că-s convinsă că un NU în plus face diferența. Mă trezesc de câteva zile și privesc în jur, trăiesc alături de oamenii ăștia de 8 ani, i-am văzut cu bunele și cu relele. Și știu că mai jos de atâta e doar iadul.

P.S. Întrebări și răspunsuri. Cu toate că-s convinsă că voi ăștia ce (mă) citiți nu mai aveți nevoie și de alte vorbe.