1

Puterea de a fi invizibil

Am urechi sensibile zilele ăstea. O fi pentru că Ion și-a vărsat tot năduful și a scos tot ce mai era de scos? Sau pentru că au fost multe zile în care s-au strâns tot felul și deja simt că-s obosită și nici cu răbdarea nu stau prea bine? O fi de la faptul că buni și bunu au fost în vacanță, plimbare prin munți și ne-am trezit doar noi trei fără pauză și evenimente-n lanț?

Ne-am pus pe o bancă în parc. Pe lângă noi, niște băieți – destul de tineri. Construiau o scenă și se pregăteau să ridice un cort. Aud că-și bagă una alta, unul e nervos, altul comentează, se lasă cu tot felul de organe-n discuție.

– Uf, mie nu-mi place deloc să-i aud pe oamenii ăștia vorbind așa, îi spun lui Ionuț.

– Păi nu-i băga în seamă, ignoră-i!

– Da, ok, dar e foarte neplăcut să auzi expresii din ăstea. Nu cred că e nevoie să vorbească așa.

– Probabil că sunt supărați. Eu doar atunci spun prostii.

– Super. Acum o să înveți și câteva noi!

– Stai liniștită, le-am auzit și înainte! Eu știu deja cuvintele ăstea! Și oricum eu nu îi bag în seamă! Doar mă uit cum construiesc…

– Și cum poți să îi auzi dar să nu îi bagi în seamă?

– Îmi închipui că sunt invizibili!

– Păi invizibili, invizibili dar de auzit, tot îi auzi. E ca și cum ai auzi niște voci fără să vezi cine vorbește!

– Da, dar te concentrezi. Să nu-i vezi și să nu-i auzi!

– Și cum faci asta?!

– Așa cum fac eu când spui tu chestii pe care nu le aud dar nu vreau să le fac!

– CE?! Adică POFTIM?!

– Cred că așa fac toți copiii când aud chestii pe care nu vor să le facă. Ne concentrăm și ne imaginăm că sunteți invizibili.

– Dar de auzit, tot ne auziți. Invizibili, invizibili dar vocea se aude de undeva!

Râde.

– Atunci poți să spui: oh, dar eu nu vă aud!

– Și eu răspund: dar mă auzi! Că dacă nu m-ai auzi, nu ai fi zis că nu mă auzi!

– Cine vorbește? Vorbește cineva? Mi s-a părut că aud ceva, dar DOAR mi s-a părut! Nu, de fapt era un pârț.

Râde și mai tare. Râd și eu. Tinerii își văd de treabă, mai bagă, mai scot, noi ne vedem de-ale noastre.

– Ai văzut? mă întrebă copilul cu zâmbetul până la urechi. Ai și uitat să-i mai bagi în seamă.

Uneori, toate sunt așa de ușoare…

 

2

Motive de zâmbit

Am promis că-mi fac regulat câte o listă cu motive ce-mi pun zâmbetul acolo unde-i șade cel mai bine. Chestiuțe, lucrușoare, oameni, locuri ce-mi ies în cale și-mi fac zilele mai frumoase și mă ajută să nu regret (încă) decizia de a ne muta în țară. Întâmplări, sclipiri de câte o secundă sau mai multe, luminițe, chestii faine – toate cele care adunate, la ceas de seară îmi fac somnul bun și ne fac tranziția ușoară. Care au fost ele, ultimele, că lista-i lunga și mai mereu încerc să fac loc și pentru altele?

Faptul că săptămâna trecută am dat startul oficial sesiunii de alergat pe mal de Bega. Visam la momentul ăsta de multă vreme și iată, ce s-a întâmplat o dată s-a mai întâmplat și azi. Sunt pe drumul cel bun – dar aștept cu nerăbdare momentul acela despre care-mi spun toți prietenii alergători, cel ce creează dependență și-ți dă o stare de la foarte bine-n sus. Adevărul e că la ce peisaje verzi am în jur ar fi fost chiar păcat să ratez momentul.

Azi a fost prima zi în care am mers la lucru cu bicicleta și bine-a fost! Mi-a făcut ziua mai bună domnul care a dat dovadă de prea mult elan și a ieșit cu jumătate de mașină pe stradă de a blocat trecerea dar, pentru că e și un dar aici, care  s-a scuzat și a dat mașina un metru mai în spate ca să pot trece. Vedeți, ăstea-s momentele care mă țin cu gura la urechi de dimineața până seara!

Vineri se întâmplă Creative Mornings la Timișoara, în locația mea preferată, Ambasada. Ce altceva să-mi doresc pentru finalul de săptămână? Da, merg la teatru cu mama, Teatrul German să-mi văd actrițele preferate. Pe lista motivelor care mă fac să fiu în pasă bună e și faptul că-s la un pas distanță de teatre și spectacole. Că-s și-n limba germană, ei bine, ăsta e cu adevărat un bonus!

Faptul că am povestit cu Sleepy00 pe Skype pentru că ea are ceva idei și planuri noi pentru blogul ei și numai bine că mi-am dat seama că sunt o norocoasă să am în jur – chiar dacă în cazul ei, jurul e la 700 de kilometri distanță! – oameni ca ea. Aș fi putut sta până dimineață să-i povestesc și să-mi povestească, să o ascult și să-i mai zic una sau două.

E haotică plimbarea printre momente de bucurie, știu, dar îmi vin în minte ca nebune și alergând la vale: O zi de duminică pe care am petrecut-o între cărți, cu iubitori de cărți, cu discuții despre cărți într-un loc absolut minunat, Casa Artelor (cei din Timișoara știu ce vorbesc!) Un prânz în trei, the italian way și apoi momentul în care mi-am luat inima-n dinți să-i spun unui autor care-mi place la nebunie fix asta: că mor după cum scrie!

Ionuț care a văzut afișul de la Cartea Junglei (tot la Teatrul German) și a spus celor care voiau să-l asculte că e un spectacol absolut minunat și că el cu sigurață ar vrea să-l revadă! (nu contează că după spectacolul la care am fost împreună mi-a spus răspicat și limpede că lui nu i-a plăcut deloc! M-am obișnuit deja cu joaca lui de-a face pe nebunul!)

Faptul că în sfârșit avem prieteni care stau la o aruncătură de băț și ne putem vedea cu ei fără planificări și pregătiri intensive.

O zi de luni de după Paști pe care o vom ține minte cu toții – visam la ea de când eram în Grecia, cu oameni dragi, tare dragi nouă.

Un teanc de cărți de la biblioteca de cartier și faptul că pot să sun oricând să-mi rezerv volume (pe care le găsesc întâi în catalogul online).

Că au mai rămas mai puțin de două luni până la escapada la Berlin. Eu cu Ion, doi, mamă, fiu, aventură, timp doar pentru noi.

Niște momente care au lipit timpul potrivit cu oamenii potriviți și eu am fost lipiciul. Astfel de episoade îmi dau energie pentru tot anul.

Duc mai departe poveștile din Fabulafia și parcă mă simt tot mai acasă acolo. Cresc și eu odată cu ea și realizez cât de important e să fim acolo unde trebuie să fim și mai ales când.

Îmi place că la Timișoara e verde tot, mereu am iubit verdele mai mult decât albastrul. Și Viena-i verde și mă apucă iar dorul dar e bine, că-s cu un pas mai aproape și niciodată nu se știe unde duc drumurile, nu-i așa?

Sunt fericită, dacă fericit e egal cu liniștit, că în marea asta nebună de incompetenți în funcții și scandaluri și rezist și politică și prea multe drumuri și prea multe mașini și prea puțin timp pentru oameni frumoși, lucruri care să rămână, aer de primăvară, că mi-am găsit, parcă, locul.

..

 

 

2

Cărți pentru Ionuț (II)

Lista de astăzi cuprinde alte cărți pe care le iubim și pe care le citim cu mare drag de fiecare dată. Se potrivesc și celor mai mici (au ilustrații și textele nu-s chiar greu de urmărit) și vă promitem, creează dependență!

Seria Elefantastic mi-ar fi rămas cu necunoscută dacă nu aș fi aflat că Michael Engler și Joelle vor fi prezenți la Timișoara anul acesta. Biblioteca noastră (a Centrului Cultural German) i-a invitat pe cei doi: sunt așteptați cândva în luna octombrie. Evident că o să vă țin la curent – pe voi, cei din orașul meu! mai ales că poveștile din Elefantastic sunt absolut minunate (le citim cu mare drag!) și ilustrațiile sunt fabuloase! Tot pentru cei din Timișoara – că doar nu era să nu spun o vorbă despre treaba asta! duminica, 23 aprilie, de la ora 10 la Casa Artelor, are loc Sant Jordi, eveniment în cadrul căruia o să citesc exact povestea asta. Sunt așteptați toți iubitorii cărților, cu mic, cu mare!

17968173_10154321448730927_1272244265_o

Altă carte care ne este dragă tare este noua poveste a Petuniei. Primul episod a fost citit și recitit iar de curând am primit și partea a doua. Petunia are parte de alte aventuri – parcă m-am regăsit în ele, nu de alta, dar sunt stilul de om pentru care iarba e mai verde dincolo de gard. Volumul a apărut la editura Cartea Copiilor (v-am spus deja că-s printre preferații noștri, nu?)

18043064_10154321448775927_1321852911_o

Altă poveste absolut minunată e cea a desenelor nărăvașe. Ce aventuri fantastice am gîndit noi după lectura poveștii! Ce minuni de ilustrații a făcut Ionuț, câte teancuri de coli și câte vârfuri de creioane colorate au căzut la datorie! O carte pe care o recomandăm de 100 de ori!

18049479_10154321448875927_138392979_o

Despre cărțile doamnei Lucia Muntean am mai scris și cu altă ocazie. Sunt foarte frumoase, toate, una câte una (nouă ne place mult de tot și cel mai mult cele ale căror ilustrații au fost realizate de dragul nostru prieten, Răzvan Cornici) dar asta despre care povestesc eu acum, e nouă. Și merită pusă-n bibliotecă!

18042933_10154321448820927_1243586323_o

Am lăsat poveștile de noapte bună la final. Prima MonstruLina e o carte absolut adorabilă – cu personaj principal o fetiță căreia nu-i place culoarea roz! și care n-are frică de nimic. Ionuț o place la nebunie și sunt convinsă că nu e singurul! Ilustrațiile sunt realizate tot de către Joelle, cea care i-a dat viață și elefănțelului din seria Elefantastic!

18052268_10154321448900927_25035021_o.jpg

Și în sfârșit o carte cu povești pe care eu le-aș citi seară de seară (se pare că am făcut o pasiune pentru autorii din Germania!). Patru povești de spus, de citit, de ascultat. Cu tâlc și vorbă dulce (traduse bine de tot!) – Vi le recomandăm cu mare, mare drag!

18043048_10154321448865927_774488267_o

Cărțile acestea sunt doar o parte din ce am cumpărat/ primit în ultimele luni. Mai avem una care însă merită o poveste specială. Voi ce cărți frumoase le-ați mai citit copiilor în ultima vreme?!

1

(re)Organizare

N-am mai dat pe aici, prinsă fiind, de bună voie, într-un cerc: casă, job, Ionuț și crețul, casă, job, Ionuț și crețul. Mă simțeam – și încă n-am scăpat de asta – ca un șoricel din acela care aleargă-n viteză pe o roată și nu-i dă de capăt. Toate-s la fel și la fel sunt toate. Încep ziua cu un ceai negru, merg mai departe cu unul verde, proiecte, mesaje, trei limbi și nu-s destule, oameni noi, fețe noi, gânduri noi, ajung acasă ca să fugim la germană sau ne jucăm cu lego, citim povestea cu Nikolas o dată, de două ori, de zece ori, haine la spălat, tragem o fugă-n parc, îmbrățișări pe fugă, ce-i asta? unul dintre cele nici nu mai știu câte proiecte îmi sare-n față când pornesc laptopul, îl fac mic de tot, ce mâncăm mâine?, trebuie să mergem la cumpărături, aspirator, strânge casa, fugi, aleargă, caută-ți un loc gol din minte unde poți să stai să respiri puțin. Și-mi dau seama că iar e seară, rutina-i rutină, cină, baie, citim altă poveste de noapte bună – azi eu, mâine ta-su, poimâine iarăși eu. Copilul adoarme, ta-su moțăie lângă mine, mă așez pe canapea, cu pătura peste picioare, cana de ceai e nelipsită, viața mea e pe Pinterest și Instagram și mă pufnește râsul pentru că nu-s în stare să mă decuplez. Arunc telefonul, pun mâna pe o carte din teancul de lângă pat dar cad lată după câteva minute. Și a doua zi o iau de la capăt.Și aș fi dus-o așa, ca un roboțel, cu privire-n jos și hai, repede, trebuie să mergem! în  gând și-n exprimare – învăț din mers ce se întâmplă, mă dor degetele de la rulajul fin, pe telefon și-s convinsă că aș fi dus-o încă mult și bine tot așa, în ritm, fără nici un țel precis.

Dar bine că mi-a atras atenția crețul că parcă-i plictisitoare viața așa și mi-am amintit de zilele în care mă plângeam eu de monotonie în timp ce el se chinuia să țină pasul cu toate ce-mi treceau prin cap și care erau musai să fie făcute. Așa că m-am așezat în tihnă, cu agenda pe genunchi și am dat programul în fugă pe unul cu sens: piese de teatru, opereta la care vreau s-o duc pe mama cadou de ziua ei, să-mi văd prietenii, să ieșim la cină-n doi, să mai descoperim câte un colțișor din orașul ăsta și musa-i să fie cu muzică bună. M-a umflat râsul când mi-am amintit cum anul trecut pe vremea asta visam cu ochii deschiși la evenimente și spectacole și bombăneam și-mi era ciudă că-s acolo și nu-s aici. Ei bine acum sunt și cam degeaba – ați zice – și așa am zis și eu până mi-am dat seama că e nevoie doar de puțină organizare.

O să mă trezesc mai devreme și nu, nu o să-mi mai beau ceaiul cu telefonul în mână și nici cu mesajele ratate, în minte. O să mă mă bucur de liniștea din casă și o să-mi pregătesc masa de prânz la pachet, o să-l trezesc pe Ion fără grabă, cu îmbrățișări și hai să vedem ce vise de azi noapte pot prinde viață din piese de lego. O să mergem la școală prin parc, fără să-l trag de mână. O să-mi beau ceaiul la birou, cu ochii pe geam. O să deschid facebook-ul doar când e musai să postez vești de dat mai departe despre evenimente și alte lucruri faine pe care le facem. Apoi o să merg acasă și o să mă bucur de lenevit pe canapea cu Ionuț și ta-su, între o plimbare-n parc și o nouă construcție. O să șterg mai puțin praful și hainele o să ajungă în mașina de spălat fără grabă. Vreau la teatru și la concerte și vreau să mă bucur de prietenii cărora le duceam dorul. În liniște și-n ritm în care apuc să-mi cadă bine. Și seara s-o petrec cu poveștile ce mă așteaptă să le scriu și cu poveștile scrise de alții.

Voi aveți vreun secret? Cum la faceți pe toate și apucați să vă și bucurați de ele?

2

Unele sâmbete

Eram la Viena, locuiam cu sor-mea și iubitul ei (între timp, soț). Un apartament mic de tot dar ce ne păsa, eram în buricul târgului și aveam liniște. Fiecare-n colțișorul lui și cu obiceiurile și piticii personali. Eu eram pusă pe ieșit în lume, mergeam la cursuri și de acolo direct în Flex sau Chelsea (ce vremuri și câți ani au trecut deja, pe nesimțite chiar!). Ieșeam miercurea apoi mai ieșeam și joia – că n-aveam cursuri vinerea. Mai umblam și-n weekend, dar nu tot timpul – de cele mai multe ori eram baby sitter, că altfel ce buzunar putea ține pasul cu viața mea socială?

Sor-mea, după episoade turbulente din adolescență dădea semne că a intrat în zodia casnică. Nu-și scotea nasul în lume decât la supermarket sau câte o cafea dar și ălea în timpul zilei. Își petrecea sâmbăta seara cu rufe de călcat și aspirator și duminica dimineața pregătind supa de pui și piure de cartofi pentru prânz. Eu scuturam bluzele și eram cu mintea-n în așteptarea câte unui brunch de la Naschmarkt care să-mi liniștească stomacul chinuit cu tot felul de cocktail-uri cu o seară înainte. Ne mai și certam și ne provocam- ea pentru că eu ieșeam, eu pentru că știam cum fusese – chiar așa, oare o mai doare spatele? Avea grijă de mine, obicei de care-i greu să scapi. Eu nu aveam nevoie de grija ei – unele lucruri nu se schimbă niciodată, așa că de multe ori când voiam să ies în lume retrăiam scene de parcă eram cu ai mei, nu cu ea.

Sâmbătă seara, să fie cu vreo 9 ani în urmă? ea cu haine pregătite pentru călcat, eu cu un picior afară. Iar pleci, iar plec. Se strâmbă, mă strâmb. Maine fac de mâncare, ești? Poate, nu știu. Stai și tu cu noi. Crește tensiunea, dau să zic dar totuși mai bine tac. O judec în minte – care minte?

Mi-am petrecut ultimii șase ani cu sâmbete ca ale ei – haine de călcat, aspirator, gândul la ce facem duminică. Am lăsat locul acela să mă schimbe și să-mi schimbe obiceiurile și încă nu-mi dau seama cum s-a întâmplat asta. Din fericire, încet, încet am ieșit din amorțeală – prima dată am renunțat la călcat haine (nu doar sâmbăta ci în general) apoi am mai chemat-o pe bunica să facă o pauză de câteva ceasuri ca să ieșim în lume ca oamenii. Orașul acela care sună ca o invitație la vacanță, pe malul mării, într-o vară aproape continuă, era, cultural vorbind, mort. Mergi să bei și să te vezi cu oameni – pentru că nici un eveniment nu îl însuflețea și după un timp, Atena la o oră de mers cu mașina începe să fie tot mai departe. Nu, chiar nu-s făcută pentru viața într-un oraș mic.

Timișoara de mai bine de trei luni. Weekend-uri cu filme și prieteni – pentru că alegem noi să fie așa, nu pentru că nu avem opțiuni. Concerte, un festival aici, altul acolo. Câte o sâmbătă ca și cea de ieri. Crețul tușește, îl doare capul tare, anulăm ieșirea? Nu, tu du-te, îmi spune el și știu că nu glumește. Parcă nu m-aș duce singură, mă alint și pun mâna pe aspirator. Stau acasă, mai strâng una, alta. Mă trezește zgomotul. Îl scot din priză fără să stau pe gânduri și-l dau pe o pereche de tocuri. Și mă duc. Și bine am făcut. Unele sâmbete chiar nu-s făcute să fie pierdute-n casă cu aspiratorul în priză… De fapt, nici o sâmbătă!

 

1

Inspirația mea de toate zilele

Mai nou multe-s lucrurile care mă inspiră fără să trec prin supărări înainte. Când eram în Grecia, motivul principal de șezut la masă și scris erau întâmplările de fiecare zi, frustrări care mi se strângeau pe nesimțite și apoi explodau pe tastatură. Și aici se întâmplă destule care în altă situație/ locație mi-ar provoca tot felul de ieșiri cu flăcări cu tot, dar răbdarea mea are cale lungă. Simt că am liniște. Că în acest moment sunt unde trebuie să fiu. Chestie pe care nu am mai simțit-o de foarte multă vreme. Și sunt tot mai convinsă că mie asta-mi lipsea cel mai mult.

Ies în lume cu oameni faini. Sunt înconjurată de ei. În locuri unul mai frumos ca altul. La evenimente – e plin orașul de ele! sunt la o aruncătură de băț de toate și doamne, bine-i.

Am stat zilele trecute și m-am gândit, dacă tot mi-e așa de bine, de ce nu aș spune și altora care-s chestiile care mă înveselesc și mă țin cu zâmbetul pe față de dimineața până spre seară? Ce fac/ citesc/ ascult/, unde merg să-mi umplu bateriile și să ambalez imaginația și inspirația? Urmează un amalgam de lucruri faine (în ordine aleatorie), unul și unul, din toate părțile și pentru toate gusturile. Cine știe, poate găsiți și voi bucurie în mărunțișurile mele.

Ambasada. E unul dintre locurile mele preferate din Timișoara, la care visez și oftez de când s-a deschis. Sunt în oraș dar nu ajung acolo atât de des pe cât mi-aș dori și-mi promit de fiecare dată că la următoarea vizita stau mai mult. Sau îmi mut biroul pentru o zi acolo. Ceea ce de fapt am și făcut azi. Am lucrat, am mâncat o supă de broccoli din categoria WOW, am scris, am rezolvat tot ce era pe post-it-ul roz, am ascultat muzică faină, am tras cu ochii la soarele de afară și mi-am lăsat sufletul lângă un scaun verde care dacă ar fi roșu tare bine s-ar potrivi în bucătăria mea.

Aveți și pe roz e blogul pe care îl urmăresc ca un stalker. Numărul 1, fără drept de apel, în top trei inspirațional. Nu a fost postare care să-mi displacă, idee pe care să n-o îmbrățisez din prima, uneori am impresia că fata asta îmi citește gândurile. Ia te uită ce spune – „Fiți cumpătați. Banii mulți merită dați pe mâncare mai bună, vacanțe mai dese, abonamente la sală și investigații medicale/ analize/ dentist pentru un trup în formă să facă toate acestea.” Mi-a scos la iveală idei pe care nu credeam că le am și totuși, erau acolo și așteptau doar o recunoaștere. Mai bine mai lucruri puține dar de calitate, mai bine investesc în amintiri decât în obiecte (pe care oricum îmi va fi greu să le car de ne urnim, din nou, din loc).

Parcurile din Timișoara. Nimic nu mă liniștește mai tare decât o plimbare prin parc. Încep cu cel de-aproape de casă, trec podul și mă strecor prin Parcul Copiilor, pe mal de Bega. Mă duc până în Rozelor apoi traversez în Central și vin înapoi pe cealaltă parte. Mi-era dor de toamnă, de-abia acum realizez asta. Mi-era dor de frunze galbene și miros de ploaie. Și de o lună mai ca aici. Când deja se pregătește de vară și parcă toate stau să explodeze de bucurie.

Biblioteca de cartier din Traian. E mică, mică tare dar burdușită cu cărți. Noi, surprinzător de noi dar și apariții mai vechi, cu o bibliotecară cu chef de făcut recomandări și miros ce-mi amintește de anii de la generală 3. Nu-l pot descrie, nu e nimic de descris, e doar un parfum de cărți și clădire veche. Ciudată combinație, știu, dar mie-mi trezește povești. Cu un șoricel, cu pitici ascunși pe sub rafturi, cu omuleți cărora le place să citească. Îmi trezește și doruri. De biblioteca din Viena unde stăteam ceasuri în șir și greu mă dădeam dusă acasă – doar cu câte o plasă de cărți.

Grupul de cititoare al Andreei. Nu-s decât de câteva zile printre ele și coșul cu cărți e deja greu și nu e cale să se golească prea curând. Multe-s locurile unde-mi caut idei de citit – am dat peste cititoare înrăite, cu multe categorii deasupra mea, și de peste tot prind din zbor câte un titlu și-l pun pe listă. Acasă am un fotoliu numai bun de tolănit în el – lângă o sobă în care sper să troznească a lemne în curând, cu o veioză dolofană și lumină numai bună. O cartea care, norocoasa, a sărit de pe lista de așteptare la mine-n brațe, ceai bun și în curând câteva zile libere. Cum să nu fiu bine?

Piața de vechituri – am ajuns doar o dată de când sunt acasă și de atunci tot visez la ea și la minunile de acolo. Nu e loc în lumea asta în care să fi ajuns și să nu fi căutat Flohmarkt-ul sau fleamarket-ul sau oser sau cum s-o fi numit. Îmi place să descopăr tot felul – de la cratițe pe care să le folosesc la ghivecele mele de flori, la rame sau cărți. De scaune sau piese de mobilier nici nu mai zic. Visez acum la un glob pământesc – din acela de am văzut la Berlin în vreo patru piețe dar de fiecare dată mi-a pus crețul piedică. Mi se întinde mintea și la o masă nouă (mă rog, nouă pentru noi) în bucătărie cu scaune neasortate. După fiecare vizită într-un astfel de loc îmi crește inima de bucurie. Cum spuneam, prefer să-mi cheltui banii pe amintiri și drumuri și chestii iubite de alții cândva dar care mai au loc și de iubirea mea. Mai bine decât pe mobilă scumpă după care să-mi pară rău (cum ziceam, oricum nu o pot duce după mine, dacă e să ne ducem, oriunde ar fi asta)

Cartea cu aventurile lui Winnie. Una dintre cărțile pe care tare mi-aș fi dorit să le fi scris chiar eu. Pentru că mă înveselește oricât de tristă mi-ar fi dispoziția. Pentru că e aiurită și cu niște dialoguri absolut delicioase. Le citesc și recitesc, i le citesc și recitesc și mi-e ciudă, serios, mi-e ciudă că nu le-am gândit chiar eu.

Mai am multe pe listă – că-i lungă, că doar nu mi-ar fi răbdarea așa răbdătoare fără motive unul și unul. E muzica de dimineață (am rămas fidelă, FM4 în continuare ca să mă simt la Viena măcar în primele minute ale zilei) apoi trecem pe locale (alt și altalt și numai alt ). Mai e și locul unde-i Mona – pe care am întâlnit-o de două ori în viața mea și i-am vorbit de vreo alte cinci, dar simt că o cunosc de când e lumea și chiar e de dat vestea mai departe să o cunoască cât mai mulți! Ar mai fi și Balamucul unde mă duc cu drag de fiecare dată când e nevoie dar mai ales cînd nu-i. Și cafeaua de la Mokum și Ceainăria Verde și sufrageria mea unde am o canapea cât o cameră și covoare de iută la care visez de dinainte de a mă muta în țară. Și un tei în fața geamului și, zic eu, cea mai frumoasă lumină de după amiază.

15215731_10153846420385927_2057446837_o

 

 

 

 

 

 

 

 

 

0

Am aflat ce-mi lipsea, când i-am ajuns aproape

După o lună de Timișoara am realizat un lucru. Mie cel mai mult, în cei opt ani de viață-n Grecia, mi-au lipsit evenimentele. Nu, nu vorbesc despre nunți, botezuri și petreceri de ziua copiilor. Nu. Ci despre evenimente care dau viață unui oraș – concerte, festivaluri, chestii culturale, întâlniri ad hoc pe la câte o galerie, serile de filme, teatru și de lectură. Chalkida e un oraș mic, un fel de Lipova, Lugoj, hai Reșița. O sală de cinema cu câte două filme ce rulau câte o săptămână, câte o piesă de teatru obscură venită din Atena ba pentru cei mari, ba pentru copii, vreun concert sau eveniment ce se rătăcea și pe la noi. Ce-ți rămânea de făcut? Să te urci în mașină și să dai o fugă până-n capitală. Chestie pe care am făcut-o la început dar după o vreme, obișnuită fiind cu toate la o aruncătură de băț (deh, Viena sau Cluj sau Timișoara) m-am cam săturat de drumuri. Chestiile care-i țineau pe toți ocupați – mersul la cafea și la masă m-au ținut și pe mine. Tot o vreme. Tânjeam cu ochii-n monitor după toate ce se petreceau aici unde-s acum sau pe altundeva, pe unde fusesem și eu. Nu, chiar nu-s făcută să trăiesc într-un oraș mic și fără pic de viață. O fi frumos la mal de mare, o carte-i mereu o companie bună și-s sigură că o să vină și timpul când mi se va face dor de o pauză acolo, dar în clipa asta – și-n clipele ălea simțeam cum mă sufoc. Încă mă ia un val de căldură când îmi vine-n minte ce scriu eu aici. Și ce-i ciudat, pe vremea aia, habar nu aveam de ce. Am înțeles acum. Le am pe toate la o aruncătură de băț. Văd câte se petrec  și am de unde alege. Festival de teatru la care ajung în plimbare – și drept e, n-am timp de câte-aș vrea! Filme și concerte. Cafenele în care aș putea să mă uit și să nu mă dau dusă acasă. Tot felul de chestii mici și faine cu oameni dragi. Mi-era un dor nebun și nu știam de ce. Acum știu. Orașul mic și cu miros de mare nu-i pentru mine, nu acum, nu știu de-a fi vreodată. Mi-era dor de gălăgie, de afișe, de unde mergem azi și mâine și chiar de nu apuc să merg sau poate nu vreau – e frig și-i bine să te tolănești lângă sobă cu o carte-n mână, știu că de-mi trece vântul schimbării pe la ureche sar în cizme și dusă-s. Îmi lipseau toate și nu știam ce-i cu mine. De ce nu-s mulțumită de nimic, de ce caut ce nu-i, de ce-s cu supărarea-n minte și-i dau drumul pe gură? Așa de des? Așa de mult? Atâta frustrare și supărare. Acum știu. A trecut o lună de acasă și tare bine mi-e. Ne e.