Cum a fost la Berlin?

Absolut fantastic. Prima vacanță cu Ionuț și doar cu el, prima dintr-un șir lung, așa ne-am promis, așa să fie. Acum vreo trei ani am fost într-un weekend acolo, eu și K. Ionuț a rămas acasă, supărat nevoie mare – cum puteți merge doar voi doi? Suntem o familie! Familia merge împreună! I-am promis că la prima ocazie vom merge amândoi și iată, s-au legat și aliniat toate: cu bilete de avion ieftine și plecare din Timișoara, cu Andreea care ne-a găzduit, fără muci, cu chef de plimbat și conectat și stat împreună. A fost minunat.

De data asta nu am exagerat cu planurile și listele. Ne-am luat timp și Ionuț a ales ce a vrut, eu doar am fost cu el. Lego (mini)land, muzeul tehnic, plimbări cu tren, metrou, tramvai, Brandenburger Tor, câteva parcuri și un fleamarket de duminică dimineața. Cafea băută-n tihnă, joacă acasă și în parc, joacă cu Ada, mers la culcare devreme și trezit cu noaptea-n cap.

Dacă la vizita de acu’ 2 ani am plecat cu inima întrebătoare – nu mi se părea a fi cine știe ce orașul (față de Viena care e, ei bine știți și voi cum e!) de data asta mi-a căzut cu tronc. Mi-am dat seama că-s făcută pentru un oraș mare, simt mai bine, sunt mai eu decât în alte părți. Mă văd trăind și acolo o vreme – plimbându-mă pe străduțe înguste și clădiri pictate. Parcuri și verde cât vezi cu ochii – un oraș care m-a copleșit. Data trecută am simțit cumva apăsare și tristețe și mult negru și gri, dar e drept, m-a plimbat grecul prin toate locurile care musteau a istorie pe care cu siguranță toți am fi vrut-o să fie doar poveste. De data asta am mers cu Ionuț printre ruine și am simțit cum se ridică și se duc toate gândurile urâte. Bucăți de zid și explicații și „De ce unii oameni sunt supărați pe alți oameni, de ce nu putem fi toți fericiți, mami?”

Pentru un weekend lung, pentru un weekend de conectare, de familie, de ce vreți voi, e destinația perfectă și nu-i nici chiar așa de scump. Bilet de o zi – care acoperă toate liniile de transport din oraș, 7 euro. Mâncare bună la tot colțul, supermarket-ul cu prețuri poate chiar mai mici decât în România, intrare la muzeul tehnic (unde am stat vreo 4 ceasuri) preț pentru mini – familie, 9 euro. Mai piperat a fost biletul pentru mini Legoland – dar de le iei online, economisești de-un prânz la un restaurant decent.

Nouă ne-a plăcut, ne-au făcut și oamenii faini să ne simțim ca acasă – și-i clar: până să ne mutăm acolo, cândva, cu siguranță mai mergem într-o vizită, două, trei.

 

 

1

Puterea de a fi invizibil

Am urechi sensibile zilele ăstea. O fi pentru că Ion și-a vărsat tot năduful și a scos tot ce mai era de scos? Sau pentru că au fost multe zile în care s-au strâns tot felul și deja simt că-s obosită și nici cu răbdarea nu stau prea bine? O fi de la faptul că buni și bunu au fost în vacanță, plimbare prin munți și ne-am trezit doar noi trei fără pauză și evenimente-n lanț?

Ne-am pus pe o bancă în parc. Pe lângă noi, niște băieți – destul de tineri. Construiau o scenă și se pregăteau să ridice un cort. Aud că-și bagă una alta, unul e nervos, altul comentează, se lasă cu tot felul de organe-n discuție.

– Uf, mie nu-mi place deloc să-i aud pe oamenii ăștia vorbind așa, îi spun lui Ionuț.

– Păi nu-i băga în seamă, ignoră-i!

– Da, ok, dar e foarte neplăcut să auzi expresii din ăstea. Nu cred că e nevoie să vorbească așa.

– Probabil că sunt supărați. Eu doar atunci spun prostii.

– Super. Acum o să înveți și câteva noi!

– Stai liniștită, le-am auzit și înainte! Eu știu deja cuvintele ăstea! Și oricum eu nu îi bag în seamă! Doar mă uit cum construiesc…

– Și cum poți să îi auzi dar să nu îi bagi în seamă?

– Îmi închipui că sunt invizibili!

– Păi invizibili, invizibili dar de auzit, tot îi auzi. E ca și cum ai auzi niște voci fără să vezi cine vorbește!

– Da, dar te concentrezi. Să nu-i vezi și să nu-i auzi!

– Și cum faci asta?!

– Așa cum fac eu când spui tu chestii pe care nu le aud dar nu vreau să le fac!

– CE?! Adică POFTIM?!

– Cred că așa fac toți copiii când aud chestii pe care nu vor să le facă. Ne concentrăm și ne imaginăm că sunteți invizibili.

– Dar de auzit, tot ne auziți. Invizibili, invizibili dar vocea se aude de undeva!

Râde.

– Atunci poți să spui: oh, dar eu nu vă aud!

– Și eu răspund: dar mă auzi! Că dacă nu m-ai auzi, nu ai fi zis că nu mă auzi!

– Cine vorbește? Vorbește cineva? Mi s-a părut că aud ceva, dar DOAR mi s-a părut! Nu, de fapt era un pârț.

Râde și mai tare. Râd și eu. Tinerii își văd de treabă, mai bagă, mai scot, noi ne vedem de-ale noastre.

– Ai văzut? mă întrebă copilul cu zâmbetul până la urechi. Ai și uitat să-i mai bagi în seamă.

Uneori, toate sunt așa de ușoare…

 

1

Cea mai …

Am crescut auzind zi de zi că sunt cea mai bună. Cea mai talentată, cea mai bună la engleză, cea mai silitoare, cea mai bună din clasă, cea mai bună din familie, cea mai bună la tot felul, cea mai vorbăreață, cea mai prietenoasă, cea mai de dat exemplu. Cea mai era un fel de prenume – mă însoțea peste tot. Și ceva ce sunt convinsă că se voia a fi de mare ajutor, în mintea mea s-a transformat într-o povară greu de dus. Pentru că toate „cea mai” ăstea s-au întors ca un bumerang cu frică. Frică să nu greșesc – pentru că doar se știe, eram cea mai. Frică să nu fac tâmpenii, să nu fiu prinsă pe picior greșit, să nu dezamăgesc. Toate ăstea mă urmăresc până azi. De fiecare dată când fac una sau alta – și-mi pun tot sufletul și tot dragul stau cu  sabie deasupra capului: oare e suficient de bine? Oare aș fi putut mai mult? E o prostie ce-am făcut, nu-i așa? De fapt nu-i deloc ok și-i clar că-s alții mai mulți și mai buni și eu pur și simplu am doar noroc. Iar de aici până la nu-s bună de nimic și vai și uf, nu-i decât un pas. Am trecut în aștia 36 de ani prin multe experiențe, nici măcar o dată n-am fost în stare să primesc o laudă cum se cuvine. Pentru că mereu gândul că alții așteaptă ca eu să… , îmi stă-n spate și mă trage-n jos. Orice fac, orice zic, mă simt privită, analizată, desfăcută pe bucăți. Duc în buzunare pietre: de emoție și sentimente grele. Conștientizez – știu de unde au pornit și mi-am promis că n-o să le dau mai departe. Așa că în relația cu Ionuț am încercat să țin un echilibru – și atăzi am realizat că se poate să fi căzut în altă extremă.

Am mers astăzi de dimineață amândoi, la un concurs. Zeci de piese de lego pe care copiii, împărțiți în trei serii trebuiau să le puna-n forme, să construiască una, alta iar la final primeau și premii. Ionuț al meu care vede-n față doar piese și construcții a fost gata de plecare în câteva minute și mi-a cântat tot drumul – Oare ce piese sunt? Oare-s multe? Oh, ce chef am de construit! A sărit direct la treabă, a făcut o navă spațială cu influențe de Titanic (în continuare asta-i obsesia și nu dă semne de oboseală) iar la final a pus-o în rând cu celelalte, pentru jurizare.  Am plecat la o plimbare – așteptare.

– De-abia aștept să văd ce am câștigat, îmi spune el pe un ton categoric și eu simt cum pun frânele.

– Păi știi, ar fi minunat să câștigi, dar oricum important e că ai participat. Nu știm încă dacă o să câștigi!

– Oh, dar eu știu. Știu sigur că o să câștig. Am făcut o lucrare minunată. E chiar faină.

Pe mine mă trec toate apele. Recunosc, mă tem să îl las să se entuziasmeze. Dacă totuși nu câștigă?

– Ok, e chiar faină lucrarea ta. Dar nu avem de unde să știm dacă o să câștigi ori ba. Și cum ziceam, important e că ai participat și te-ai distrat și…

– Da, e important. Dar sigur o să fiu printre câștigători.

Siguranța asta mi-e nefamiliară. Mă sperie și-mi dă o stare de disconfort. Nici nu știu cum s-o explic, n-am cum. Doar o simt.

Ionuț a câștigat premiul 3. După ce doamna citise deja o listă lungă de nume de copii care au primit diplome pentru participare și eu am tresărit la fiecare dintre ele, a ajuns să citească numele celor șase câștigători. Mi-e și rușine să o spun, dar până-n ultima clipa eram sigură că a uitat de el, că numele lui ar fi trebuit să fie pe diploma de participare și doar atât. N-a fost. Numele lui a fost pe diploma cu locul 3.

Mă privește zâmbind.

– Ți-am spus că o să câștig?

– Mi-ai spus.

– Nu ai crezut, așa-i?

– Nu.

– Nu-i nimic, o să mă crezi data viitoare.

Poate totuși e adevărat ce se spune, că ăștia mici din viața noastră și-au făcut drum pe aici ca să învățăm una alta și mai ales ca să ne învățăm… minte.

 

 

2

Motive de zâmbit

Am promis că-mi fac regulat câte o listă cu motive ce-mi pun zâmbetul acolo unde-i șade cel mai bine. Chestiuțe, lucrușoare, oameni, locuri ce-mi ies în cale și-mi fac zilele mai frumoase și mă ajută să nu regret (încă) decizia de a ne muta în țară. Întâmplări, sclipiri de câte o secundă sau mai multe, luminițe, chestii faine – toate cele care adunate, la ceas de seară îmi fac somnul bun și ne fac tranziția ușoară. Care au fost ele, ultimele, că lista-i lunga și mai mereu încerc să fac loc și pentru altele?

Faptul că săptămâna trecută am dat startul oficial sesiunii de alergat pe mal de Bega. Visam la momentul ăsta de multă vreme și iată, ce s-a întâmplat o dată s-a mai întâmplat și azi. Sunt pe drumul cel bun – dar aștept cu nerăbdare momentul acela despre care-mi spun toți prietenii alergători, cel ce creează dependență și-ți dă o stare de la foarte bine-n sus. Adevărul e că la ce peisaje verzi am în jur ar fi fost chiar păcat să ratez momentul.

Azi a fost prima zi în care am mers la lucru cu bicicleta și bine-a fost! Mi-a făcut ziua mai bună domnul care a dat dovadă de prea mult elan și a ieșit cu jumătate de mașină pe stradă de a blocat trecerea dar, pentru că e și un dar aici, care  s-a scuzat și a dat mașina un metru mai în spate ca să pot trece. Vedeți, ăstea-s momentele care mă țin cu gura la urechi de dimineața până seara!

Vineri se întâmplă Creative Mornings la Timișoara, în locația mea preferată, Ambasada. Ce altceva să-mi doresc pentru finalul de săptămână? Da, merg la teatru cu mama, Teatrul German să-mi văd actrițele preferate. Pe lista motivelor care mă fac să fiu în pasă bună e și faptul că-s la un pas distanță de teatre și spectacole. Că-s și-n limba germană, ei bine, ăsta e cu adevărat un bonus!

Faptul că am povestit cu Sleepy00 pe Skype pentru că ea are ceva idei și planuri noi pentru blogul ei și numai bine că mi-am dat seama că sunt o norocoasă să am în jur – chiar dacă în cazul ei, jurul e la 700 de kilometri distanță! – oameni ca ea. Aș fi putut sta până dimineață să-i povestesc și să-mi povestească, să o ascult și să-i mai zic una sau două.

E haotică plimbarea printre momente de bucurie, știu, dar îmi vin în minte ca nebune și alergând la vale: O zi de duminică pe care am petrecut-o între cărți, cu iubitori de cărți, cu discuții despre cărți într-un loc absolut minunat, Casa Artelor (cei din Timișoara știu ce vorbesc!) Un prânz în trei, the italian way și apoi momentul în care mi-am luat inima-n dinți să-i spun unui autor care-mi place la nebunie fix asta: că mor după cum scrie!

Ionuț care a văzut afișul de la Cartea Junglei (tot la Teatrul German) și a spus celor care voiau să-l asculte că e un spectacol absolut minunat și că el cu sigurață ar vrea să-l revadă! (nu contează că după spectacolul la care am fost împreună mi-a spus răspicat și limpede că lui nu i-a plăcut deloc! M-am obișnuit deja cu joaca lui de-a face pe nebunul!)

Faptul că în sfârșit avem prieteni care stau la o aruncătură de băț și ne putem vedea cu ei fără planificări și pregătiri intensive.

O zi de luni de după Paști pe care o vom ține minte cu toții – visam la ea de când eram în Grecia, cu oameni dragi, tare dragi nouă.

Un teanc de cărți de la biblioteca de cartier și faptul că pot să sun oricând să-mi rezerv volume (pe care le găsesc întâi în catalogul online).

Că au mai rămas mai puțin de două luni până la escapada la Berlin. Eu cu Ion, doi, mamă, fiu, aventură, timp doar pentru noi.

Niște momente care au lipit timpul potrivit cu oamenii potriviți și eu am fost lipiciul. Astfel de episoade îmi dau energie pentru tot anul.

Duc mai departe poveștile din Fabulafia și parcă mă simt tot mai acasă acolo. Cresc și eu odată cu ea și realizez cât de important e să fim acolo unde trebuie să fim și mai ales când.

Îmi place că la Timișoara e verde tot, mereu am iubit verdele mai mult decât albastrul. Și Viena-i verde și mă apucă iar dorul dar e bine, că-s cu un pas mai aproape și niciodată nu se știe unde duc drumurile, nu-i așa?

Sunt fericită, dacă fericit e egal cu liniștit, că în marea asta nebună de incompetenți în funcții și scandaluri și rezist și politică și prea multe drumuri și prea multe mașini și prea puțin timp pentru oameni frumoși, lucruri care să rămână, aer de primăvară, că mi-am găsit, parcă, locul.

..

 

 

1

Sărbători (și amintiri)

Dacă stau acum și privesc în urmă un lucru e clar: pentru mine cele mai frumoase zile de sărbătoare sunt cele pe care le-am petrecut la Cluj, la buna, cu prietenii de pe alee. Simt și acum așa pentru că aveam ani puțini, minte deloc și toată viața înainte? Pentru că fiecare sărbătoare era cumva legată de vacanță și ăsta era motiv de bucurie în sine? Habar nu am. Cert e că cele mai frumoase amintiri sunt cele de atunci. Noapte de Înviere la biserica din Grigorescu, cu fetele, lunea de după Paști când umbau băieții la udat, miros de primăvară printre blocuri și sentimentul că vara, vacanța de vară e așa de aproape.

Au urmat anii de facultate când am ales să petrec Paștile la Timișoara, apoi ani prin Germania, la Viena și ultimii ani pe care i-am petrecut în Grecia, frumoși toți nu zic. Adevărul e că la malul mării, sărbătoarea asta are ceva special. Începe de cu o seară înainte, continuă cu trezire târzie, cafea, plăcintă cu brânză și spanac, foc întețit pentru miel (nu se poate fără!), masă de prânz ce se întinde până pe după amiază, cafele, prăjituri, familie-ntinsă, muzică și leneveală. Cred că-n opt ani de Grecia am prins doar un an cu vreme tulbure, în rest, soare și pălării și verde și miros de mare.

Anul acesta, prima Sărbătoare acasă. Ploaie și vânt, burți pline și două cărți începute și terminate. O duminică în care lenea a fost la putere și ce bine a fost! Nu mai am de ceva vreme chemare spre ce înseamnă sărbătorile ăstea, mă bucur pur și simplu că suntem împreună. Am trecut de ceva vreme de faza în care simțeam – ori ba, una sau alta. Acum pur și simplu e bine că mi-e bine și că ne e bine. Și avem câteva zile în care nu trebuie să…  nimic!

Dacă duminica a fost somn și cărți și stat în pijamale, lunea am petrecut-o cu oameni dragi. Și mi-a venit în minte un an, în urmă cu mulți, foarte mulți ani, nici nu mai știu – se poate să fi visat? în care seara de sărbătoare s-a încheiat la noi acasă, în jurul mesei din sufragerie (parcă era acoperită cu o pătură?) și cu oamenii mari de atunci jucând remi. Lumina în cameră era gălbuie și țin minte că nu era prea cald dar era ceva în aer – nu știu, faptul că erau/ eram împreună? Era bine.

Așa am încheiat și noi seara de ieri. Cu remi și oameni dragi și copii veseli și bine. Voi cum ați petrecut anul ăsta?

 

2

7

În urmă cu șapte ani, între o miercuri și o joi, dinspre 10 înspre 11 (martie) m-au apucat niște dureri. Eu credeam că-s ale facerii, crețul încerca să mă liniștească și să dea vina pe o pizza mâncată cu prea mare poftă cu o seară înainte. Pe la miezul nopții, săpasem un tranșeu dinspre dormitor până-n hol de la atâția pași făcuți și durerile nu se lăsau duse. Crețul sforăia ba pe stânga, ba pe dreapta, eu strângeam din dinți, mai încercam păcăleala cu pune-te pe o parte, apoi pe alta. Degeaba. Înspre dimineață cred că m-am mai liniștit – găsisem eu un articol pe internet despre contracții false și-mi plăcea cum sună teoria. Așa că am îmbrățișat-o și am mers la culcare. Minunea de-a fi descoperit motivul durerii n-a ținut decât vreun sfert de ceas, după care m-a luat mai cu poftă și mai cu foc. Din spate și dintr-o parte și de nici nu mai știu unde, crețul s-a trezit și am decis că poate n-ar fi rău să sunăm doctorul. Evident, femeia ne-a chemat urgent la spital. Patru ore mai târziu, Ionuț era acolo unde-i place și azi cel mai mult: la mine-n brațe. O mogâldeață fără păr, un cap mic, corp mic, o sticlă de suc de doi litri și bonusul la jumătate. Zbârcit și urâțel și roșu dar al meu. Al nostru.

Șapte ani mai târziu, tot dinspre 10 înspre 11, mă trezesc în miez de noapte și merg țintă la el în cameră. Arde ca focul. Mă strigă la un moment dat din nou, nu-l aud și ajung când deja e prea târziu. Copilul a vomitat, e supărat că l-a murdărit pe Woofy și alt cățel e cu codița puturoasă. Șapte ani mai târziu, la trei dimineața nu fac tranșee de durere ci în căutare. Așternuturi curate, prosoape, pijama. Ionuț e cât de calm se poate.

– Mâine mai e ziua mea chiar dacă nu o sărbătorim?

– De fapt, e deja azi. La mulți ani, ștrumfule!

– Adică eu împlinesc totuși șapte ani chiar dacă nu sărbătorim!?

– Sigur că da! O să sărbătorim altă dată! O dată pe lună așa cum vreau să-mi sărbătoresc și eu ziua mea!

– Ce noapte groaznică! Și prietenii mei – face o pauză, îl văd că-i gata să izbucnească în plâns, și tortul meu?!

Îl iau în brațe și-i șoptesc de liniștire și-l simt cum se înmoaie și adoarme sforăind încetișor. Eu mai stau trează un ceas sau o fi fost două, încep să scriu în minte o poveste de groază inspirată de tomberonul de peste drum (pot să jur că i s-a mișcat capacul! Și nu, nu era de la vânt!), dar nu, nu-mi las gândurile să plece prea departe că doar se știe că-s fricoasă tare. Le opresc din drum, că-s șmechere și de le dau subiect de poveste e greu tare să le mai stăpânesc. Îmi mut mintea la primele minute, ălea de acum șapte ani, cu Ionuț roșu și moale la mine-n brațe, apoi simt din nou golul sinistru, patruzecișiaufostpreamulte minute de stat departe de el, îl miros, e aici, arde ca focul, are șapte ani, îl strâng de mână, mă strânge și el, îi șoptesc promisiunea-n ureche, te faci bine și facem o petrecere și mai mare de ziua ta. Ionuț are șapte ani. Mulți și buni să-i fie toți!

 

2

36 (fără un ceas)

Mâine-i ziua mea și în ultimele ore am încercat să-mi amintesc de am întâmpinat-o vreodată fără bucurie și fără gură până la urechi. Mă îndoiesc. Îmi place la nebunie. În ultimii ani mă trezesc cu noaptea-n cap, să nu cumva să pierd vreun ceas din ea. Încep ziua cu un ceai și mesaje și telefoane și pupături și surprize. Trag linii de final de an – cu ce mă simt mai bogată, ce mă bucură mai tare, îmi aștern planuri și proiecte și mă apuc mai cu poftă de ele.

Ultimele „ziua mea”, de opt ani încoace, le-am petrecut în Grecia. Opt aniversări din care șase cu Ionuț ajutor la suflat în lumânări. Și acolo am fost înconjurată de oameni pe care-i plăceam și-i voiam aproape – că așa mi-e felul, să-mi găsesc din ăștia peste tot. Îmi era însă dor, dor nebun de o ziua mea la Timișoara. Cu prietenii mei, noi,  că mulți dintre cei vechi – sunt la Cluj sau mai departe sau te miri pe unde. Cu oameni pe care-i vreau alături în fiecare zi, nu doar de ziua mea (pe care am în plan oricum de multă vreme să o țin o dată pe lună, că prea-mi place și-mi cade bine!)

Închei un 35, trec în 36 și tocmai realizez că-s cu o jumătate de picior mai aproape de 40. Și că-n fiecare an e tot mai fain și mie mi-e tot mai bine. Ceea ce vă doresc și vouă!