0

Lectura de weekend

N-am mai povestit de multă vreme nimic despre cărțile mele. Despre ce-mi place mie să citesc, ce am mai citit, ce liste am – în derulare și-n așteptare. Sunt într-un grup de cititoare serioase, mare noroc am cu ele că de-acolo îmi iau inspirația și citesc mai mult decât am făcut-o vreodată. După ce vara asta am trecut-o cu nordic noir și alte minuni ușoare, așa cum se potrivesc la plajă și la soare, de câteva săptămâni am trecut la chestii mai serioase. M-am îndrăgostit iremediabil de Ioana Pârvulescu – m-a făcut să visez la o escapadă la Brașov – chiar așa, ultima dată când am fost acolo a fost în iarna 2001 spre 2002, mulți, prea mulți ani de-atunci. Și adevărul e că din povestea de atunci n-a rămas decât amintirea unor grade puține, al naibii de puține și un drum de noapte cu serpentine, de la ceva întorsură până în Piața Sfatului. Așa că Inocenții ori ba, se cere o vizită în orașul ăla, că prea l-am lăsat să-mi scape nedescoperit!

Am recitit The Handmaid’s Tale și apoi m-a pus naiba să-mi încalc regula – Niciodată nu mă uit la ecranizări (regulă impusă după multe dezamăgiri, nu, pentru mine filmul nu a bătut niciodată cartea). M-a dezorientat rău de tot povestea, chiar de a fost fain jucată. Nu trebuia să-mi stric lectura cu nici un serial. Am zis.

Ieri seara am ajuns în vizită la mătușa mea preferată, draga de ea citea cu poftă și când am văzut ce, am vrut și eu. Am așteptat sâmbăta seara să mă bucur de carte așa cum îmi place: în pat, sub plapumă și la lumina galbenă a veiozei. M-a pleznit somnul și m-am luptat cu el vitejește, am adormit și m-am trezit la 2, am citit până la 3, am adormit la loc și azi am petrecut ultimele ore ale după amiezii tot cu ea în brațe. Ionuț m-a văzut și mă cunoaște, m-a lăsat să citesc în liniște făcându-și de lucru cu niște plușuri. Am stat împreună dar fiecare în lumea lui și doamne, mult iubesc momentele ăstea!

22196204_10154797882470927_3652932504745395502_n

Cartea e faină, e dureroasă, e pe alocuri poate prea plină de termeni și e prea ca un articol de ziar, mai puțin roman. Dar sunt pasaje care-ți fac inima să stea în loc. Sună ireal și totuși atât de cunoscut. E poveste? E pe bune?  Da, sunt șanse să ti se facă pielea de găină în momentul în care realizezi că lucrurile ăstea chiar s-au întâmplat și chiar așa și poate chiar mai rău. Tu, de ești născut prin anii ’60 sau ’70 o să îți amintești de frig și de serile multe și la rând fără curent. De cozi, de frică, de întuneric. Eu nu-mi amintesc așa de multe trăite, cât mai mult auzite și simțite prin ai mei.

O să te revolte și o să urăști tot ce înseamnă ideea de „est”, est comunist. Ideologii stupide care au distrus vieți. O să te întrebi, probabil, așa cum am făcut-o și eu, cine, doamne, cine regretă sau poate regreta vreodată acele timpuri?! Cui îi poate fi dor? Ce nostalgii pot să-ți trezească teama de a vorbi, teama de a gândi, teama de a fi auzit, spionat, urmărit? O să simți alături de ei, de oamenii ăia care peste un gard, la propriu, erau despărțiți de o altă lume.

N-am terminat-o. Mai am un capitol sau două. Le-am lăsat singure, să mă aștepte. Și acum mă duc s-o dau gata. Merită.

P.S. Mi-am amintit de un film, aceași poveste, temă dar spusă pe un ton de-a dreptul vesel. Ironic, ireal, totuși așa ceva chiar s-a întâmplat? Vi-l recomand și pe ăsta:

Anunțuri
2

10 (fără 1 zi)

Acu’ 10 ani pe vremea asta stăteam cu Maria pe plajă. Eram amândouă absolut praf după o săptămână și mai bine de vacanță. Tolănite pe două șezlonguri – fără soare, fără lume-n jur, doar noi și poveștile noastre. Mai aveam 3 zile de Grecia și încercam să-nghesuim în ele ce mai era de înghesuit. „Poate chiar să tragem o fugă până-n Chalkida”, mi-a propus ea și eu am dat din cap a „Da, orice, nu mai contează, mai puțin și-s la Viena unde-i linște și pace. Și mai puțin soare – spre deloc. Și unde lumea se culcă la ore normale și cina tot la ore din ălea o iau!” Ea râde, râd și eu și de ce n-am face-o, doar suntem fără griji, pe o plajă-n Grecia în miezul verii.

A doua zi am făcut exact ce-a zis, am plecat în vizită. Câteva ore mai târziu, după o cină ca-n povești, m-am trezit că un prieten de-al ei, grec simpatic foc, vorbăreț și cu părul creț nu se mai dă dus de lângă noi. Ba mai mult, îmi traducea spontan versuri ce se auzeau la boxe. Au urmat o noapte cu povești, gașcă strânsă pe o bancă la malul mării, râsete și întrebări de pus pe gânduri: „Te-ai gândit vreodată să te muți aici? Doamne, nu, ce idee o mai fi și asta?” A zâmbit – știa el ce-i de știut, am zâmbit și eu, fără să știu ce vine. Era miercuri, 4 iulie 2007, spre joi, 5 iulie chiar către dimineață. I-am scris pe un colț de șervețel adresa mea, să-mi scrie și el mi-a dat o îmbrățisare cu un „Have a nice life” șoptit la ureche. O lună mai târziu a venit după mine, alte trei mai încolo am mers eu după el. Au trecut 10 ani (fără o zi) și roata-i iar întoarsă. De data asta n-a mai venit după mine ci CU mine.

10 ani mai târziu, chiar de n-au fost toate mereu roz și faine și vesele ci au fost așa cum sunt toate, eu le-aș mai lua la trăit, măcar o dată, exact așa. Fără să schimb nimic. 10 ani fără o zi de „nice life”. Urarea, pare-se nu era doar pentru mine ci pentru noi.

0

Vizionare 4DX (cu bătaie inclusă)

Nu-s prietenă cu tehnologia. Adică să ne înțelegem – îmi place să mă folosesc de ea dar de-i musai, pot și fără. Îmi place să mă uit la filme care se văd bine de tot (cu toate că eu încă nu fac diferența între unul de pe dvd player și altul de pe blue ray. M-am extaziat când am văzut ce poate face un Smart Tv dar mi-a trecut repede. Am avut un Kindle de care m-am bucurat cu adevărat într-o seară când am rămas fără volumul doi dintr-o carte care mă ținea prinsă tare de tot. Laptopul meu e frumos tare – mic, ușor, auriu, dar se știe, îl folosesc ca pe o mașină de scris cu internet. Îmi place să iau uneori câte o pauză de la iPhone și să mă bucur de Nokia cu a lui baterie fără sfârșit. Nu-s multe chestii pe care le vreau – nu visez nici la console, nici la televizoare 3D, și recunosc, mintea mea se bucură doar la gândul că în curând o să scap de toate cablurile de prin casă.

Când băieții mi-au propus să mergem la film am acceptat. Că visam de multă vreme să pot merge la cinema când vreau și fără să petrec un ceas în mașină până acolo. Care-i filmul? Underworld. Nu l-am mai văzut? E deja un fel de serial și ăsta? Da, doar că-l vedem în 4D. Nu 3 ci 4! Aham. Vampiri și alte chestii care cu siguranță o să mă facă să sar în sus și-n jos că doar sunt fricoasă tare – până și la Harry Potter mi-am băgat capul în pernă! iar despre creaturile de sub patul din Grecia pot scrie capitole întregi.

Filmul începe finuț cu scuturat delicat, puțin înainte, scurt înapoi, o frână bruscă, niște picături de apă după care încep toți să se bată și o încasăm și noi. Atâția pumni în spate n-am primit de când sunt. Scuturat și pleznit. Câte un șuierat pe lângă ureche – de m-am și temut să mă aplec mai înspre el, iar pumni, iar ghionturi. Spre finalul filmului când s-au încălzit spiritele bine de tot, vă jur, n-am mai putut urmări ce se întâmplă încercând să parez loviturile. Doi se băteau pe ecran și eu simțeam că încasez tot ce rata unul sau altul. E clar, 4D-ul ăsta cu tot cu X nu e de mine. Până la urmă de ce să vreau să simt tot ce simt ăia de pe ecran? Iar scena în care actrița rămâne în mână cu splina unui vampir, împroșcând în jur cu sânge – și indirect și peste noi m-a făcut să promit că iau o pauză de la tehnologie și blockbusters.

Așa că din seara de vineri singurul lucru bun a fost paharul Star Wars care va ajunge în cizmele lui Ionuț și faptul că mi s-a făcut dor de un film bun, de văzut acasă, pe canapeaua 3.5 x 2.

15387450_10153873350150927_1083602031_o

 

 

 

0

Cartea bate filmul

Pentru mine, nu-i regret mai mare decât să văd filmul înainte de a citi cartea. De fapt, ar trebui să mă abțin de la a vedea filmul. Punct.  Am pățit-o deja de atâtea ori și totuși curiozitatea nu se dă bătută.

Aseară am realizat că și Ionuț al meu simte la fel. Și chiar mai mult. În vacanța de iarnă, în România, a prins pe un canal de desene animate un episod cu nimeni altul decât Gruffalo și puiul lui. Știa deja povestea lui Gruffalo – cartea e la loc de cinste în blibliotecă. Puiul era însă personaj nou. L-a văzut de câteva ori și mare ne-a fost bucuria să descoperim că a apărut și cartea (la editura Cartea Copiilor). Ieri a ajuns la noi. A luat-o în mână, a mirosit-o (da, așa face cu toate cărțile noi!) și ne-am așezat între perne, la citit. După primele pagini l-am simțit tot mai nedumerit.

– Nu-i ca-n film. Acolo puiul e băiat, aici e fetiță. Nu, nu-i deloc ca-n film.

Încerc eu să-i explic – cine știe, poate o fi greșit traducerea. Nu-i bine, nu-i bine și pace. O citesc până la capăt.

– O mai vreau o dată.

O recitesc. Îl văd cum stă pe gânduri.

– Nu-i ca-n film dar e mai faină. Pentru că e cu vocea ta.

photo

P.S. Și că tot am adus vorba de povești și cărți, Mame de Poveste au un personaj nou. Găinușa Corcodușa, muzicant de soi. De luat acasă, la drăgălit și citit!

0

Cronică de film (la care să nu mergeți!)

Ăsta ce urmează e un text din categoria „în timp ce țara arde, baba se piaptănă”. Sau se uită la film.
Gata, recunosc. M-am lăsat mânată de curiozitate stupidă – am uitat ce a pățit pisica! și ieri seara mi-am strâns gașca de prietene și am mers la film. Cinzeci de bice peste cap merit că am dat 8 euro pe bilet. De ăia 17 euro pe care i-am dat pe carte, nu mai spun nimic – oricum s-a întâmplat în urmă cu multă vreme și achiziția (pe kindle) a fost spontană și necercetată. Am văzut un mesaj ce conținea printre altele niște săruri (din ălea de le puneam doamnele din înalta societate pe sub nas când le venea cu leșin) și pentru că expeditoarea are gusturi faine și o bibliotecă de-mi vine să mă mut la ea, am pus mâna pe carte în câteva minute. După primele zece- douăzeci de pagini cam tot atâta mi-a luat să o și termin.

De ce ne-am dus la film și nu am piratat porcăria? De mame ce suntem toate și de poftă ce am avut să ieșim din casă. De ce nu am ales alt film? Cică la ăsta se râde. E drept, s-a râs. Dar a cam fost vorba de hlizeală de Harap Alb, mai ales în rândul mamelor de fete. Râdeți voi, râdeți dar parcă nu-i râsul vostru.

Concluzia? Mereu, dar mereu cartea bate filmul. În cazul cărții ăsteia, care oricum e proastă rău, filmul e de departe cea mai cea porcărie văzută în ultimii ani. Și eu chiar mă uit la de toate, fără figuri și snobisme. La un moment dat aveam impresia că-i vorba de un serioal din ăla ieftin de pe canale gen Hallmark (chiar există așa ceva sau mi s-a părut mie pe când dădeam din telecomanda de la Timișoara?). Actorii -praf (probabil cu filmul ăsta și-au încheiat și cariera!), scenariul praf (păi dacă nu-i de unde, nu-i!), ce mai, pierdere de vreme. Și 8 euro.

1

Companie, gașcă, orice numa’ nu singur!

Voi, dragilor, care sunteți pe aici, pe aceleași plaiuri ca și mine, pricepeți ce-i cu nevoia asta a grecilor de a avea mereu „παρέα” (companie)? Nevoia de a fi mereu înconjurat de oameni, prieteni, familie? Eu una, nu pricep și basta. Oi fi mai grea de cap dar mie una-mi place și singurătatea. Nu văd nimic ciudat în a dori să petrec o zi doar cu mine. La plaja, la cinema, acasă, într-o cafenea cu o carte bună-n față. Tânjesc uneori după un weekend în liniște și pace. Departe de tot. Eu cu mine și ale noastre gânduri. De când sunt aici, dorințele ăstea ale mele au fost întâmpinate cu sprâncene ridicate. De ce să stai singură? Ești supărată? Te-am supărat cu ceva? Nu ai prieteni? Te-ai certat cu ei? La început am râs, apoi am realizat că ei, oamenii ăștia chiar nu mă pot înțelege (nu generalizez, evident, mai ales că stau în casă cu un exemplar excepție: soțul meu e grec cu aromă de cipriot și adoră singurătatea la fel de mult, sau poate chiar mai mult decât mine!)

Mie una îmi place să merg la cinema singură. Pe vremea Vienei mergeam des la film fără să aud mirări din vreo parte. Finalizam seara și cu câte o cină doar pentru mine și asta nu pentru că nu aveam cu cine s-o împart, ci doar pentru că îmi plăcea mult să stau… cu mine. Încă-mi place. Dă-mi o carte bună și lasă-mă pe o plajă, undeva, fără nici o față cunoscută (pe plaje pustii nu stau de una singură pentru că-s fricoasă, am zis!). Definiția unei zi perfecte. Lasă-mă acasă, să-mi organizez dulapurile sau să văd un film. Lasă-mă acasă un weekend. Singură. O să mă bucur de fiecare secundă fără să fiu supărată pe lume.

Când vine vorba de a fi singur cu jumătatea (în cazul nostru, a mai bună jumătate) iar mă trezesc față-n față cu sprâncene încruntate. De când am ajuns aici nu știu dacă am dat peste două cupluri care să-și petreacă vacanțele în doi și doar ei doi. Se merge-n gașcă. Ceea ce e simpatic, nu neg dar e cu siguranță ceva în ce, eu una, nu m-aș băga de bună voie. Despre creț, nici nu mai zic. E frumos să ne strângem mai mulți, să petrecem o zi de vară pe câte o plajă îndepărtată. Câte o seară cu prietenii, hai câte un weekend în gașcă. Dar în vacanță? Cu prieteni? Cu familiile? De fiecare dată? Păi ce să facem doar noi doi? mi se spune. Dau din umeri și mă umflă râsul. Poate dacă ai crescut în gașcă, cu „παρέα” peste tot ți se pare total deplasat să mai stai și singur și-n doi. Habar nu am. Ce să faceți DOAR voi doi cu copilul? Păi luați și dădaca/ bunicii. Dacă se plictisește? Cum vă odihniți? (de parcă Ion ne bagă la tras cu plugul!) Noi avem câteva zile pe an de stat împreună de dimineața până seara (vacanța de Crăciun nu intră-n calcul pentru că atunci suntem în România, an de an). Vreo șase-șapte la număr, zile răsfirate pe parcursul unui an, pentru că am un soț ocupat până peste cap care lucrează de multe ori și-n weekend. Așadar, șase- șapte zile, din care vreau să fiu doar eu cu el măcar trei. Ne rămân alte trei-patru în care să fim cu tot cu pitic. De când ne trezim până mergem la culcare. De ce mi-aș încărca zilele ăstea de liniște și cu alții? Eu una, sincer, nu pricep. Sau poate că pricep dar nu-i văd sensul.

Mă luminați voi?