1

#autenticitate (lecția lui Ionuț)

Sunt mamă de șapte ani și (aproape) zece luni și tot atâta timp mi-a luat să realizez ce dar fantastic e un copil în viața omului. Las la o parte orice fel de clișee – „copilul e viața mea, toate s-au schimbat și nu vor mai fi vreodată la fel, copilul e pe primul plan, viața mea are o menire” – pentru că nu cred și nici nu mă regăsesc în ele. Dar știu sigur că de șapte ani și (aproape) zece luni am început să mă cunosc mai bine. Să conștientizez lucruri și stări care-mi erau sub nas dar care de-abia odată cu apariția lui Ionuț au început să iasă la lumină. Toate fricile, toate rușinile, tot sufletul de copil ascuns în mine, toate durerile – toate, absolut toate au căpătat noi dimensiuni și înțelesuri. Cel mai ușor e să le observi. Să le conștientizezi cu adevărat e următorul pas și să încerci să trăiești cu ele, ei bine, asta-i partea mai grea.

Copilul meu mi-a deschis ochii de multe ori. Mi-a aruncat în față chestii pe care nici nu știam că le am ascunse-n mine. Mi-a trezit fricile. Mi le-a amplificat, așa cum ar întoarce un buton de sonor. La maxim, fără încălzire, fără avertisment. Mi-a întors viața pe toate părțile și mi-a zburlit gândurile și toate cele pe care le credeam bătute-n cuie, care erau așa de când au fost.

Cu el am încercat de la început să fiu eu. Să nu mă ascund după o mască perfectă – privind în urmă îmi dau seama că nici n-ar fi fost posibil. Că el are un radar care se conectează la emoții și simt lipsa autenticității dintr-o răsuflare. Cu el ne-am purtat de la început așa cum am fi făcut-o cu orice alt om. Cu drag, cu suflet, cu răbdare  – nu destulă de cele mai multe ori. E greu să vezi un ghemotoc de om și să-l tratezi deja ca pe ceva ce ESTE și nu ceva ce VA FI (când crește). Suntem setați să educăm, să luam frâiele și să ținem lecții și asta ne face, vrem nu vrem, să ne ascundem pe noi, noi, cei reali, în spatele unor măști.

Pentru mine, din toate lecțiile, cea mai importantă lecție pe care încă o învăț de la Ionuț (și mai am până la absolvire!) e lecția asta, de a fi cine sunt. Așa cum sunt. Fără frica de a fi judecat și pus la colț. Fără rușine și teama de rușine. Lecția de a sta drept.

Când am fost la spital, mi-e și greu să cred că au trecut deja atâtea zile! copilul meu a cooperat. Cu tot ce i s-a cerut.  A stat la perfuzii, a stat la schimbat pansamente, a stat pe burtă cum i-am cerut, pe partea dreaptă, a stat în pat, a stat nemișcat. Tot ce a cerut? Să i se vorbească frumos. Am ajuns noaptea la urgențe, mie-mi era stomacul strâns de grijă. Am intrat așa cum am fost învățată, cu teamă, respect (sau frică) de doamna doctor. Am stat cuminte și ne-am așteptat rândul. Când l-au luat pe Ion la palpalt și controlat, copilul meu a zis STOP. Vreau să știți ce-mi faceți. Și dacă o să mă doară? Glumești, i-au zis? Hai, lasă-ne să ne facem treaba. Nu, vreau să știu ce vreți să faceți și dacă o să doară. Am aproape opt ani. Au râs de el, eu stăteam cuminte, de frică, știți cum ne-au învățat pe noi să stăm. O să îți punem un fluturaș să luăm sânge. Dar nu doare deloc. Deloc? Nici măcar puțin? Nici măcar înțepătura? Nu, nu te doare au spus ele. I-au luat mâna, au înțepat. A durut. M-ați mințit. Ei hai, ești bărbat, au continuat ele. Și dacă-s bărbat nu are voie să mă doară? Ce prostie e asta? Sunteți mincinoase. Trebuia să-mi spuneți că doare puțin să mă pregătesc! Ele și-au dat ochii peste cap, eu l-am strâns în brațe. Ionuț a stat drept.

Dimineața la nouă a intrat în operație, apoi a ieșit și câteva ceasuri mai târziu și-a revenit. Când au venit să-i schimbe perfuzia a deschis ochii: Ce-mi faceți? Nimic, a spus asistenta. Te rog să nu mă minți. Vreau să știu. Mă doare? Asistenta a zâmbit și i-a explicat exact ce urma să facă. I-a promis că-l va trezi la următorul flacon de perfuzii. Vreau să mă avertizezi și să nu faceți nimic pe ascuns, a spus copilul și eu m-am făcut mică într-un colț. Cuminte. Așa cum am fost învățată. Când doctorul l-a luat pe repede-nainte, copilul nu s-a lăsat. Mami, mi-a spus să tac. Așa vorbește un doctor de copii? Mi-a spus că-mi prinde puța cu leocoplast. Păi ce prostie e asta? I-am spus chiar așa, doctore, asta e o prostie. Un doctor de copii nu poate spune așa ceva unui copil. Mai ales unui copil care e în spital. Mami, domnul ăsta nu a fost deloc politicos. Și eu i-am spus că-i nepoliticos. Și el mi-a spus că-s obrazic. Dar eu știu că nu-s!

Din mine a mai rămas un ghem, rușinat și speriat. Și-mi dau seama că mai am cale lungă să ajung să fiu ca el, un copil drept, un copil care la nici opt ani știe să fie el. Am cale lungă până să nu mă tem să vorbesc, să deschid gura, să nu-mi fie frică să fiu eu cum sunt EU nu cum așteaptă alții să fiu. Copil cuminte și ascultător și invizibil dacă se poate.

Ce vreau eu să vă spun acum? Haideți să încercăm cu toții să învățăm ceva de la ei. De la copiii noștri. Să nu-i facem să le fie teamă să deschidă gura. Să nu le fie teamă să spună ce au de spus. Să-i învățăm că respectul se câștigă și-i bine să fie mutual și nu, respectul nu înseamnă pronumele de politețe și nici bună ziua în loc de salut și nici teamă. Haideți să-i lăsăm și să-i încurajăm să fie EI.

Cred cu tot sufletul în autenticitate. Cred și vreau să am curaj să deschid gura, să spun ce am de spus, să fugă teama de a fi judecată și pusă la colț. Să nu-mi fie. Să fiu senină. Am cel mai bun profesor din lume. Și-s convinsă că și voi.

Port textul ăsta de multă vreme-n minte. Încă de când am aflat de proiectul – Inspire Other Travelers – aveam o listă de povești cu Ionuț, copilul care nu se teme să fie el. Ionuț care-i autentic, Ionuț care mă inspiră, Ionuț care-i EL cum vrea să fie și doamne, bine că-i el și nu se lasă schimbat în ce (uneori) vreau eu să-l schimb. Despre Inspire Other Travelers o să tot auziți și-i bine de tot pentru că lumea asta are nevoie de povești care inspiră și care mută munții din loc. Nu-i așa?

Anunțuri
1

When in Rome…

Cred că e prima dată când ajung să trăiesc undeva fără să simt că m-am adaptat sau că aș vrea să o fac. Am încercat, recunosc. Puțin, timid, la început, dar nu mi-a ieșit așa că am rămas cum sunt și poate chiar mai mult decât aș fi fost de eram într-un loc ce mi se potrivea. Nu simt cultura oamenilor ăstora, nu mi-e aproape de suflet și înțelegere și cu cât mă trag mai înspre ei, cu atât mai mult elan îmi vine să o iau la fugă. Puține-s mamele cu care rezonez, le număr pe două degete de la o mână, puține-s familiile de care mă simt aproape, puține-s prietenele pe care le vreau în preajmă. M-am adaptat în sensul că mi-am făcut acasă cuibul și pe zi ce trece sunt tot mai convinsă că alegerea partenerului de viață a fost cel mai bună decizie pe care am luat-o. Trăiesc și invăț să mă detașez de tot ce nu-mi place și de tot ce aș vrea să fie altfel. Să caut binele în tot răul și tot așa. Pare-se însă că există un domeniu în care seamăn tot mai mult cu doamnele de aici. Când vine vorba de criticat bărbații.

Dimineața, yoga. Ne strângem două, trei, mai apare o doamnă. Intră-n vorbă cu noi. Fiecare-și varsă amarul și supărarea. Una are un soț care nu face nimic în casă, dar nimic.

– Băi, dar se dezbracă și unde se dezbracă le lasă pe toate! În mijlocul casei, așa ceva mai rar!

– Al meu stă nemâncat până ajung eu acasă! Nu știe nici să încălzească mâncarea! E teribil! Mama lui nu l-a învățat să facă nimic, dar nimic. Făcea ea tot și acum fac eu.

Eu n-am motiv să mă plâng, dar încerc să intru-n horă. V-am zis, spiritul criti s-a prins cel mai bine de mine.

– Să vedeți al meu cum întinde hainele, am găsit bluze cu mânecile înnodate. Le-ar fi trebuit o lună se se usuce! Așa că prefer să le fac eu, îl las pe el în bucătărie, că acolo se pricepe!

– Ce, face de mâncare? mă întreabă doamna mai în vârstă care ne-a ascultat atentă fără să spună nimic.

– O, da! Și încă ce bine gătește! E un vis! Și apoi pune tot la loc! Bine, e haos când gătește, dar măcar strânge tot… mă fofilez eu, să nu carecumva să dau vreun punct în plus, că azi e zi de puncte minus.

– Draga mea, ascultă-mă, că știu ce zic. Nu-l mai lăsa să facă nimic! Nici mâncare, nici să întindă haine, nimic. Să ai grijă de el, că vine vreo străină și ți-l ia! Rusoaice, românce, numai la asta le stă capul, să ne ia bărbații. Și se aranjează și au grijă de casă până pun mâna pe ei!

Liniște de s-o tai cu cuțitul. Fetele care mă știu bine, mă privesc. Eu le privesc pe ele. Respirăm în tandem.

– Am auzit atâtea povești, parașute mari și rusoaicele și moldovencele și româncele ăstea. Fac și în pat tot felul de minuni. Și nu sunt cu gura pe bărbați, nu-i critică, sunt mieroase… Așa că aveți grijă, nu-i tot criticați!

Pe mine mă pufnește râsul prima. Apoi și pe restul. Doamna ne privește contrariată.

– Nu te mai primesc la mine-n vizită, spune una dintre fete. Ești prea elastică și nici nu critici așa cu foc, mă tem.

Râde și ea, râd și eu, doar doamna rămâne serioasă. Pricepe ce-i de priceput. După oră pleacă fără să ne salute. Probabil că i s-a făcut frică.

 

0

Suntem bine

Cred că am trecut prin cele mai ciudate zile și nopți, pline de sentimente contradictorii. Vreo 20 la număr. Și încă nu s-au terminat și am impresia că se vor da duse odată cu vara de care nici n-am apucat să ne bucurăm cum se cuvine. Twitter în miez de noapte, știri pe sub cearceaf. Duminici la plajă înconjurată de oameni care au păreri. Eu una recunosc: nu mă pricep la economie (parcă era să rămân corigentă prin a 11a) iar termenii de care mă ciocnesc zilele ăstea de-abia îi înțeleg în limba mea, de greacă nu mai spun. Port discuții cu crețul, e mai informat decât mine și simte altfel. Îmi explică pe îndelete, l-am văzut trecând de la teamă la speranță, de la elan și revoltă la spirt calm și aproape trimis la culcare. Toate ăstea de când a început povestea cu referendumul, a urmat apoi un weekend lung, altă săptămână și mai lungă. Lumea nițel stresată în primă fază, resemnată spre final. Nu, supermarket-urile nu s-au golit și nici benzinăriile. Nu s-au luat oamenii la bătaie la cozi la bancomate și nimeni n-a călcat pe nimeni în picioare. Grecia e tot aici. Marea e la fel de albastră, nispul cald. E vară. Turiștii-s bine veniți, nu, nu-i nici un pericol. Grecia e tot aici, tot cum o știți.

Ce se întâmplă? Ce ni se pregătește? Ce urmează? Habar nu am. Dar o luăm încet și pas cu pas. Grecia e tot aici, tot cum o știți.

11720559_10152823015185927_395653849_n

0

Text fără pretenții

Nu-s în stare să scriu gânduri coerente. Sunt tristă și cu sufletul plin. De gânduri, remușcări, emoție. Sunt de 8 ani de când în Grecia și cred că ăsta-i primul în care m-am simțit aici cu adevărat acasă. Pentru că eu sunt o certăreață, caut nod în papură-n toate, mi-e greu să schimb obiceiuri și să mă adaptez în locuri unde-s toate, nu neaparat noi, ci departe de felul meu de a fi și a gândi. Sunt cârcotașă. Au trecut 7 ani în care i-am luat peste picior pe toți cei de aici, ăsta a fost și primul motiv pentru care am pornit blogul. Că-s fățarnici, bisericoși, bigoți, cu gură mare, lăudăroși, neserioși. Stereotipuri? Câte vrei. Femei gălăgioase, sfătoase, cele mai bune mame din lume. Inventatorii mersului pe jos și al găurii-n macaroană. Oh, ce-am mai râs și ce m-am căinat că am ajuns între ei. De bună voie, nu mă-nțelegeți greșit. Că am dat peste un grec ce mi-a picat cu tronc, am închis ochii la ce-i în jur. Și i-am miștocărit. Și mă gândeam că nu-mi plac, n-are ce-mi place. Sunt leneși, nu așa spun toți? Sunt prefăcuți, delăsători, largi la pungă și mândri, mândri nevoie mare. Am închis ochii și i-am lăsat să-mi fie în minte așa, împărțiți în cutiuțe cu defecte. De ce să-mi bat capul?

De trei zile ceva s-a schimbat. I-am văzut atacați de alții, vorbiți de rău și de urât, umiliți și jigniți. Și mi-am oprit gândurile, ălea pe care le știam deja și pe care vi le-am deschis și vouă, mai sus. Am realizat că greșesc. Că-s gălăgioși, oh, n-aveți idee cât de gălăgioși sunt, că întârzie mai mereu, că-s sfătoși și cu nasu-n toate dar în același timp sunt cei mai deschiși oameni printre care mi-a fost dat să trăiesc. Nu te lasă la greu. Vorbesc despre unul despre altul, au mereu, dar mereu ceva de comentat dar când ai necazuri, sar cu toții-n ajutor. Sunt prietenoși, oameni veseli care-și pun sufletul în fața ta. Leneși? Or fi și printre ei, așa cum sunt și printre ai noștri, dar nu-s toți. Așa cum nu-s nici toate româncele frumoase (ei bine, poate majoritatea sunt) și cu siguranță nu-s toate femei ușoare.

Îi văd loviți și atacați din toate părțile. Și nu mă doare atât când citesc vorbe de la popoarele mai din nord – printre care, între noi fie vorba, se găsesc mulți alături de ei, nu, mă doare când îi aud pe ai mei cu gură mare și cuvinte grele. Bine că ați încurcat-o, leneșilor. Să văd acum cum ieșiți din rahat, șmecheri greci cu figuri în cap și buzunare pline. De unde atâta răutate pentru necazul altuia? Poate-i așa cum se zice, sunt datori vânduți și-ncearcă să-și scape pielea. În România avem un prim ministru (a venit din Turcia?) care-i bun de pușcărie și se ascunde ca un șoarece. Jumătate de Parlament au făcut din țara noastră tarlaua lor dar noi suntem buni de aruncat pietre în ograda vecinului.

În Grecia zilele ăstea situația-i tensionată. Nu, nu e neaparat ceea ce vedeți la televizor (cine știe, știe!) dar oamenii sunt speriați și au de ce. Bombardați cu idei din toate părțile, opinii, fiecare-i specialist în politică, finanțe, economie, ajungi să nu mai știi ce să crezi. Ba că de votezi „nu” ne dau ăștia afară din Europa, din euro, vine drahma, sfârșitul lumii. Ba că de votezi „da”, vin alte măsuri mai aspre ca cele din anii trecuți. Dar stai, că de votezi „nu”, de fapt nu te vor scoate din Uniune dar bani tot nu vor fi. De votezi „da”, există o nouă șansă, nou împrumut, alte condiții. E greu, teribil de greu să filtrezi atâta informație. Și nu te ajută nimeni mai ales că nivelul presei libere (de profesionalism) e desprins dintr-un roman absurd.

Eu una nu am drept de vot aici. Poate e mai bine așa cu toate că-s convinsă că un NU în plus face diferența. Mă trezesc de câteva zile și privesc în jur, trăiesc alături de oamenii ăștia de 8 ani, i-am văzut cu bunele și cu relele. Și știu că mai jos de atâta e doar iadul.

P.S. Întrebări și răspunsuri. Cu toate că-s convinsă că voi ăștia ce (mă) citiți nu mai aveți nevoie și de alte vorbe.

3

O secundă, două, trei

Privesc în urmă la ora care a trecut și parcă mi-e tot mai clar că fiecare secundă face diferența. Și e importantă. Fiecare mișcare pe care o facem, să fim în locul potrivit, la momentul potrivit, sau chiar nepotrivit, fiecare pas micuț contează. Încă tremur, îmi tremură mâinile pe tastatură, picioarele mi-s amorțite și stomacul mi se strânge de parcă-i cineva acolo și-l chinuie.

Am ieșit cu Ionuț la plimbare. Azi a tras chiulul de la grădi, pe motiv de indigestie de ieri și am decis să nu stăm în casă ci să mergem să cumpărăm un cadou pentru văru-su. Vine duminică. Și cum umblam noi prin oraș, în drum spre casă, cu veșnica discuție:

– Vreau să fug!

– Nu, vreau să mă ții de mână!

– Dar fug doar până acolo!

– Nu.

îmi sar mie-n ochi într-o vitrină, niște cărți în engleză. Intru și mă iau la discuții cu vânzătoarea, îi explic de ce nu vreau să dau 18 euro pe ediție cartonată și prefer varianta copertă moale (asta-i expresia lui Ion!) care costa doar 9. Plecăm de acolo cu gândul la niște titluri – eu ale mele, copilul ale lui când, brusc, în fața noastră, o mașină iese de pe-o străduță și ambalează motorul trecând cu viteză. Cu foarte mare viteză. Prea mare viteză pentru zona în care se afla. Vorbim aici de o străduță mică, cu sens unic, trotuare de-o parte și de alta, lume multă. Se aude motorul ambalat în doar câteva secunde. Și apoi se aude un scrâșnet de roți și un BANG din ăla, ca din filme. În cinci pași ajungem acolo. Patru mașini sunt făcute praf și imbecilul cu poftă de figuri iese din mașină nervos.

Ne văd pe noi ieri trecând pe acolo, și alaltăieri. Și-n fiecare zi. Ne văd pe noi trecând azi, câteva minute mai devreme. Îmi rememorez ultimele minute. Dacă n-aș fi văzut cărțile ălea în vitrină. Dacă Ionuț nu se oprea să bea apă. Dacă liftul venea la timp. Dacă nu se făcea roșu și nu am fi așteptat minute-n plus. Le văd și ne văd pe noi așa, ca-ntr-un film dat înapoi cu repejorul. Dacă treceam pe acolo, fix pe acolo, tocmai atunci când nebunul și-a găsit pistă?

Știu, ăstea nu-s chestii de gândit prea mult. Ci doar de mulțumit în gând. Că am văzut cărțile în vitrină. Că a băut copilul apă. Că liftul a întârziat. Și totuși, genunchii încă-mi tremură.

0

5.3 la 4:09

Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. Cutremur la Timișoara. Câți ani să fi avut? 8? 9? S-a scuturat casa într-o dimineață și a căzut un dulap din bucătărie. Tata m-a împins sub tocul ușii și vuia totul în jur. Am tremurat minunte bune și încă mi-e pielea de găină când îmi vine-n minte grozăvia. Aici, în Grecia, am trăit două cutremure 1/2. Pe jumătatea aia am simțit-o doar eu (și parcă-mi vine a crede că a fost de la băutura mea preferată, un apple cider delicios și mult prea multe sticle mici). Pe celălalt l-am simțit într-o seară, pe când era Ion bolnav iar pe cel de ieri, ei bine, pe cel de ieri l-am simțit toți. Mai puțin copilul care-i dezamăgit crunt (asta-i treabă să nu-l trezim în astfel de momente?).

Am adormit târziu și cu greu, la ora 4:09 am simțit că pic din pat de atâta zgâlțâială. Candelabrul de deasupra se clătina ca nebunul și tocurile ușilor scârțâiau a vaiet. Ionuț! Dau să sar din pat, mă prinde crețul – ăsta spirit de supraviețuitor! și nu mă lasă să cobor. „Nu te mișca!” strigă el și mă trezesc. Tremur toată. Tremură și el. Urmează parcă încă unul mic, mic de tot. Nu-mi simt nici picioarele, nici mâinile, nimic. Să-l iau pe Ion din cameră! Piticul doarme neîntors, mă duc și mă pun lângă el. Între timp se luminează telefoanele, o aud doamna de la doi cum trântește ușile, cineva coboară cu liftul. Îmi pun în minte să aduc la zi cutia de urgențe din casă, mi-e somn de pic. Nu scap de socializare, povestesc cu alți speriați. Cred că adorm cu telefonul în mână, sau poate visez, dar e sigur că mă trezește ghiontu-n coaste. Ion. Azi am stat cu lanterna-n geantă și imediat mă duc să-mi cumpăr și-un fluier. Cică mai urmează unul.

2

Creaturile de sub pat

Cred că-s cea mai fricoasă dintre toți cunoscuții mei. Dintre toți prieteni și din familia extinsă. Cred că-s mai fricoasă și decât Ionuț care, am impresia că-și cerea lumina pe hol noaptea pentru că știe cum îi mă-sa. Mama tuturor fricoșilor. Dar pentru că-s și căpoasă și trebuie să trăiesc pe pielea mea chestii până să-mi vină a le crede, ei bine, după azi noapte, e oficial: sunt o fricoasă!

Ionuț a primit o veioză superbă pe care ar ține-o aprinsă zi și noapte. Ieri, după o altăieri noapte petrecută pe lumină – pentru că a venit la pachet cu un bec puternic, am fost și i-am cumparat un bec cu lumină difuză. L-am montat și am decis, de comun acord că dacă o ține noaptea aprinsă, putem să stingem lumina de pe hol. Că nu mai e nevoie și de ea. Ionuț a comentat el – printre altele a aruncat și un „Aia-i pentru tine!” dar cine l-a băgat în seamă? Așa că aseara ne-am dus la somn și casa a rămas cufundată-n întuneric (mai puțin camera lui Ionuț.)

Cine s-a trezit în toiul nopții, chestie ce nu putea fi evitată după un ceai de valeriană? (chiar așa, beau ceai să dorm lin și mă trezesc pentru alte nevoi!) M-am trezit, am bâjbâit. Am coborât din pat și mi-am surprins imaginea în oglinda din dormitor (una veche, veche dar oglindă!) Am luat-o la fugă, serios, m-am oprit la baie unde, n-am aprins lumina (ca să nu mă trezesc de-a binelea, iată-mi logica din miez de noapte!) mi-am surprins mutra zburlită și-n oglinda de acolo, m-am speriat de un porumbel ce stătea pe fereastră și, brusc, mi-am amintit de locatarii din cămară. Am luat-o la goană, din nou, și când am ajuns în pragul ușii mi-am amintit de creaturile de sub pat. Nu glumesc. Aveam 27 de ani împliniți și în momentul în care am văzut patul din dormitor cu ditamai spațiul gol (vorba vine) de sub el, mie una mi-a înghețat inima-n mine. Între timp am 34 seara nu mă uit sub pat. De urcat, în adevăratul sens al cuvântului, nici nu poate fi vorba. Eu nu urc în pat ci sar în pat. De cât mai departe. Așa am făcut și azi noapte, doar că întuneric fiind, am calculat greșit distanța. Și nu am luat în considerare faptul că soțul cel creț ar fi putut porni în căutarea mea (e pat King Size, așa că verbul „a căuta” își are sensul!) Așa că am aterizat direct pe picioarele lui și 56 de kilograme nu-s chiar de lepădat mai ales de te iau prin surprindere.

Evident, după dialogul de rigoare, am decis, de comun acord ca de azi să lăsăm și becul de pe hol aprins. Zic de azi, pentru că azi noapte eu am refuzat să mai cobor din pat…