4

Concluzii

După un weekend în care sentimentele mele s-au plimbat printre amintiri și printre stări care au oscilat de la furie la resemnare, de la bucurie și emoție la supărare și tristețe, pun punct. Subiectul care a aprins discuții e cel al poveștii lui Ionuț cu fosta lui învățătoare, poveste care a apărut pe pagina Ioanei – și-i mulțumesc încă o dată pentru asta. E un eveniment cu care ne-am împăcat. A fost, a trecut, noi am trecut peste el împreună și am rămas – eu, multă vreme, cu remușcări (de ce nu am făcut ceva mai repede?), el, multă vreme, cu etichete care nu se mai dădeau dezlipite. La final, tot răul spre bine, am ajuns la o școală pe care nu pot decât să-mi doresc să o văd multiplicată în toate cătunele și pentru toți copii (și despre care o să povestesc în curând!)

Am citit zilele ăstea comentarii care m-au făcut să simt că-mi explodează capul, altele care mi-au mers la suflet. Am primit zeci de mesaje de la oameni frumoși. M-am minunat de câte concluzii pot trage unii oameni despre noi fără să ne fi cunoscut vreodată. Despre cât de ușor e să-ți dai cu părerea. Mi-am deschis sufletul – nu pentru că eram în căutarea scuzelor pentru „copilul meu care e clar că e prost crescut și fără bun simț” (nu e așa) ci pentru că eu mă eliberez de toate când le dau mai departe. Și bine am făcut. Pentru că am un copil fantastic, care nu se lasă umilit, care nu se lasă călcat în picioare. Un copil care forțează limite și pe care nu, nu-i ușor să-l ai aproape dar care dacă-ți ajunge la suflet acolo rămâne. Am un copil bun și cald și emotiv și sensibil. Un copil care nu tace dacă știe că nu-i motiv de tăcut, un copil care cere respect pentru că nu se simte mai prejos decât orice alt adult. Pentru că înainte de a fi copil, e OM și el știe asta. E un copil care scoate peri albi, obositor, mereu cu o întrebare în buzunar, un copil care știe să exprime ce simte în cuvinte și-i dă și culoare (că tot se întreba o cititoare de unde până unde atâta furie într-un copil?) Un copil care nu se lasă călcat în picioare și bine face.

Mi-a luat o vreme bună să înțeleg puiul ăsta de om și să-l accept pentru ce E și nu pentru ce ar putea să fie dacă s-ar lăsa transformat și îmblânzit. Mi-a fost greu, al naibii de greu – mai ales că și mie-mi place controlul și să fiu la butoane. Și mie mi-ar fi cel mai ușor să-i zic o dată și să-l văd că face fără comentarii, fără semne de întrebare. Dar nu mi-a fost dat să fie așa și mai bine că nu. Așa că în loc să rispiesc energie încercând să-l îmblânzesc, am pus energie în a-l accepta așa cum este și în a găsi căi de-al face să coopereze. Și toate ăstea, nimic din toate ăstea n-ar fi fost posibile fără cartea și gândurile lui Jesper Juul (în sfârșit tradusă și-n limba română, sub coordonarea Prințesei Urbane) și workshop-urile Ralucăi Jacono. Am fost prezentă la ele prin Skype, am ajuns și la ea pe fotoliul din Viena și acum, în sfârșit, mă pregătesc să o întâmpin la Timișoara.

Raluca ne-a ajutat enorm de mult de-a lungul anilor (că tot se întrebau unii dacă n-am avea nevoie de terapie) și încă o mai face. E omul care mi-a deschis mintea spre ideea că relația și calitatea relației dintre mine/ noi și copil depinde exclusiv de noi, ăștia mari. Noi suntem responsabili de ea. Copiii cooperează – sunt așa prin natura lor. Dacă ei se opresc din a o face, vina o purtăm noi, adulții. Și doamne, câte alte chestii faine și de purtat și gândit ne-a dat Raluca asta. Nu e nevoie de părinți perfecți. Copiii n-au nevoie de așa ceva. Dar au nevoie de părinți autentici. Copiilor le facem clare limitele noastre – dar câți dintre noi le cunoaștem cu adevărat? Cei mai mulți dintre noi reacționăm doar când ne sunt încălcate și și atunci, o facem de cele mai multe ori lezându-i pe ei. „Mă doare gândind că mulți adulți aplică Time-Out ca metodă de calmare în loc să devină introspecți și să găsească metode care sa îi calmeze pe ei – asta e cel mai bun exemplu pentru copiii nostri! Cert e că, cu o asemenea metoda de a-i izola, copiii nu învață nimic. Învață doar că cel care are puterea o folosește pentru a-i domina pe cei mai puțin puternici.” spunea Raluca și acum înțelegeți de ce de-abia aștept să o văd?

La începutul lunii martie, workshop la Timișoara, despre… Arta de a fi părinte, arta de a fi o familie. Workshop-ul susținut de Raluca Jacono nu-și propune să tematizeze stimularea succesului în a crește copii. Nu-și propune să ne învețe cum să fim părinți de succes sau cum să facem pentru a avea copii crescuți „bine”. Nu, acest workshop dorește mai degrabă să tematizeze gestionarea eșecului. Sună simplu, nu?

Vă puteți înscrie la workshop aici: https://www.facebook.com/events/1917477518265819/

Eu una număr deja zilele!

 

Anunțuri
1

#autenticitate (lecția lui Ionuț)

Sunt mamă de șapte ani și (aproape) zece luni și tot atâta timp mi-a luat să realizez ce dar fantastic e un copil în viața omului. Las la o parte orice fel de clișee – „copilul e viața mea, toate s-au schimbat și nu vor mai fi vreodată la fel, copilul e pe primul plan, viața mea are o menire” – pentru că nu cred și nici nu mă regăsesc în ele. Dar știu sigur că de șapte ani și (aproape) zece luni am început să mă cunosc mai bine. Să conștientizez lucruri și stări care-mi erau sub nas dar care de-abia odată cu apariția lui Ionuț au început să iasă la lumină. Toate fricile, toate rușinile, tot sufletul de copil ascuns în mine, toate durerile – toate, absolut toate au căpătat noi dimensiuni și înțelesuri. Cel mai ușor e să le observi. Să le conștientizezi cu adevărat e următorul pas și să încerci să trăiești cu ele, ei bine, asta-i partea mai grea.

Copilul meu mi-a deschis ochii de multe ori. Mi-a aruncat în față chestii pe care nici nu știam că le am ascunse-n mine. Mi-a trezit fricile. Mi le-a amplificat, așa cum ar întoarce un buton de sonor. La maxim, fără încălzire, fără avertisment. Mi-a întors viața pe toate părțile și mi-a zburlit gândurile și toate cele pe care le credeam bătute-n cuie, care erau așa de când au fost.

Cu el am încercat de la început să fiu eu. Să nu mă ascund după o mască perfectă – privind în urmă îmi dau seama că nici n-ar fi fost posibil. Că el are un radar care se conectează la emoții și simt lipsa autenticității dintr-o răsuflare. Cu el ne-am purtat de la început așa cum am fi făcut-o cu orice alt om. Cu drag, cu suflet, cu răbdare  – nu destulă de cele mai multe ori. E greu să vezi un ghemotoc de om și să-l tratezi deja ca pe ceva ce ESTE și nu ceva ce VA FI (când crește). Suntem setați să educăm, să luam frâiele și să ținem lecții și asta ne face, vrem nu vrem, să ne ascundem pe noi, noi, cei reali, în spatele unor măști.

Pentru mine, din toate lecțiile, cea mai importantă lecție pe care încă o învăț de la Ionuț (și mai am până la absolvire!) e lecția asta, de a fi cine sunt. Așa cum sunt. Fără frica de a fi judecat și pus la colț. Fără rușine și teama de rușine. Lecția de a sta drept.

Când am fost la spital, mi-e și greu să cred că au trecut deja atâtea zile! copilul meu a cooperat. Cu tot ce i s-a cerut.  A stat la perfuzii, a stat la schimbat pansamente, a stat pe burtă cum i-am cerut, pe partea dreaptă, a stat în pat, a stat nemișcat. Tot ce a cerut? Să i se vorbească frumos. Am ajuns noaptea la urgențe, mie-mi era stomacul strâns de grijă. Am intrat așa cum am fost învățată, cu teamă, respect (sau frică) de doamna doctor. Am stat cuminte și ne-am așteptat rândul. Când l-au luat pe Ion la palpalt și controlat, copilul meu a zis STOP. Vreau să știți ce-mi faceți. Și dacă o să mă doară? Glumești, i-au zis? Hai, lasă-ne să ne facem treaba. Nu, vreau să știu ce vreți să faceți și dacă o să doară. Am aproape opt ani. Au râs de el, eu stăteam cuminte, de frică, știți cum ne-au învățat pe noi să stăm. O să îți punem un fluturaș să luăm sânge. Dar nu doare deloc. Deloc? Nici măcar puțin? Nici măcar înțepătura? Nu, nu te doare au spus ele. I-au luat mâna, au înțepat. A durut. M-ați mințit. Ei hai, ești bărbat, au continuat ele. Și dacă-s bărbat nu are voie să mă doară? Ce prostie e asta? Sunteți mincinoase. Trebuia să-mi spuneți că doare puțin să mă pregătesc! Ele și-au dat ochii peste cap, eu l-am strâns în brațe. Ionuț a stat drept.

Dimineața la nouă a intrat în operație, apoi a ieșit și câteva ceasuri mai târziu și-a revenit. Când au venit să-i schimbe perfuzia a deschis ochii: Ce-mi faceți? Nimic, a spus asistenta. Te rog să nu mă minți. Vreau să știu. Mă doare? Asistenta a zâmbit și i-a explicat exact ce urma să facă. I-a promis că-l va trezi la următorul flacon de perfuzii. Vreau să mă avertizezi și să nu faceți nimic pe ascuns, a spus copilul și eu m-am făcut mică într-un colț. Cuminte. Așa cum am fost învățată. Când doctorul l-a luat pe repede-nainte, copilul nu s-a lăsat. Mami, mi-a spus să tac. Așa vorbește un doctor de copii? Mi-a spus că-mi prinde puța cu leocoplast. Păi ce prostie e asta? I-am spus chiar așa, doctore, asta e o prostie. Un doctor de copii nu poate spune așa ceva unui copil. Mai ales unui copil care e în spital. Mami, domnul ăsta nu a fost deloc politicos. Și eu i-am spus că-i nepoliticos. Și el mi-a spus că-s obrazic. Dar eu știu că nu-s!

Din mine a mai rămas un ghem, rușinat și speriat. Și-mi dau seama că mai am cale lungă să ajung să fiu ca el, un copil drept, un copil care la nici opt ani știe să fie el. Am cale lungă până să nu mă tem să vorbesc, să deschid gura, să nu-mi fie frică să fiu eu cum sunt EU nu cum așteaptă alții să fiu. Copil cuminte și ascultător și invizibil dacă se poate.

Ce vreau eu să vă spun acum? Haideți să încercăm cu toții să învățăm ceva de la ei. De la copiii noștri. Să nu-i facem să le fie teamă să deschidă gura. Să nu le fie teamă să spună ce au de spus. Să-i învățăm că respectul se câștigă și-i bine să fie mutual și nu, respectul nu înseamnă pronumele de politețe și nici bună ziua în loc de salut și nici teamă. Haideți să-i lăsăm și să-i încurajăm să fie EI.

Cred cu tot sufletul în autenticitate. Cred și vreau să am curaj să deschid gura, să spun ce am de spus, să fugă teama de a fi judecată și pusă la colț. Să nu-mi fie. Să fiu senină. Am cel mai bun profesor din lume. Și-s convinsă că și voi.

Port textul ăsta de multă vreme-n minte. Încă de când am aflat de proiectul – Inspire Other Travelers – aveam o listă de povești cu Ionuț, copilul care nu se teme să fie el. Ionuț care-i autentic, Ionuț care mă inspiră, Ionuț care-i EL cum vrea să fie și doamne, bine că-i el și nu se lasă schimbat în ce (uneori) vreau eu să-l schimb. Despre Inspire Other Travelers o să tot auziți și-i bine de tot pentru că lumea asta are nevoie de povești care inspiră și care mută munții din loc. Nu-i așa?

2

Noaptea la cort

Ionuț mi-a spus zilele trecute că asta a fost cu siguranță cea mai frumoasă vară. Musafiri peste musafiri, oameni dragi nouă, zile lungi la plajă și mare cu apă turcoaz, castele de nisip, povești până noaptea târziu. Ultimele zile de vacanță pe care le petrecem la Timișoara. Însă, cireașa de pe tort, zice el, a fost excursia cu cortul.

Am avut emoții, recunosc. Pentru că-l știu – cum își adoră programul și ritualurile – mă temeam să nu mă pună să pornesc spre casă în miez de noapte. Pentru că nu mergeam singuri, ci-n gașcă cu alți copii, pentru că n-am mai montat cort pe plajă și nici nu știam la ce să mă aștept. Emoții nefondate – doar vântul ne-a dat de furcă. A vâjâit toată ziua și noaptea parcă a prins și mai mult avânt. Se scutura cortul nostru și odată cu el gândurile mele negre, că ne-a lua vântul pe sus, că se va rupe în miez de noapte, ce-om face? Până la urmă nu s-a întâmplat nimic, Ionuț a sforăit neîntors până dimineața aproape de 8, eu am fost cam nedormită și șifonată dar am avut parte de un răsărit ce a spălat păcatele vijeliei.

Concluzii? Ne-a plăcut dar mai ales, i-a plăcut. Să privească stelele, să se plimbe pe plajă noaptea, să se trezească și să-și ducă joaca de unde a lăsat-o cu o seară înainte. Eu aș mai fi stat o seară și i-am promis că la anul petrecem câteva zile-n șir. Încercăm acum să-l convingem și pe ta-su că e fain și merită să faci măcar o dată pe vară câte una din asta.

Voi ce experiențe cu cortul aveți cu copiii?

IMG_7626

IMG_7655

IMG_7665

IMG_7670

0

Poftă mare

E tare, tare greu să scriu despre mâncare atunci când sunt cu burta plină. Cuvintele se-mpiedică și parcă nu-mi găsesc vorbele pentru a lăuda ce am lăudat așa cum se cuvine.

Nu sunt o mâncăcioasă. Nu-mi place să gătesc – întreg procesul de a pregăti, găti, curăța, spăla mă plictisește teribil! și de mâncat mănânc doar când îmi amintesc. De cele mai multe ori când începe să mă doară stomacul. Știu, știu, rușine mare pe numele meu și cartea mea de sfaturi bune legate de alimentație pentru copii.

Când am venit în Grecia am privit reticentă toate minunile pe care le pregătește lumea la ora mesei. Aici procesul de a sta împreună și a împărți bucatele e unul dintre cele mai importante. Sudează familia și relațiile. Pentru una ca mine care mănâncă doar ca să nu leșine, ăsta a fost primul șoc cultural. Mâncare, mâncare și iar mâncare. Mă bombardau din toate părție cu chestii care de care mai minunate și parcă-ncet încet am început să apreciez ce se întâmplă aici. Acum spun cu mâna pe inimă oricui vrea să mă asculte – gusturi și arome ca aici am mai întâlnit doar la Istanbul. Toate-s bune. Legume, fructe, carne. Combinații. Mirodenii. Mâncarea-i bună. Știu să fac diferența cu ușurință între carne cu gust și sosuri ce te ung la suflet, legume bune și brânzeturi delicate. Și toate trebuie să fie îmbrăcate-n ulei de măsline că altfel n-are farmec. Vin în țară des și de fiecare dată dau în mania bombănitului. Nici măcar pâinea nu-mi mai place. Așa-i de te înveți cu lucuri cu gust.

În restaurante cu specific pescăresc am pășit prima dată, cu rușine recunosc, în anul în care am venit aici. 2007. Pește mai mâncasem și eu, ca tot omul și doar la asta se rezuma experiența mea cu astfel de locații. Când am ajuns la prima cină am mâncat salată și cartofi prăjiți. Că nu doar că nu-s mâncăcioasă, dar nici să gust nu-mi place. Nu deschid gura să probez arome, sunt mai îndărătnică decât un copil în prag de diversificare. Mai încolo însă, după ce papilele mi s-au obișnuit cu alte arome de bucătărie și după vreo alți doi ani aici, m-am trezit curioasă. Da, eu. Noroc am avut și o prietenă mare fană a mâncărurilor ăstora și treptat am intrat în altă lume. Unde gusturile au altă textură și plăcerea de a mânca capătă alt sens.

Acum merg cu drag la ouzerii. Băutura ce se asortează la ăstea mese (adică ouzo) nu mi-e deloc pe plac, însă un pahar de vin alb face să cadă bine minunile pe care le comandăm de fiecare dată. Să știți una și bună. Când e vorba de ales restaurantul ghidați-vă să fie plin. Nu de turiști ci de localnici. Nu-i musai să fie pe malul mării (adică dacă e nu înseamnă că are mâncare mai bună decât unul de pe vreo străduță din oraș). În Xalkida unde-s eu, de departe cea mai gustoasă mâncare se găsește în buricul târgului unde nici mirosul de mare nu ajunge.

Apoi, de la soțul cel grec sfat, evitați pe cât se poate ouzeriile care-s îmbârligate și cu meniu de tavernă. Adică pește și surate alături de porc și pui. Lăsați-le să fie separate și fiecare să lucreze acolo unde se pricepe mai bine. Aș mai adăuga de la mine citire una cu „lucrul amestecat miroase a…” dar mă abțin. Pentru că vorbim de mâncare.

Un restaurant bun, bun de tot nu-i musai să fie și scump. E drept, dacă vrei bucăți proaspete, plătești mai bine decât pentru cele înghețate. Și peștele proaspăt costă. Eu am avut poftă de pește, l-a scos din găleata cu care tocmai parca barca-n port și am plătit 90 de euro pe el. Un gust de vis, recunosc. Dar piperat nevoie mare.

Acum când vine vorba de ce comandați, priviți și-n jur. Grecii comandă farfurii multe cu câte un pic din fiecare. Salată-n mijloc (vara nu trece zi fără o Χωριάτικη, cu feta sau salată de legume fierte) apoi altă salată de crab (unsă pe pâine prăjită și stropită cu ulei și asortată cu oregano).

feta

Neaparat să pui acolo, lângă ele nișe vinete pane atinse cu lămâie și cartofi prăjiți, cei mai buni dacă-s curățați și tăiați acolo și nu aiureli din pungi congelate.

photo 2

Cheamă la masă și o porție de γυαλιστερές (adică scoici cu sos de lămâie) și un σαγανάκι κόκκινο (creveți cu sos de roșii și brânză) că mie ăla alb nu-mi place (e testat!).

photo 4

Calamari sau caracatiță prăjită (cu cea fiartă nu-s prea prietenă) sau creveți pane pudrați cu brânză și maioneză.

creveti

Unii-s prieteni și cu sardelele, mie nu prea-mi plac, dar asortate la cele spuse sunt și ele cu siguranță. Acum pune pe comandă și o sticlă, două de ouzo (nu din alea mici!) sau tsipouro (un fel de țuică de aici care, spre deosebire de ouzo nu te mahmurește). De nu-ți place, o carafă de vin alb, rece.

La final, tot ce se poate să te îmbie cu desert – fie el fructe sau iaurt cu marmeladă. Îndrăznește dacă mai poți.

Notă: Toate sfaturile ăstea sunt parte a experiențelor mele. Nu mă dau rotundă și cu diplomă-n mâncărurile de p-aici, sau de oriunde. Pur și simplu scriu din suflet și cu suflet. Trimit gânduri pe tastatură și mă adresez vouă ca și cum mi-ați fi cei mai buni prieteni. Vă spun ce-mi place mie și ăsta nu-i lucru puțin. Dar să fim înțeleși, nu-i musai să vă placă ăstea recomandări și nici să fiți de acord cu fiecare cuvânt pus aici.