2

Buton de pauză

Viața mă pune pe gânduri. Sunt în așteptare – visez schimbări și n-am răbdare. Am sumarizat întâmplările din ultimele șapte zile și le-am pus în rime. N-am stare, nu-mi găsesc locul, sunt ca un leu în cușcă. Construiesc tot felul de chestii în minte-mi, mă panichez, simt cum mă trec toate apele și mă cuprinde durere bruscă de cap. Parcă-s cu fața-ntr-un lighean cu apă înghețată, paralizez de frică și apoi, brusc, mă salvează o stare de liniște care apare de te miri unde. Ies brusc la suprafață și respir adânc.

Răbdarea n-a fost niciodată punctul meu forte. Oh, nu. Din contră. Mi-am petrecut multă vreme din viață navigând cu viteză printre evenimente fără să bag de seamă ce trăiesc, cu mintea doar la ce era în zona din fața mea. Necunoscutul. Noul. Viitorul. Ironic, am ajuns într-o țară unde „nu ne grăbim” e motto național dar asta n-a fost suficient pentru a mă lecui. Apoi l-am primit pe Ion și parcă, parcă nițel m-am mai domolit dar încă am momente în care mă forțez să pun frână, că-i păcat. Pierd esențialul pentru că gându-mi e la ce urmează.

Dar aseară, pe când simțeam că nu mi-e bine și-mi spuneam că degeaba mă agit și mă stresez și mă forțez, ce-i să vină, o să vină mi-a venit în minte imaginea unui joc cu bile. Un panou vertical, o bilă mare care pornește de sus și trebuie să-i ghidez drumul. Când intră pe un coridor, înainte de a-și da drumul mai departe, înainte de a se deschide ușița către alt coridor, are o secundă de așteptare. În condiții normale, o secundă nu-i mult, veți spune și da, sunt de acord cu asta. Însă în momentele acelea, secunda aia, așteptarea – cade bila? Merge mai departe? Se blochează? în momentele acelea, secunda aia poate dura cât o viață de om.

Viața mea e presărată cu secunde din ălea. În care-mi țin respirația și-mi strâng stomacul. Dar mereu și de fiecare dată, așteptarea aia a meritat. Pentru că toate au ieșit așa cum trebuie, întâmplările s-au combinat și s-au potrivit în ritmul lor, în momentul lor. Nu mai repede, nu mai târziu. Ci la țanc.

Unul dintre momentele ăstea de care ziceam, care s-a potrivit ca o cheie-n ușa ei, e cel mai drag mie. Cu 9 ani în urmă, o marți de iulie, seara, în Chalkida. Cu Maria, iubitul ei și un alt prieten. Stăteam pe malul mării, într-o cafenea, soare aproape de apus. Să rămânem și-n seara asta aici și plecăm dimineață la Atena? întreabă Maria și-mi amintesc și acum stare de liniște care m-a cuprins. Pe mine, aia cu programul de vacanță-n agendă. Dacă avem unde rămâne, rămânem. Nu termin de dat răspunsul, că sună telefonul și casa amicului care cu două minute înainte era plină de rude, se eliberează brusc. Păi atunci, rămânem. Și stare de liniște m-a cuprins cu totul. Trei ore mai târziu apare crețul în peisaj, o lună mai târziu, vine la Viena, trei mai încolo, mă mut în Grecia. Și starea aia de mi-am găsit omul și am liniște nu m-a părăsit nici în ziua de azi.

Ăsta o fost gândul care m-a ajutat să adorm azi noapte. Să aștept, cu liniște. Dacă e, o să fie.

Voi aveți momente din ăstea cheie? Pe care le trăiți și le simțiți așa?

0

Odiseea încălțărilor

Când vine vorba de pantofi, sunt o femeie obișnuită cu o veșnică problemă: n-am destui. Mi-aș cumpăra câte o pereche în fiecare zi chiar dacă dulapul mi-e deja (prea) plin. Nu-s pretențioasă, nici un stil anume nu am – îmi pot fura ochii o pereche de balerini și cu siguranță în același moment oftez după o pereche cu toc de mă ia amețeala. Hainele merg pe stilul clasic, vreo 20 de tricouri albe, alte 10 negre și gri, pantaloni, fuste, nimic special. Dar pantofii, oh, pantofii.

Anul trecut pe vremea asta, am dat peste o poză cu o pereche de încălțări sport, o minune nu alta. Berry with cream – culoare disponibilă doar în minunata U S of A. Să-i comand, ăsta mi-a fost primul gând. Cică de pe site-ul lor nu livrează în Europa. Să caut pe altele. Am căutat, nu aveau culoarea. De aveau culoarea, nu aveau numărul. Până la urmă prietena mea de peste ocean mi-a spus că-i cumpără și mi-i trimite. Zis și făcut. Comandați în septembrie 2014, trimiși tot atunci. Aștept. O lună. Două. Trei. Prin ianuarie mi-a pierit orice speranță. Fata îi sună pe cei de la poșta de acolo, Berry with Cream size 6.5 plecați în Grecia sunt de negăsit. Mai trece o lună. Mai trec două. Primesc un mesaj în miez de noapte. „Să-ți cumpăr altă pereche? Îi poate aduce bunu cu el, când se întoarce-n România!”

Nu stau pe gânduri, trimit mesaj să cumpere altă pereche. Adorm cu ei în gând. Mă trezesc dimineața cu alt mesaj. Au doar bărbătești. Renunț. Oftez. Uit de ei câteva zile. Mai trece o lună. Minunile mele, berry with cream ajung de unde au plecat. Înapoi la Chicago (îi înțeleg perfect, aș da oricând orașul ăla pe orașul ăsta!). Bucurie nesfârșită! Cum să-i trimită acum ca să ajungă? În sfârșit să ajungă? Vine tata cu ideea de a-i trimite la un prieten de-al lui din alt stat care, la rândul lui să-i trimită-n România. Că doar face treaba asta o dată pe lună, cu pachete multe și e imposibil să se piardă. Zis și făcut. De ajuns, ajung acolo. Până-n România însă… trece o săptămână, mai trece una și încă una. Simt cum se topește speranța. Sun la tata și-s gluma familiei. Papucii ăsteia vin pe jos din America. Ha ha. Ăștia știu să înoate, tu nu. Ha ha. Trebuie să mergi să-i iei singură. Ha ha. În sfârșit, după vreo alte șase săptămâni, primesc vestea. Sunt la Timișoara. Duminică îi împachetează mama să-i trimită cu autocaru-n Grecia. Că face treaba asta cel puțin o dată pe lună, n-au cum să se rătăcească! Și acum așteptați să vă spun că i-a pus și azi au ajuns? Fără peripeții? Ha ha.

Duminică s-a stricat telefonul. Eu aud ce se zice, nimeni nu aude ce zic eu. Crețul spune că ăsta nu-i chiar un lucru rău. Umorul ăsta. Ieri noapte Ionuț mă trezește. Are febră mare. Dimineață caut să organizez să vină cineva să stea cu el până merg eu să iau pachetul de la autocar(ul care merge la Atena, pentru mine oprește undeva pe traseu). Ca niciodată îl sun foarte devreme pe șofer, ca să-i spun unde să ne întâlnim. Și-s liniștită pentru că de obicei de la ora la care vorbim, mai are vreo două până să ajungă.

– Domință, eu mai am 30 de kilometri până acolo unde vreți să ne vedem. Și nu pot să aștept!

Eu am 20 de kilometri până acolo și un copil care arde. Până la urmă cad toate în locul potrivit, soacră-mea, în drum spre treburile ei, trecea prin fața casei. Rămâne de pază eu apăs pedala. APĂS.

Ajung cu un minunt înaintea autocarului. Am reușit. Un an mai târziu și mulți mulți kilometri, îi încalț. Nu, nu-i mai dau jos.

photo

1

Sâcâiala-i moarte sigură

După mai bine de șapte ani aici, am tras o concluzie. Grecii ăștia se plictisesc tare repede. Se umflă entuziasmu’ în ei de stă să explodeze, îi ține câteva zile, hai săptămâni, după care, ca niște balonașe îi vezi cum revin la vechi obiceiuri și se pitesc și tac chitic. Mie una nu prea-mi plac generalizările, că-ntre noi fie vorba nu toate româncele-s curve și nici toți bărbații porci. Mai găsești și greci harnici așa cum și majoritatea românilor își țin mâinile doar în buzunarele lor nu numai în ale altora. Dar chestia asta cu entuziasmul și cocoșeala (adica umflatu-n pene) și datul din aripi cu avânt pentru ca doar câteva zile mai târziu să dai cu botul de asfalt și cu elanul de toți pereții, ei bine, chestia asta atinge alt nivel în țara asta frumoasă de pe mal de mări. Exemplul de sub nasul meu e chiar crețul. Băiat bun – cel mai bun, că doar l-am mai lăudat și cu alte ocazii. Are un stil ce mie-mi dă palpitații. Intră-n el gândul fain și pofta de schimbare-n bine. Ține regim, se lasă de fumat, schimbă programul ca să petreacă mai mult timp acasă, se apucă de alergat. Toate-s bune până încep să pâlpâie luminițele semn că-s gata bateriile și-ncepe plictiseala. De regim nu scapă nici de vrea. Că eu una nu-s maestră-n bucătărie și nici nu voi fi vreodată. Cu fumatul, m-am lăsat eu de spus ceva mai repede decât el de țigară. El spune că nu mai e fumător „în adevăratul sens al cuvântului” dar între noi fie vorba, habar nu am ce înseamnă asta. Simt miros doar din când în când, mai ales după o zi de lucru iar când suntem împreună, chiar deloc. Ăsta o fi sensul? Programul de la magazin l-a schimbat și văd că se ține de el. Până și de alergat s-a ținut până zilele trecute. Când s-a trezit la 6 și la 7 s-a urcat la loc în pat. I-am dat pace vreo două zile. Cică era frig. Sau bătea vântul. După alte trei a început să mă enerveze situația dar am tăcut din nou. Ei bine, ieri de dimineață după ce s-a trezit de unul singur la 6 și la 7 s-a culcat la loc, n-am mai rezistat.

– Auzi, dar până și Ion are mai multă ambiție ca tine.

Îl simt cum se foiește-n pat. Dau să tac, dar nu pot.

– Mă deeeezzzaaammăăăgești. (pauză de suspans) Rău de tot.

Sare din pat ca ars, comentează ceva, se simte miros de țandără sărită și arsă. Iese val vârtej din cameră, trântește ceva, se îmbracă și pleacă. Pentru o secundă am impresia că l-am enervat așa de tare încât s-a dus să-și verse năduful pe stadion. Evident, se dovedește că nu-l cunosc deloc pentru că crețul cel nervos a plecat la lucru. Și le-a lăsat pe toate împrăștiate-n urmă. Să tac sau să-i mai trag una? Așa, că știu unde să apăs de-i musai. Mai ales pe tastatură.

„Nu încetezi să mă uimești. În sensul nașpa, evident”

Trimit. Aștept. Evident, mă ignoră că doar nu-i nebun să intre-n gura nevestei nebune. Pe la prânz mă înmoi și trimit unu de împăcare – presărat cu griji (sincere, nu degeaba m-am măritat cu el). Seara ne revedem și-l umflă râsul. Lovești la ambiție? Și la butonul ăla siropos cu dezamăgire? Și mai dai și una din aia de fată rea? Râd și eu. Că doar știam că nu funcționează.

– Păi și dacă ăstea nu funcționează, să te sâcâi adică, atunci, ce funcționează?

– Să nu mă sâcâi, asta funcționează. Și să-mi pregătești tu echipamentul de cu seară.

Așa ușor să fie oare?

5

Ceaiul, sârma și AMR 2 zile

Pe motiv de muci Ionuț a rămas acasă de joia trecută. Ieri simțeam că încet, încet, intru pe teren isteric așa că azi mi-am luat inima-n dinți și l-am dus la grădiniță. Ce m-a apucat? AMR două zile până la weekendul lung în doi și doar noi doi. Și evident am început cu filmele mele de stres – ba să nu se îmbolnăvească pruncul, ba să nu pierdem avionul, ba să nu se prăbușească. Limita mea în ceea ce privește motivele de stres e largă. E cerul. Azi pe la 12 m-a luat o durere de cap și parcă mi-a fost și rău. Evident, mi-am pus diagnostic – să vezi de nu mă lipesc de vreo enteroviroză! după care m-am târât să-mi fac un ceai. Am încurcat plicurile și borcanele – la propriu și am bagat un ceai din ăla de adorm doar mirosindu-l. Calming tea cu proprietăți de dormi neîntors. De adormit, n-am dormit, dar m-am calmat instantaneu. Am mers după Ionuț în ritm de dans, cu gura până la urechi și poftă de salutat în stânga și-n dreapta (da, sunt sigură că am băut ceai și doar ceai!). În drum spre casă, Ionuț povestește de-ale lui, eu de-ale mele, culege vreo trei bețe, două șuruburi și „un pietricel” când, se oprește brusc:

– Uită, mami, O SÂRMĂ! De când îmi doream eu o sârmă ca asta.

Evident, o ia și pe asta-n mână (după ce primesc eu la cărat lemnele și pietricelul). Și cum mergeam noi așa veseli, vede într-o vitrină o carte. Să intrăm să o vedem de aproape. Intrăm, salutăm, doamna ne privește veselă și înlemnește când dă cu ochii de sârma lui Ionuț (o bucată de vreo 30 cm, ca un cârlig, dar neascuțită).

– Vai, doamnă, dar nu-l lăsați cu asta, se poate răni.

Eu zâmbesc. I se adresează lui, copilului.

– Ce-i asta? O sârmă! De când îmi doream eu una! Mi-o dai mie?

– Nu, răspunde Ionuț. Și eu îmi doream de multă vreme o sârmă din asta!

– Nu, nu, nu. Mai bine mi-o dai mie. Ești mic, nu e jucărie sârma asta! și dă să o ia.

Mă umflă râsul. Două greșeli în nici două secunde. L-a făcut mic și pune mâna fără să ceară voie.

Ionuț nu mai zâmbește.

– E sârma mea. Și nu-s mic. Am imediat 5 ani.

Doamna-l privește exasperată, serios, femeia e speriată.

– Doamnă, dar sârma, se poate răni! Luați-o dumneavoastră! Să nu pățească băiețelul ceva! Se poate împiedica!!

În orice altă zi cred că mă luam la harță cu ea. Sau trânteam o teorie de-a mea și mă dădeam mare. Ce naiba să pățească? E o sârmă! Stai să vezi colecția de șuruburi și pilulițe. Dar azi nu. Azi nu. Am zâmbit larg și i-am mulțumit, serios, i-am MULȚUMIT, fără pic de ironie, pentru grija pe care i-o poartă băiatului meu. Și am zâmbit (ca o tâmpită probabil) și i-am spus că e așa de frumos că există oameni cărora le pasă și am mai zâmbit o dată și am salutat politicos și am zâmbit din nou. Femeia s-a blocat și n-a mai zis nimic. S-o fi gândit că am luat-o razna și când colo, eu am băut doar un ceai…

3

Un extraveral, vă rog!

Și tocmai pe când eram convinsă că le-am auzit pe toate, pe toate privind creșterea copiilor, iată că se dovedește că nu. Lumea-i plină de surprize și ideile, una mai pestriță ca alta dau să mă pleznească și să mă trezească. Competiția asta între mame s-a extins în cele mai întunecate unghere, unde nici cu mintea nu gândești. Ori asta, ori mi-e dat mie, mie personal, să mă lovesc de tot felul de specimene ca să nu mă plictisesc.

Mă întreabă o doamnă, mamă și ea, mamă din aia ce le știe pe toate și ce-i prima-n toate. De câte ori a luat Ionuț al meu antibiotic. M-am apucat, ca tot omul ce primește o astfel de întrebare, să număr. În gând. Când am ajuns la doi, sau trei, sau cine naiba mai știe, am dat să mă uit în agendă. Da, râdeți, dar am o agendă în care am notat TOT. De fiecare dată când piticul a fost bolnav, orele la care a avut febră, ce medicament i-am dat, cantitate. Când a făcut una, alta prima dată. Plus expresii și vorbe de duh ce trebuie, dar trebuie să rămână undeva. Da, e pe culori și pe capitole. Râdeți.

Așa că am luat agenda și m-am uitat. De vreo patru ori în patru ani.

– Nu a luat de cinci? Că parcă și atunci – numaiștiueuexactcând – ai zis că a luat.

Mă mai uit o dată-n agendă. Da, de cinci, și-n clipa aia mă lovește. Ce vrea asta de la mine? Că-i patru sau cinci, sau zece sau săpătămânal. Care-i relevanța discuției?

– O fi de cinci. Șase, cine mai numără?

– A mea a luat de mai puține ori.

BANG. ZBANG. BANG. N-am concluzie. N-am.

0

O zi de vacanță

Weekend lung și cu puțin somn. Ionuț a ajuns vineri de la grădi fără pic de chef. „Vreau să dorm!” spus de vreo trei ori m-a băgat în stare de panică. Mai ales că știu ce prieten e copilul meu cu somnul. Pe la 7 a început să dea semne de febră, pe la 10 zăcea în pat ca un pui de găină. 39 cu 2. Am petrecut o noapte albă. Sâmbătă a dat semne de mai bine, pe după amiază am luat-o de la capăt. Noaptea se repetă. Duminică e bine. Toată ziua, toată noaptea și azi în continuare.

Acum ne revenim. Acasă. Eu, cu o listă lungă de chestii de făcut. El, cu poftă de joacă, de-a muntele, vulcanii, lava și mama.

– Mami, mami, mami, mami, mami, mami. Mami, vreau. Mami, unde-i? Mami, hai. Mami, unde ești? Mami, vreau. Mami, mami, mami, mami.

Îmi pulsează urechile. Primește minute bune de atenție. Doar pentru el. Își umple bagajul cu îmbrățișări și joacă. E plin pentru zece minute.

– Mami, mami, mami, mami.

Simt cum încet, încet îmi pierd răbdarea.

– Am azi vacanță?

– Ai.

– Ia-ți și tu o zi de vacanță, să avem amândoi, rezolvă Ionuț urgent lista ce stă și mă așteaptă.

Mai poate aștepta până diseară. Așa că aleg să-l ascult.

0

Mama tuturor greșelilor

Am decis săptămâna trecută că Ionuț are nevoie de încălțări noi.

– Dar ăstea ce au? mă întreabă nevinovat bărbatul din copilul meu.

– N-au nimic, sunt buni. Dar vreau să ai două perechi.

– Nu vreau cu șiret. Îi vreau cu scai.

M-am bosumflat instantaneu. Văzusem în magazinul nostru (ok, al meu) preferat o grămadă de perechi una și una. Toate cu șiret, evident. Aprob tăcută și-mi dau timp câteva zile să-l conving. Evident, mi-am dat timp degeaba. Azi, după grădiniță îl anunț că-i timpul să mergem să cumpărăm pantofi noi.

– Nu-i vreau cu șiret! Îi vreau cu scai, mă anunță la rându-i.

Ajungem la magazin, Ion o zbughește direct în capătul magazinului unde proprietarul are o colecție de omuleți de LEGO. Eu aleg două perechi – una cu scai, alta cu șireturi (nu, nu mă las!) și-l aduc la probat.

– Pe ăștia cu șiret nu-i probez, că nu-mi plac!

– Dar sunt așa de faini, încerc eu, afurisită de muiere ce-s. Are și tata la fel! Îți dai seama, să aveți la fel! dau eu din gură și dau degeaba.

– Nu, nu vreau ca el. El știe să-și lege șireturile, eu nu. Și vreau cu scai!

Îi probează și pe cei cu scai, evident fără să se uite bine la ei.

– Sunt buni?

– Da, răspunde pe fugă. E prea ocupat să o șteargă de lângă mine în șosete. Mută omuleții ăia de LEGO într-o veselie. Merg lângă el și-l întreb:

– Îi luăm? Pe ăștia?

– Nu-mi plac. Îi luăm.

Am impresia că nu aud bine. Plătesc, îl trag afară – după ce a mutat câteva cutii și a deschis toate dulapurile (da, am un copil necivilizat! Curios de necivizat!) pornim înspre casă.

– Mie nu-mi plac ăștia noi că mă strâng!

– @#$#%$^?%&????????????? Păi ai zis că-s buni!

– Mă strâng.

În capul meu se derulează zece filme. Nu mai pricep nimic. Ajungem acasă, îl pun să-i probeze din nou. Sunt exact aceași marcă și număr cu cei pe care îi are deja!

– Unde te strâng?

– Peste tot! oftează el.

Îmi vine să mă dau cu capul de pereți. Încep să număr anii până când poate merge să-și cumpere singur. Îi verific șosetele – par cam groase. Aduc altele. Probează din nou.

– Acum nu mă strâng, spune Ionuț al meu și eu simt cum pic pe-un pat de perne moi.

– Perfect. Șosetele au fost de vină? întreb eu așa, într-o doară.

– Nu. Tu. vine răspunsul piticului ca din pușcă. Apoi dispare din cameră sărind într-un picior.

photo 2