0

Jurnal de vacanță (8)| Povestia lui Ionuț

După două zile cu cortul, Ionuț e plinde elan creativ. Facem tot felul de video-uri, care de care mai de stat în cap, desenează caiete  întregi, inventează colinde (poveste lungă, revin!) și mai nou visează și apoi stăm și scriem poveștile din vis. Azi m-a trezit pe la 6 că are o poveste nouă, cu TOȚI prietenii lui de acasă. Și că-i musai, musai să o scriem și să-i facă și ilustrații și, ce-i mai important, să o dăm și altora să o citească.

Pe vremea când eu eram de vârsta lui, fugeau verișoarele de mine pentru că știau că am în cap doar piese de teatru și o să le pun să joace-n fața publicului. Nu doar că scriam scenariul și făceam și regia dar trebuia să fiu și-n rolul principal și de promovare tot eu mă ocupam. Strângeam tot satul la tata-n curte și vindeam bilete și ne dădeam în spectacol până le ieșea pe urechi tuturor atâta cultură.

Când am mai crescut am început să fac emisiuni la radio, vorba vine, luam casetofonul și mă înregistram vorbind. De îndată ce a apărut camera video, am mai crescut un nivel și am început să fac și filme. Vă zic, fugeau toate rudele din calea mea, pentru că nu eram plină de idei și chef să le pun în practică.

Ion nu-i departe de mine dar e cu mulți pași înainte. După ce s-a jucat de-a artistul – curator și a deschis expoziție la bunică-sa în curte, acum are chef de instalații și scris povești. L-am lăsat să-mi dicteze, am modificat doar puțin – unele chestii erau prea de tot și pentru mine, fără sens dar totuși pline. Ilustrațiile sunt făcute fără intervenție că oricum nu mă pricep. Am promis că o pun la mine pe blog – „Asta până o să am și eu blogul meu!”

Povestia visată 

A fost odată ca niciodată un copil pe care îl chema Ionuț. Acest copil urma să meargă în clasa I. În prima zi de școală, și-a făcut un prieten. Ce să vezi? Și pe acesta îl chema tot Ionuț.

img_7159.jpg

În pauză, amândoi au găsit o pasăre care i-a condus în junglă unde au găsit un avion cargo.

 

Sasha, Max, David, Ionuț și celălalt Ionuț au mers cu avionul până ce au ajuns în curtea de la Lefkadi, în pomul de la etajul unu și apoi au intrat într-o scorbură unde s-au jucat de v-ați ascunselea. Pasărea s-a jucat și ea cu ei, ea urma să numere.

 

img_7166.jpg

img_7167.jpg

 

După ce s-au tot jucat acolo, au plecat înapoi în junglă unde joaca de v-ați ascunselea era mai faină: prin tufișuri. Și s-au tot jucat până ce mămica lui Ionuț a zis că e timpul să meargă la restaurant, să mănânce.

img_7169.jpg

Până una alta, asta e ultima zi de vacanță aici, a mai rămas una pentru drum și încă o luni ca să-mi pun capul în ordine. Gata!

Anunțuri
0

Jurnal de vacanță (2)

Mergem mai departe – călduri insuportabile, nu-s faine nici măcar la malul mării, discuții fără capăt despre kilele lui Ion, povești neschimbate de familie și din familie. Nu am somn seara, ba latră un câine, ba vrea Ion apă, ba se trântește o ușă. Cireașa de pe tortul insomniei e și lectura de vacanță un nordic noir de umblu toată noaptea pe vârfuri și aprind lumini în toată casa.

În toată vacanța asta care nu-i chiar vacanță e un fel de „am venit să vedem cum e aici când știm că în curând plecăm înapoi” aud tot felul. Ieri am petrecut după amiaza cu o prietenă dragă și copilul ei, fost coleg de-al lui Ionuț. Alt ghinionist care a dat peste o învățătoare zeloasă și care crede că bullying-ul din direcția ei în direcția lor, a copiilor e metodă pedagogică. Care crede că e o idee bună să ameninți copiii, să-i condiționezi non stop ca să știe din primii ani cine-i șeful în clasă. Plin de deștepte din ăstea și-n ograda noastră și promit că revin cu poveste despre asta că mă ard degetele și-mi explodează capul doar când îmi amintesc. Singura diferență e că în timp ce prietenul lui Ionuț trebuie să reziste încă un an, noi am schimbat școala.

Azi am petrecut o zi întreagă la plajă și cu toată crema și umbra, umărul meu e roșu ca mărul. Am râs bine, am făcut baie – cât pe ce să rămâneți fără mine că am uitat că nu-i de joacă cu valuri de câțiva metri. Crețul spune că m-ar fi scos el de acolo de simțea că-i pericol. Așa o fi, dar eu în clipele ălea simțeam doar apă-n gură și-n ochi și-n urechi și un teren nisipos care-mi fugea de sub picioare. Am scăpat.

Ionuț a dat peste un pescăruș care stătea tupilat într-un tufiș. S-a mutat el bietul cât s-a mutat dar n-a putut să-și ia zborul. De la 1 la prânz, până acum juma’ de ceas mi-am consumat energia explicându-i de ce nu-l putem lua acasă, de ce pescărușii nu-s animale de companie, de ce nu poate fi prietenul lui cel mai bun decât teoretic. În plus, am inventat patru povești noi. Cred că le public în volum, cu desene făcute de Ionuț. Asta ca să mă ierte că am lăsat un biet pescăruș, singur, noaptea.

În rest, urmează altă zi de #vacantainouzoland și apoi o binemeritată excursie adevărată cu cortul pe o plajă (sper eu)  doar de noi știută. Fără telefon și fără internet. Ceea ce chiar că vă doresc și vouă!

1

Ca frații (cum n-au fost surorile)

Relația mea cu sor-mea a fost mereu un fel de joacă de-a șoarecele și pisica. În care eu eram pisica sau cel puțin am fost până a băgat foarfeca în părul meu, la propriu. Nu mai știu care a fost reacția mea când am aflat că e pe drum o soră și că nu voi mai fi singură (niciodată) dar privind în urmă, am impresia că bucuria n-a dat p-afară.

Când era mică, mică știu sigur că am avut o tentativă de a o ridica din pat, s-o iau în brațe și s-o duc undeva. Cică plângea și ăsta o fost motivul. Bine că m-a prins mama la timp. Când a mai crescut, o căpăceam cu fiecare ocazie. Tras de păr, picioare date pe sub masă, să nu pună mâna pe nimic din ce era al meu, să nu dorească nimic, să nu poftească nimic, să nu miște, să nu respire. Era blândă biata și moale și rotundă și nu prea-mi ieșea din vorbă. Mai avea și episoade (scurte, ce-i drept) de revolta pe care le îmblânzeam cu câte o amenințare sau una peste cap. Știu, sună tragic și pentru ea chiar era. Pe lângă asta, cam toata copilăria ei am fost dată drept exemplu, explodam de atâta seriozitate. Dar meritul pentru asta nu-l am eu ci e o treabă ce intra în categoria tâmpenilor făcute de ai mei.

Îmi amintesc că seară de seară – pe vremea aia dormeam împreună, într-un pat, o pocneam pe sub pătură. Pentru că se mișca, se foia, respira. Nu cred că i-a fost ușor. Nici mie. Mama mi-o băga pe gât cu fiecare ocazie, ia-o cu tine în oraș, scoate-o-n lume, și toate ăstea culminau cu nu te duci nicăieri de nu o iei și pe sor-ta cu tine. O luam – dar știa biata deja că trebuie să stea cu câțiva pași mai în spate, să nu deschidă gura, să fie invizibilă. Când și-a luat carnetul, condiționam ieșirea cu noi de poziția ei de șofer. Și câte și mai câte, mărunte dar al naibii de afurisite. M-a prins și ea la un moment dat, pe scaunul de frizerie, m-a tuns de aici, m-a tuns de acolo până m-am trezit că arăt ca o veveriță și nu mai aveam ce face. Am înghițit în sec. O meritam.

În ăia doi ani pe care i-am trăit împreună la Viena în loc să-mi plătească tot chinul prin care a trecut, mi-a călcat și haine și mă aștepta duminică de duminică cu supă de pui și pireu de cartofi ca la mama acasă. Mai mereu lăsa câte ceva dulce-n frigider și voia să știe pe unde sunt, să nu care cumva să mă fure cineva. Comenta când ieșeam în oraș, comenta când veneam, și acum e clar: ăla a fost momentul în care am schimbat puțin rolurile – atât cât să lăsăm o urmă de echilibru să-și facă loc în viața noastră.

Acum suntem bine. Ne vedem și suficient de rar cât să nu dăm în plictiseală și pe mine să mă mănânce-n palmă să-i mai trag câte una. Obiceiurile proaste mor greu. Mai primesc din când în când câte un mesaj cu poze cu haine – care se potrivesc mai bine? Sau cu câte un covor – arată fain aici? Chestii pe care le fac probabil toți frații mai mici din lume. Mici și nesiguri. Chiar de-i comentez de fiecare dată – ce scriam mai sus, faza cu obiceurile proaste? îmi place la nebunie că mă întreabă. Tot io-s aia mare.

Ce-i mai fain și mai fain însă în toată nebunia asta e faptul că ai noștri pitici se au mai bine ca frații. Ionuț îl iubește pe David, David îl iubește pe Ionuț. Nu, nu sunt verișori, sunt mai mult de atât, sunt cei mai buni prieteni, sunt frații pe care  nu-i au.

-Mami, știi că pe tine te iubesc cel mai mult în lumea asta? Adică tu ești prima! îmi șoptește Ion la ureche. Dar mai știi ceva? Și pe David îl iubesc la fel de mult cum te iubesc pe tine. Doar pe voi doi vă iubesc pe primul loc. Și apoi și pe ceilalți…

Îi văd cum se joacă, se îmbrățișează, de se ceartă încearcă să facă repede pace. Sunt așa de luminoși împreună. Fericiți, cu gurile până la urechi. Se caută, duc dorul unui altuia, fac planuri de împreună pentru totdeauna. Ei au ce n-am avut noi. Și-i bine.

1501840_10151725609205927_1392487261_n

 

Cum a fost la Berlin?

Absolut fantastic. Prima vacanță cu Ionuț și doar cu el, prima dintr-un șir lung, așa ne-am promis, așa să fie. Acum vreo trei ani am fost într-un weekend acolo, eu și K. Ionuț a rămas acasă, supărat nevoie mare – cum puteți merge doar voi doi? Suntem o familie! Familia merge împreună! I-am promis că la prima ocazie vom merge amândoi și iată, s-au legat și aliniat toate: cu bilete de avion ieftine și plecare din Timișoara, cu Andreea care ne-a găzduit, fără muci, cu chef de plimbat și conectat și stat împreună. A fost minunat.

De data asta nu am exagerat cu planurile și listele. Ne-am luat timp și Ionuț a ales ce a vrut, eu doar am fost cu el. Lego (mini)land, muzeul tehnic, plimbări cu tren, metrou, tramvai, Brandenburger Tor, câteva parcuri și un fleamarket de duminică dimineața. Cafea băută-n tihnă, joacă acasă și în parc, joacă cu Ada, mers la culcare devreme și trezit cu noaptea-n cap.

Dacă la vizita de acu’ 2 ani am plecat cu inima întrebătoare – nu mi se părea a fi cine știe ce orașul (față de Viena care e, ei bine știți și voi cum e!) de data asta mi-a căzut cu tronc. Mi-am dat seama că-s făcută pentru un oraș mare, simt mai bine, sunt mai eu decât în alte părți. Mă văd trăind și acolo o vreme – plimbându-mă pe străduțe înguste și clădiri pictate. Parcuri și verde cât vezi cu ochii – un oraș care m-a copleșit. Data trecută am simțit cumva apăsare și tristețe și mult negru și gri, dar e drept, m-a plimbat grecul prin toate locurile care musteau a istorie pe care cu siguranță toți am fi vrut-o să fie doar poveste. De data asta am mers cu Ionuț printre ruine și am simțit cum se ridică și se duc toate gândurile urâte. Bucăți de zid și explicații și „De ce unii oameni sunt supărați pe alți oameni, de ce nu putem fi toți fericiți, mami?”

Pentru un weekend lung, pentru un weekend de conectare, de familie, de ce vreți voi, e destinația perfectă și nu-i nici chiar așa de scump. Bilet de o zi – care acoperă toate liniile de transport din oraș, 7 euro. Mâncare bună la tot colțul, supermarket-ul cu prețuri poate chiar mai mici decât în România, intrare la muzeul tehnic (unde am stat vreo 4 ceasuri) preț pentru mini – familie, 9 euro. Mai piperat a fost biletul pentru mini Legoland – dar de le iei online, economisești de-un prânz la un restaurant decent.

Nouă ne-a plăcut, ne-au făcut și oamenii faini să ne simțim ca acasă – și-i clar: până să ne mutăm acolo, cândva, cu siguranță mai mergem într-o vizită, două, trei.

 

 

1

Puterea de a fi invizibil

Am urechi sensibile zilele ăstea. O fi pentru că Ion și-a vărsat tot năduful și a scos tot ce mai era de scos? Sau pentru că au fost multe zile în care s-au strâns tot felul și deja simt că-s obosită și nici cu răbdarea nu stau prea bine? O fi de la faptul că buni și bunu au fost în vacanță, plimbare prin munți și ne-am trezit doar noi trei fără pauză și evenimente-n lanț?

Ne-am pus pe o bancă în parc. Pe lângă noi, niște băieți – destul de tineri. Construiau o scenă și se pregăteau să ridice un cort. Aud că-și bagă una alta, unul e nervos, altul comentează, se lasă cu tot felul de organe-n discuție.

– Uf, mie nu-mi place deloc să-i aud pe oamenii ăștia vorbind așa, îi spun lui Ionuț.

– Păi nu-i băga în seamă, ignoră-i!

– Da, ok, dar e foarte neplăcut să auzi expresii din ăstea. Nu cred că e nevoie să vorbească așa.

– Probabil că sunt supărați. Eu doar atunci spun prostii.

– Super. Acum o să înveți și câteva noi!

– Stai liniștită, le-am auzit și înainte! Eu știu deja cuvintele ăstea! Și oricum eu nu îi bag în seamă! Doar mă uit cum construiesc…

– Și cum poți să îi auzi dar să nu îi bagi în seamă?

– Îmi închipui că sunt invizibili!

– Păi invizibili, invizibili dar de auzit, tot îi auzi. E ca și cum ai auzi niște voci fără să vezi cine vorbește!

– Da, dar te concentrezi. Să nu-i vezi și să nu-i auzi!

– Și cum faci asta?!

– Așa cum fac eu când spui tu chestii pe care nu le aud dar nu vreau să le fac!

– CE?! Adică POFTIM?!

– Cred că așa fac toți copiii când aud chestii pe care nu vor să le facă. Ne concentrăm și ne imaginăm că sunteți invizibili.

– Dar de auzit, tot ne auziți. Invizibili, invizibili dar vocea se aude de undeva!

Râde.

– Atunci poți să spui: oh, dar eu nu vă aud!

– Și eu răspund: dar mă auzi! Că dacă nu m-ai auzi, nu ai fi zis că nu mă auzi!

– Cine vorbește? Vorbește cineva? Mi s-a părut că aud ceva, dar DOAR mi s-a părut! Nu, de fapt era un pârț.

Râde și mai tare. Râd și eu. Tinerii își văd de treabă, mai bagă, mai scot, noi ne vedem de-ale noastre.

– Ai văzut? mă întrebă copilul cu zâmbetul până la urechi. Ai și uitat să-i mai bagi în seamă.

Uneori, toate sunt așa de ușoare…

 

1

Cea mai …

Am crescut auzind zi de zi că sunt cea mai bună. Cea mai talentată, cea mai bună la engleză, cea mai silitoare, cea mai bună din clasă, cea mai bună din familie, cea mai bună la tot felul, cea mai vorbăreață, cea mai prietenoasă, cea mai de dat exemplu. Cea mai era un fel de prenume – mă însoțea peste tot. Și ceva ce sunt convinsă că se voia a fi de mare ajutor, în mintea mea s-a transformat într-o povară greu de dus. Pentru că toate „cea mai” ăstea s-au întors ca un bumerang cu frică. Frică să nu greșesc – pentru că doar se știe, eram cea mai. Frică să nu fac tâmpenii, să nu fiu prinsă pe picior greșit, să nu dezamăgesc. Toate ăstea mă urmăresc până azi. De fiecare dată când fac una sau alta – și-mi pun tot sufletul și tot dragul stau cu  sabie deasupra capului: oare e suficient de bine? Oare aș fi putut mai mult? E o prostie ce-am făcut, nu-i așa? De fapt nu-i deloc ok și-i clar că-s alții mai mulți și mai buni și eu pur și simplu am doar noroc. Iar de aici până la nu-s bună de nimic și vai și uf, nu-i decât un pas. Am trecut în aștia 36 de ani prin multe experiențe, nici măcar o dată n-am fost în stare să primesc o laudă cum se cuvine. Pentru că mereu gândul că alții așteaptă ca eu să… , îmi stă-n spate și mă trage-n jos. Orice fac, orice zic, mă simt privită, analizată, desfăcută pe bucăți. Duc în buzunare pietre: de emoție și sentimente grele. Conștientizez – știu de unde au pornit și mi-am promis că n-o să le dau mai departe. Așa că în relația cu Ionuț am încercat să țin un echilibru – și atăzi am realizat că se poate să fi căzut în altă extremă.

Am mers astăzi de dimineață amândoi, la un concurs. Zeci de piese de lego pe care copiii, împărțiți în trei serii trebuiau să le puna-n forme, să construiască una, alta iar la final primeau și premii. Ionuț al meu care vede-n față doar piese și construcții a fost gata de plecare în câteva minute și mi-a cântat tot drumul – Oare ce piese sunt? Oare-s multe? Oh, ce chef am de construit! A sărit direct la treabă, a făcut o navă spațială cu influențe de Titanic (în continuare asta-i obsesia și nu dă semne de oboseală) iar la final a pus-o în rând cu celelalte, pentru jurizare.  Am plecat la o plimbare – așteptare.

– De-abia aștept să văd ce am câștigat, îmi spune el pe un ton categoric și eu simt cum pun frânele.

– Păi știi, ar fi minunat să câștigi, dar oricum important e că ai participat. Nu știm încă dacă o să câștigi!

– Oh, dar eu știu. Știu sigur că o să câștig. Am făcut o lucrare minunată. E chiar faină.

Pe mine mă trec toate apele. Recunosc, mă tem să îl las să se entuziasmeze. Dacă totuși nu câștigă?

– Ok, e chiar faină lucrarea ta. Dar nu avem de unde să știm dacă o să câștigi ori ba. Și cum ziceam, important e că ai participat și te-ai distrat și…

– Da, e important. Dar sigur o să fiu printre câștigători.

Siguranța asta mi-e nefamiliară. Mă sperie și-mi dă o stare de disconfort. Nici nu știu cum s-o explic, n-am cum. Doar o simt.

Ionuț a câștigat premiul 3. După ce doamna citise deja o listă lungă de nume de copii care au primit diplome pentru participare și eu am tresărit la fiecare dintre ele, a ajuns să citească numele celor șase câștigători. Mi-e și rușine să o spun, dar până-n ultima clipa eram sigură că a uitat de el, că numele lui ar fi trebuit să fie pe diploma de participare și doar atât. N-a fost. Numele lui a fost pe diploma cu locul 3.

Mă privește zâmbind.

– Ți-am spus că o să câștig?

– Mi-ai spus.

– Nu ai crezut, așa-i?

– Nu.

– Nu-i nimic, o să mă crezi data viitoare.

Poate totuși e adevărat ce se spune, că ăștia mici din viața noastră și-au făcut drum pe aici ca să învățăm una alta și mai ales ca să ne învățăm… minte.

 

 

2

Motive de zâmbit

Am promis că-mi fac regulat câte o listă cu motive ce-mi pun zâmbetul acolo unde-i șade cel mai bine. Chestiuțe, lucrușoare, oameni, locuri ce-mi ies în cale și-mi fac zilele mai frumoase și mă ajută să nu regret (încă) decizia de a ne muta în țară. Întâmplări, sclipiri de câte o secundă sau mai multe, luminițe, chestii faine – toate cele care adunate, la ceas de seară îmi fac somnul bun și ne fac tranziția ușoară. Care au fost ele, ultimele, că lista-i lunga și mai mereu încerc să fac loc și pentru altele?

Faptul că săptămâna trecută am dat startul oficial sesiunii de alergat pe mal de Bega. Visam la momentul ăsta de multă vreme și iată, ce s-a întâmplat o dată s-a mai întâmplat și azi. Sunt pe drumul cel bun – dar aștept cu nerăbdare momentul acela despre care-mi spun toți prietenii alergători, cel ce creează dependență și-ți dă o stare de la foarte bine-n sus. Adevărul e că la ce peisaje verzi am în jur ar fi fost chiar păcat să ratez momentul.

Azi a fost prima zi în care am mers la lucru cu bicicleta și bine-a fost! Mi-a făcut ziua mai bună domnul care a dat dovadă de prea mult elan și a ieșit cu jumătate de mașină pe stradă de a blocat trecerea dar, pentru că e și un dar aici, care  s-a scuzat și a dat mașina un metru mai în spate ca să pot trece. Vedeți, ăstea-s momentele care mă țin cu gura la urechi de dimineața până seara!

Vineri se întâmplă Creative Mornings la Timișoara, în locația mea preferată, Ambasada. Ce altceva să-mi doresc pentru finalul de săptămână? Da, merg la teatru cu mama, Teatrul German să-mi văd actrițele preferate. Pe lista motivelor care mă fac să fiu în pasă bună e și faptul că-s la un pas distanță de teatre și spectacole. Că-s și-n limba germană, ei bine, ăsta e cu adevărat un bonus!

Faptul că am povestit cu Sleepy00 pe Skype pentru că ea are ceva idei și planuri noi pentru blogul ei și numai bine că mi-am dat seama că sunt o norocoasă să am în jur – chiar dacă în cazul ei, jurul e la 700 de kilometri distanță! – oameni ca ea. Aș fi putut sta până dimineață să-i povestesc și să-mi povestească, să o ascult și să-i mai zic una sau două.

E haotică plimbarea printre momente de bucurie, știu, dar îmi vin în minte ca nebune și alergând la vale: O zi de duminică pe care am petrecut-o între cărți, cu iubitori de cărți, cu discuții despre cărți într-un loc absolut minunat, Casa Artelor (cei din Timișoara știu ce vorbesc!) Un prânz în trei, the italian way și apoi momentul în care mi-am luat inima-n dinți să-i spun unui autor care-mi place la nebunie fix asta: că mor după cum scrie!

Ionuț care a văzut afișul de la Cartea Junglei (tot la Teatrul German) și a spus celor care voiau să-l asculte că e un spectacol absolut minunat și că el cu sigurață ar vrea să-l revadă! (nu contează că după spectacolul la care am fost împreună mi-a spus răspicat și limpede că lui nu i-a plăcut deloc! M-am obișnuit deja cu joaca lui de-a face pe nebunul!)

Faptul că în sfârșit avem prieteni care stau la o aruncătură de băț și ne putem vedea cu ei fără planificări și pregătiri intensive.

O zi de luni de după Paști pe care o vom ține minte cu toții – visam la ea de când eram în Grecia, cu oameni dragi, tare dragi nouă.

Un teanc de cărți de la biblioteca de cartier și faptul că pot să sun oricând să-mi rezerv volume (pe care le găsesc întâi în catalogul online).

Că au mai rămas mai puțin de două luni până la escapada la Berlin. Eu cu Ion, doi, mamă, fiu, aventură, timp doar pentru noi.

Niște momente care au lipit timpul potrivit cu oamenii potriviți și eu am fost lipiciul. Astfel de episoade îmi dau energie pentru tot anul.

Duc mai departe poveștile din Fabulafia și parcă mă simt tot mai acasă acolo. Cresc și eu odată cu ea și realizez cât de important e să fim acolo unde trebuie să fim și mai ales când.

Îmi place că la Timișoara e verde tot, mereu am iubit verdele mai mult decât albastrul. Și Viena-i verde și mă apucă iar dorul dar e bine, că-s cu un pas mai aproape și niciodată nu se știe unde duc drumurile, nu-i așa?

Sunt fericită, dacă fericit e egal cu liniștit, că în marea asta nebună de incompetenți în funcții și scandaluri și rezist și politică și prea multe drumuri și prea multe mașini și prea puțin timp pentru oameni frumoși, lucruri care să rămână, aer de primăvară, că mi-am găsit, parcă, locul.

..