0

Încercări

Las în urmă două săptămâni de groază. Cu niște ferestre de lumină, că doar n-or fi toate negre în același timp, dar tot de groază și urâte au fost zilele ce-mi stau în spate. La job, am dat-o de gard rău de tot cu un proiect care, teoretic, nu ar fi putut da greș. Ei bine, am reușit performanța și încă-mi vine să mă bag în dulap când îmi amintesc. Am adus la Timișoara o expoziție faină, cu public foarte bine definit. Nu-i pentru publicul larg – și asta o spune și titlul ei. E nișată și-i bine că e așa – cât de greu poate să fie să o promovezi?  Sunt convinsă că și un student în anul I ar putea să se ocupe de PR-ul ei și să ia notă mare la examen. Ei bine, surpriză. Da, sunt plină de surprize. Am ignorat complet publicul țintă – pentru că mintea mea e doar la tineri, i-am băgat în programul de promovare doar pe studenți. Care studenți erau în plin proces de predare de proiecte și clar, n-aveau timp de vernisaje și alte minuni cu pișcoturi (n-am avut) și șampanie (nici din asta n-am avut). Am trimis eu mesaj cu cântec la presă (pe care de data asta aș fi putut-o ignora complet) și a fost cam degeaba. Publicul țintă trebuia chemat personal – sau mă rog, trebuia verificat de câteva ori de mesajul a ajuns și la ei. Ups, n-am făcut-o nici pe asta.  Și am chiar și un prieten în domeniu, care și el îi știe pe toți și pe toate – și-l văd și des și naiba știe ce o fost în capul meu pentru că nici lui nu i-am spus prea multe. Probabil că în mintea mea n-a fost nimic înafară de studenți. Așa că, în lista lungă cu ce să nu facem când organizăm un eveniment, eu am bifat tot ce era de bifat. Stai jos, 4!

Apoi au urmat episoade cu pixeli și imagini prea pixelate și texte ce au trebuit corectate cu 10 minute înainte să intre la tipar. Încurcături cu titluri, ba doamnă, ba profesor doctor, ba conferențiar, ba stimată. Taximetristul care trebuia să ia la aeroport artistul a uitat să meargă după el. Bannere care trebuiau să facă piața să vuiască și lumea să vorbească trebuie mutate în altă parte unde vuietul n-o fi așa puternic. Și tot așa.

Colac peste pupăză, Ion trece prin episoade pe care mi-am promis că nu le va mai trăi vreodată. Și îi ies toate frustrările și supărările cu lacrimi multe și stau cu el și stăm toți trei. Și îl țin în brațe și el pe mine și ta-su e și el cu noi (deja înțelege bine ce zicem) și-mi spune că nu a fost un an ușor, n-a fost deloc ușor și lui în continuare îi este dor de mine și așa-i că și mie de el? Și-și amintește ce viață frumoasă am avut noi până n-a crescut și ce dor îi este lui de făcut litere în aer cu Katerina.

Lăsăm în urmă două săptămâni urâte tare. Azi am luat bilete care ne vor duce la mare și la soare și trei săptămâni o să ne prefacem că n-am plecat niciodată nicăieri.

0

Ce facem duminica asta?

Am (re)venit în țară cu o listă de planuri. Mereu mi-au plăcut – listele și planurile. Și ce-i mai ciudat, uneori, de multe ori, mi se pare minunat că nu ies toate cum le-am gândit ci cum s-au potrivit. Dacă în urmă cu vreo 10-15 ani sufeream teribil că nu-s toate precum descrise la mine-n minte, de o vreme încoace mă bucur când pot improviza, când ies toate pe frânturi și bucăți care, adunate, dau un final mai bun decât cel povestit de mine.

Sus, de tot, în top, mi-am pus una sănătoasă. Mă apuc de alergat. În Grecia plănuiam să fac treaba asta de două, trei ori pe an – aveam deja traseu (în minte), echipament (tot în minte) și poftă nebună de mișcat picioare (tot acolo și ea). În opt ani, am ieșit o singură dată să alerg. Peisaj de vedere – marea-n stânga, plaja în dreapta și vreo patru, cinci dulăi vagabonzi după noi. Mi-a pierit cheful de fugit așa că m-am apucat de altele, visând, cum altfel, la aleile verzi de la Timișoara. Din septembrie până acum, la mijloc de aprilie, am tot amânat momentul – nu-i ușor să faci din ăstea de n-ai antrenament nici la picioare, nici la grade puține. M-am moblilizat săptămâna trecută: după ce am mormăit bine că   n-am echipament frumos, că poate totuși întâi mă duc să-mi cumpăr și mă apuc după, că una, că alta, Ionuț a zis „Stop. Hai afară!” El cu trotineta, eu cu picioarele în urma lui. Am realizat că am nivel de rezistență de nici bacul la sport nu l-aș lua. Așa că mi-am făcut program și-i clar, mă apuc de treabă. Pentru că tot visez să particip la un maraton – asta-i deja poveste veche! Și ce să vezi, până să ajung la cel de la Boston sau New York sau Stockholm (da, știu, visez departe) pot să încep cu unul chiar la mine-n oraș! Așa că la anul vreau și eu să particip la Timotion! (alături de o mulțime de oameni dragi)!

Teoretic aș fi putut participa și acum la Timiotion, la pas vioi mă descurc binișor dar, cum spuneam planurile-s făcute să fie încălcate. Anul acesta, dorința asta s-a suprapus cu alta: așa că o sunt parte de program la Sant Jordi – Ziua internațională a cărții. Eveniment ce începe de dimineață și se întinde pe toată durata zilei de duminică. O zi numai bună de petrecut cu și între cărți cu ateliere, lansări de carte, autori. O să fiu și eu acolo ca să fac ce-mi place mie cel mai mult (pe lângă scrisul poveștilor): o să le citesc. Am ales două căți, doi autori germani, unul pentru cei mici, mici (Michael Engler, Elefantastic în Africa), altul pentru cei mai mărișori (Michael Ende, Momo). De la ora 10, la Casa Artelor din Timișoara. Veniți, da?

 

1

Sărbători (și amintiri)

Dacă stau acum și privesc în urmă un lucru e clar: pentru mine cele mai frumoase zile de sărbătoare sunt cele pe care le-am petrecut la Cluj, la buna, cu prietenii de pe alee. Simt și acum așa pentru că aveam ani puțini, minte deloc și toată viața înainte? Pentru că fiecare sărbătoare era cumva legată de vacanță și ăsta era motiv de bucurie în sine? Habar nu am. Cert e că cele mai frumoase amintiri sunt cele de atunci. Noapte de Înviere la biserica din Grigorescu, cu fetele, lunea de după Paști când umbau băieții la udat, miros de primăvară printre blocuri și sentimentul că vara, vacanța de vară e așa de aproape.

Au urmat anii de facultate când am ales să petrec Paștile la Timișoara, apoi ani prin Germania, la Viena și ultimii ani pe care i-am petrecut în Grecia, frumoși toți nu zic. Adevărul e că la malul mării, sărbătoarea asta are ceva special. Începe de cu o seară înainte, continuă cu trezire târzie, cafea, plăcintă cu brânză și spanac, foc întețit pentru miel (nu se poate fără!), masă de prânz ce se întinde până pe după amiază, cafele, prăjituri, familie-ntinsă, muzică și leneveală. Cred că-n opt ani de Grecia am prins doar un an cu vreme tulbure, în rest, soare și pălării și verde și miros de mare.

Anul acesta, prima Sărbătoare acasă. Ploaie și vânt, burți pline și două cărți începute și terminate. O duminică în care lenea a fost la putere și ce bine a fost! Nu mai am de ceva vreme chemare spre ce înseamnă sărbătorile ăstea, mă bucur pur și simplu că suntem împreună. Am trecut de ceva vreme de faza în care simțeam – ori ba, una sau alta. Acum pur și simplu e bine că mi-e bine și că ne e bine. Și avem câteva zile în care nu trebuie să…  nimic!

Dacă duminica a fost somn și cărți și stat în pijamale, lunea am petrecut-o cu oameni dragi. Și mi-a venit în minte un an, în urmă cu mulți, foarte mulți ani, nici nu mai știu – se poate să fi visat? în care seara de sărbătoare s-a încheiat la noi acasă, în jurul mesei din sufragerie (parcă era acoperită cu o pătură?) și cu oamenii mari de atunci jucând remi. Lumina în cameră era gălbuie și țin minte că nu era prea cald dar era ceva în aer – nu știu, faptul că erau/ eram împreună? Era bine.

Așa am încheiat și noi seara de ieri. Cu remi și oameni dragi și copii veseli și bine. Voi cum ați petrecut anul ăsta?

 

2

36 (fără un ceas)

Mâine-i ziua mea și în ultimele ore am încercat să-mi amintesc de am întâmpinat-o vreodată fără bucurie și fără gură până la urechi. Mă îndoiesc. Îmi place la nebunie. În ultimii ani mă trezesc cu noaptea-n cap, să nu cumva să pierd vreun ceas din ea. Încep ziua cu un ceai și mesaje și telefoane și pupături și surprize. Trag linii de final de an – cu ce mă simt mai bogată, ce mă bucură mai tare, îmi aștern planuri și proiecte și mă apuc mai cu poftă de ele.

Ultimele „ziua mea”, de opt ani încoace, le-am petrecut în Grecia. Opt aniversări din care șase cu Ionuț ajutor la suflat în lumânări. Și acolo am fost înconjurată de oameni pe care-i plăceam și-i voiam aproape – că așa mi-e felul, să-mi găsesc din ăștia peste tot. Îmi era însă dor, dor nebun de o ziua mea la Timișoara. Cu prietenii mei, noi,  că mulți dintre cei vechi – sunt la Cluj sau mai departe sau te miri pe unde. Cu oameni pe care-i vreau alături în fiecare zi, nu doar de ziua mea (pe care am în plan oricum de multă vreme să o țin o dată pe lună, că prea-mi place și-mi cade bine!)

Închei un 35, trec în 36 și tocmai realizez că-s cu o jumătate de picior mai aproape de 40. Și că-n fiecare an e tot mai fain și mie mi-e tot mai bine. Ceea ce vă doresc și vouă!

0

Ghici cine vine la Timișoara?

Când eram în Grecia și vedeam toate evenimentele care se petreceau în țară stăteam cu capsa pusă zile bune. Postam, de ciudă, fotografii cu mare și nisip și grade multe dar sufletul meu era în mijlocul petrecerii. Apariția lui Ionuț și primii ani cu el au coincis cu un val de povești despre parenting, sfaturi, cărți, toate la pachet, care venea dinspre acasă – și pentru că în Grecia fenomenul era (și este) practic inexistent m-am prins și eu în horă. Locuiam acolo dar trăiam în țară. Citeam ce citea toată lumea, urmăream blogurile pe care le urmăreau toți dar treptat am început să fac selecția și puțini au rămas printre preferații mei (se văd și-n blogroll de fapt). Când vine vorba despre autori – unul e în continuare numărul meu 1, Jesper Juul și ale lui cărți, una și una, de citit și recitit, dar mai este cineva care m-a ajutat enorm și încă o face. Lawrence J. Cohen și al lui Playful parenting. Mie nu prea-mi place să mă joc. Să stau pe podea pe lângă Ionuț și să fac tot felul de curse de mașini sau să construiesc una și alta. Dacă ar fi fost după mine probabil că nu m-aș fi jucat niciodată cu el. Așa că pentru mine cartea asta a venit la fix. Se poate să te joci fără să… te joci. Nu mă joc în adevăratul sens al cuvântului dar o fac tot timpul, în interacțiunea noastră – de când ne trezim până e ceas de culcare. Nu-mi iese mereu, recunosc, dar luarea în joacă a problemei m-a scos din multe episoade cu scântei.

Când am auzit de la draga de la Laura – pe care o urmăresc din umbră de la începuturile începutului! că în decembrie ajunge Otilia la Timișoara (da, acea Otilia!!!) am chiuit cât să ajungă la toți cei dragi mie. Pentru că o citesc cu drag – am pus în practică toate articolele de pe blog! și pentru că m-a ajutat enorm. E unul dintre puținii oameni pe care citindu-i simt că mă ascult pe mine. Dă voce multor gânduri – stăteau așa de bine ascunse de nici nu știam că le am! și-mi scoate la suprafață bucuriile și tristețile și grijile. Nu știu de ce am impresia că nu sunt singura care simte asta – până la urmă, noi toate asta ne dorim, nu-i așa? Să fim înțelese și să ni se vorbească pe limba noastră. Ei bine, da, Otilia vine la Timișoara să ne vorbească despre copiii noștri, despre stima lor de sine, despre cum îi putem ajuta să o crească. Eu voi participa cu siguranță – n-aș rata evenimentul pentru nimic în lume! (că doar am visat destul la ele!) și sper că și voi. Vă dau detalii pe scurt: Sala Capitol, 10 decembrie, între 11 și 14, dar pe Facebook (unde altundeva?) găsiți mai multe. Și pentru că mie-mi plac la  nebunie clișeele, am lăsat vestea cea bună pentru final: Pentru cei care vin din partea mea (voi, cititorii din Timișoara adică) am și un cod de reducere care se va aplica la prețul biletului. Asta înseamnă ca la transferul bancar veți plăti 100 RON (în loc de 120) cuplurile, 180 RON (în loc de 200) dacă menționați codul APV01. Oferta este valabilă pana în 27 noiembrie.

Ne vedem acolo, da?

14522847_924327744367732_4717372373959994917_n

1

Sunt un ardei cu fustă (și cizme noi)

Am ajuns acasă mai târziu astăzi și a trebuit să comprim cele 10 ore în care nu ne-am văzut – cu Ion – în nici două. Între pături și perne și picioare reci, două ale lui și palme mici și moi – tot ale lui! pe obraji(i mei).

– Unde ai fost azi atâtea ore?

– La birou…

– La acela unde am venit și eu? La biroul acela frumos, cel mai frumos birou din lume?

– Aham.

– Ai scris mult azi?

– Am scris, da. Și apoi am fost la Cărturești…

– La Cărturești unde e Diana?

– Unde a fost Diana.

– Dar de ce nu mai e?

– Pentru că s-a mutat în alt oraș.

– Așa cum ne-am mutat și noi?

– Exact! Și acolo, la Cărturești, a venit o fată simpatică pe care nu am cunoscut-o până acum dar mi-am dorit mult s-o cunosc… și avea și o fetiță mică, mică și la un moment dat a apărut și un cățel…

– Tu acum îmi spui o poveste sau chiar așa a fost?

– Chiar așa a fost. Și am povestit cu fata asta și știi, ea locuiește la Berlin…

– Nu pot să cred! La Berlinul ăla în care nu am fost și eu pentru că ai vrut să mergi doar cu tata?

– Exact acolo!

– Nu pot să cred! Și acum ești prietenă cu fata asta care are o fetiță și un cățel?

– Cred că da. Dar cățelul nu era al ei, doar fetița. Ea are alt cățel, la Berlin.

– Și cățelul ăsta din povestea ta, al cui era?

– Al unui domn.

– Și cum o cheamă?

– Pe cine?

– Pe fata care avea o fetiță și un cățel la Berlin?

– O cheamă Andreea. Sau Tomata cu scufiță.

Mă privește lung și neîncrezător.

– Ce nume e ăsta?

– Numele ei… de scenă!

Râde. Râd și eu.

– Și al tău care e numele de scenă?

– Habar nu am. Eu nu am nume de scenă!

– Tu ești… ardeiul cu fustă!

Îl înghesui și râdem amândoi. Bine că nu-s gogoșar.  Și să vezi ce chestie, tocmai mi-am amintit, vrei să te iau în brațe să-ți arăt ceva nemaivăzut? Adică s-a mai văzut dar acum mulți ani…

– Sigur că vreau!

Îl iau în brațe și se-ncolăcește și-și bagă nasul la mine-n păr și-n umăr și vai ce n-aș da să rămânem așa măcar până la următoarea lună mare.

– Ia te uită ce mare-i luna în seara asta!

– E mai mare decât de obicei?

– Mult mai mare.

Nu pare impresionat așa că mai încerc.

– Următoarea dată când luna asta o să fie din nou așa de mare… o să fie peste… mulți ani! Când o să fii tu ca mine, bătrân adică.

– Dar tu nu ești bătrână! Tu ești cea mai tânără mămică! Și mami, azi ai primit niște cizme noi. Cu căței. Și tata a zis „iar cizme?”

– Serios?! Și tu ce ai zis?

– Că din ăstea chiar nu aveai!

joules

P.S. Despre cizmele ăstea am auzit prima dată la cea pe care o numesc inspirația mea de fiecare zi. Să vă fie și vouă!

0

Vera & Dana

Îmi place să mă înconjor de oameni faini. Buni. Veseli. Care au energie pozitivă și poftă de făcut tot felul de lucruri. Mi-am găsit personaje care mi-au făcut viața mai frumoasă cam peste tot pe unde am ajuns. Nu am dus dorul lor nici în Grecia, nici la Viena, nici prin State-ndepărtate, iar acasă, ei bine, acasă îi am pe alese.

Sunt oameni care-s aproape, fizic dar mai ales la gânduri și porniri, sunt și mulți pe care-i știu din auzite și citite și-mi sunt dragi fără să fi apucat să dau ochii (și mâna) cu ei. Persoane cu care mi s-au intersectat drumurile și cu care am pornit tot felul de proiecte fără să fi analizat prea mult. Și bine am făcut. Două astfel de fete sunt dragele de Vera, jumătatea Mame de Poveste și Dana, de la Juxi Magic. Am impresia că regulat ies în față cu câte o poveste despre ele, dar n-am cum să n-o fac, prea multe și frumoase-s toate ce ies din mintea și de sub mâinile lor.

Eu nu-s la București, dar de-aș fi (cu toate că mai degrabă ajung ele la Timișoara!) tare m-aș duce la un eveniment pe care l-au pus la cale. E cu poveste, culoare, voie bună și copii. Sâmbăta asta, de la 11:30, mergeți la Elefănțelul curios să vedeți ce se-ntâmplă cu vântul și de ce-i veselă morișca. Și apoi aștept să-mi spuneți și mie. Pentru că eu am în față trei zile de veselie și arte performative – chestii de oameni mari, să fim înțeleși! Și covoare-n așteptare și cărți ce trebuie șterse de praf și un Ionuț ce-mi duce dorul – că de creț nici nu mai zic!

14853292_701291560021052_4106081700696131179_o