1

Crapă pietrele

Din cei aproape 36 de ani pe care-i am trecuți prin lume, îmi amintesc exact, puținele dăți când mi-a fost cu adevărat frig. Crețul sare de pe canapea ca ars când aude povești din ăstea, doar mă știe că-s veșnic cu șosete la purtător și cel puțin două pături (din ălea groase, de Scoția) după mine. Cică mie mi-e veșnic frig. Dar el, crescut în zone calde nu înțelege diferența: una-i povestea în care mi-e frig în casă (lucru ce-i pe lista neplăcerilor în top 3) alta-i când mi-e frig afară. Și adevărul e că rare au fost ocaziile în care chiar mi-a fost frig afară. Pentru că mie-mi place la nebunie iarna (ce-am căutat eu opt ani în țările calde?) și am dulapul echipat – fulare și jachete și paltoane, nu trece sezon fără vreo nouă achiziție! de obicei sunt pregătită. Doar se știe, vremea nu-i rea, doar hainele-s nepotrivite! Dar până și pentru mine ce se petrece azi – cu-ncepere de azi noapte, e prea mult și prea pe minus. Ocazie numai bună de a-mi amintit trei momente în care m-am simțit precum de dimineață.

Prin 2000, la Cluj, primul an de facultate, iarnă grea că nămeți și -20 de grade. Răcoare. Îmi cumpărasem o jachetă de iarnă, de puteai să juri că-s plapumă umblătoare, cu pene ce se lipeau cu mare drag mai ales de haine negre și erau multe, multe, de ciuleai urechile puteai să juri că auzi măcăit de rațe de prin buzunare. Urâtă alegere vestimentară dar doamne, bine-mi era în ea! Cu bocanci și șosete groase, căciulă, mănuși, fular eram pregătită de atac. Până am mers la săniuș și mi s-au udat picioarele – cu tot ce aveam peste ele. Până să ajung acasă – vântul începuse ușor, să viscolească am crezut că rămân fără. Nici putere-n dinți, de clănțănit nu mai aveam! N-o să uit momentul dezghețului – lângă aragaz, în stânga și calorifer, în spate.

Al doilea episod în care am crezut că nu scăpăm cu viață – sau fără degerături! a fost un revelion de pomină, undeva lângă Brașov. Întorsura Buzăului să fi fost? Cert e că afară erau multe, mult prea multe minus grade.  Din amintiri, parcă iese la lumină un -35. Dar nu-s sigură. Și oricum, după – 20 cine mai stă să numere? Un frig tăios de nici să respiri nu-ți rămânea loc! Am plecat repede de-acolo, cu vreun ceas înainte de schimbarea anului – înghesuiți vreo 6 într-o mașină de 4. Măcar ne-am încălzit.

Al treilea, neașteptată locație. Prima iarnă-n Grecia. Cu drumuri, școli, magazine închise vreo trei, patru zile. Ninsoare fără pauză. Munți de zăpadă peste tot și ghici cui îi ardea de plimbări romantice pe malul mării? Mai că nu m-a luat vântul – un frig de-ți intra prin toți porii, să-ți ajungă până-n primăvară.

Și azi consemnez numărul patru. De dimineață bine că bătea vântul din spate că altfel nu mai ajungeam la birou. Cică -7, se simt ca -22. Eu știu că am început să nu-mi mai simt picioarele, nici fața, nici urechile, nu neaparat în ordinea asta. Obrazul mi-e de porțelan. Am venit pe jos până acasă, de așteptam după tramvai Crăiasa Zăpezii mă numeam, cu țurțuri cu tot. Mâinile se dezmorțesc acum, pe tastatură. Crețul s-a retras în bârlog, probabil nu mai iese de-acolo până-n primăvară. Grea primire i-ai făcut, măi Timișoaro, măi…

1

Frigul lor nu-i ca al nostru

Aici iarna sigur nu-i ca vara. Mai rar mi-a fost să dat așa mulți oameni speriați de frig și vreme rea – care între noi fie vorba ține maxim două luni și nici în ălea două, nu în fiecare zi. De săptămâna trecută se anunțau dezastre, frig și vânt și ninsori și vai de capul nostru. Cică de vineri. Vineri a fost bine. Ba nu, de sâmbătă. Sâmbăta a venit cu nori dar tot bine a fost. Nu, nu, duminică vine sigur! Duminica am stat în jachetă subțire, peste 15 grade la soare. A venit de luni. Frig și vânt și grade prea puține, vreo trei la număr. Am stat cuminți în casă și ne-am bucurat de griul de afară. Ieri, frig dar soare. Cu dinți ce-i drept, dar fără pic de adiere. Merg după Ion la grădi, mă așteptam să-i văd în curte. Oare de ce nu mă-nvăț minte? Întreb așa, discret – Dar azi, azi nu i-ați scos puțin la aer curat? Doamne ferește îmi răspunde educatoarea care-i tânără doar la fizic. E teribil de frig. Dacă se îmbolnăvesc? Vreau să-i spun că-s șanse mai mari să o pățească la 30 de gradele din sala de clasă unde duduie caloriferele și-s toți claie peste grămadă dar mă opresc la timp. Ceva tot am învățat. Îmi iau copilul care n-are stare și pe bună dreptate. Ajungem acasă, ne tragem sufletul, mâncăm, el desenează jumătate de caiet, eu scriu câteva rânduri și ne pornim după pufuleți. Din ăia românești. Oprim și-n parc și apoi în altul, mirosim marea și ne bucurăm de ea și de pustiul de pe străzi. Obrajii-s îmbujorați, termometrul arată 6 grade (se simt vreo două) dar compensează soarele orbitor. Două ceasuri afară, zbeguială și plimbare, Ion cade doborât la ora opt. Și eu puțin după.

0

Iarnă grea

Se pare că iarna nu se dă dusă de aici. După ninsoarea de marți și o fulguială de ieri, azi ne-am trezit cu crivățul la ușă. Bate vântul ca nebunul. Și-s vreo 2 grade ce se simt ca -2. Nu-i tragic pentru noi, ăștia învățați cu iarnă din octombrie până-n mai. Dar în Grecia parcă toate stau nemișcate. În orășelul în care locuim, nu-i suflet de om pe stradă sau de mai vezi câte unul de-abia-i ghicești forma sub atâtea straturi de haine. Despre copii nici nu poate fi vorba.

Am întins plecarea la grădiniță azi de dimineață, chiar de-am fost treji de pe la 6 juma. Fiecare-n treaba lui, ne-am bucurat de o dimineață acasă mai lungă. Am ajuns la 9. Ionuț își ia rămas bun intră-n clasă și rămâne blocat locului. Arunc și eu o privire să văd ce l-a speriat așa. Vreo șase fetițe se joacă.

– Mami, dar nu-i nici un băiat azi? Mami, trebuie să mă joc doar cu ĂSTEA???

Dacă nu i-aș vedea fața pe care clar se citește disperarea, aș râde ca nebuna. Peste vreo 10-15 ani nu va fi bucurie mai mare decât o sală de clasă plină de fete. Acum însă prezența lor și doar a lor echivalează cu dezastrul. Educatoarea apare din spate.

– E frig azi, nu o să fim prea mulți.

– Mami, doar băieților le este frig? Mie nu mi-e frig mami, și-s băiat! Vai mami, cu cine mă joc eu azi?

Apare un alt băiețel, răsuflă ușurat. Și eu la fel. Iarna-n Grecia.

0

În Grecia, iarna de anul ăsta a fost azi

Aici, unde trăiesc, un lucru-i sigur: iarna nu-i ca vara. Dacă duminică au fost în jur de 18 grade afară și un soare de mai că-ți venea să arunci paltonul de pe tine, azi dimineață m-a trezit crivățul. Glastrele de pe balcon trântite, se scuturau ușile de la balcoane, 2 grade. Am pornit-o înspre grădiniță, pe jos (e la 10 minute distanță de casă, o nimica toată!). Singuri, singurei de zici că orașul a fost abandonat peste noapte. Ajungem, în clasa de 30 de copii se joacă vreo 5.

– Unde-s restul? întreb curioasă.

– Ei, pe frigul ăsta, nu-i scot părinții din casă! se distrează educatoarea, o femeie umblată prin lume și tare, tare simpatică.

Chicotim amândouă, fiecare pleacă-n treaba ei. Pe la 12 îl aduc pe Ionuț acasă și ne pregătim de drum. A trimis buni Maia un pachet din România, îl aduce autocarul ce vine din țară și merge la Atena. Pentru că noi locuim undeva la 70 de kilometri nord de Atena, îl sun pe șofer să stabilim un loc de întâlnire pe traseul lui. Îmi spune să mă pregătesc să plec de acasă, ne dăm întâlnire la o benzinărie de pe autostradă. Vreo 25 de kilometri de acasă. Pornim și noi, pornește și ploaia. Care pe drum se transformă-n ninsoare. Mă sună o prietenă.

– Ce faceți? Ai văzut cum ninge?

– Văd. Sunt pe autostradă, merg să iau un pachet.

– Ești nebună? Pe vremea asta? Cu copil cu tot?

Încet, încet intru-n panica. Oare chiar nu-s normală? Cobor viteza, merg ca melcul. Ninge. E de vis.

– Ce aventură, mami, ce aventură!

– Mie una mi s-a făcut frică, recunosc eu în fața piticului.

– Măi mami, dar tu vii de la zăpadă adevărată, măi mami, cum să-ți fie frică?

Zice și ce bine-mi cade de ce zice…

9

TREBUIE să…

M-am săturat până peste poate de domnia lui „TREBUIE”. Copilul trebuie să asculte, să mănânce ce-i spunem noi și când îi spunem noi, să se poarte frumos, să se supună, să se îmbrace cum îi spunem, să nu aibă prea multe păreri, să stea cuminte, să stea frumos. Copilul trebuie.
Revoltată până sus, sus de tot în dimineața asta și cu fum gros ce-mi iese din nări. Fum negru de supărare. Copilul trebuie.
Nu știu care-i povestea cu ce „trebuie să” un copil din România pentru că de fiecare dată când ajung acasă mă înconjor de oameni faini și buni care simt ca mine. Habar nu am care-i situația printre restul oamenilor. O fi mai bună ca aici, o fi mai rea, n-o fi deloc. Aștept să-mi spuneți voi. Dar în partea asta din josul globului, unde-s io acum, pufăi de cel puțin trei ori pe zi. Pentru că aici un copil trebuie. Trebuie să asculte, să stea cuminte, să nu se miște prea mult, să stea frumos, trebuie. Și dacă trebuie, trebuie.
Săptămâna trecută, Ionuț mă anunță că el nu vrea să meargă într-o mini excursie organizată de grădiniță (la bibliotecă). Nu vrea și pace, el va rămâne la grădi cu prietenul lui cel mai bun. Mă neliniștesc nițel, educatoarea însă îmi alungă temerile: nu vrea să meargă, nu merge. Nu trebuie! (din fericire, grădinița lui Ionuț e pe alt sistem și din partea aia nu am nici un motiv de supărare) După amiază îl întreabă bunică-sa cum a fost în excursie, Ionuț spune că nu a fost, femeia se dă de ceasul morții.
– Dar trebuia să mergi! Cum să nu mergi? Dacă au mers toți?
– Nu a vrut să meargă, nu-i obligatoriu, răspund eu cu lecția învățată de la grădi.
– Dar nu se poate să facă doar ce vrea! Unele lucruri trebuie făcute, explică ea foarte serioasă.
– Ăsta a fost unul dintre lucrurile ce nu trebuiau făcute, și închid subiectul.
– Dar nu se poate așa. Trebuie să facă ce fac toți.
Și să stea cuminte, să stea frumos, să asculte, să se supună.
Ieri vorbesc la telefon cu o amică. Disperată și stresată.
– Fii’mea cea mare nu suporta hainele pe ea. O enervează toate, ne ia ore bune până reușim să o îmbrăcăm. În fiecare dimineață urlă ca nebuna, când vine acasă vrea să stea desculță, nu mai știu ce să fac cu ea!
– Păi las-o să-și aleagă singură hainele dimineața și când vine acasă las-o să stea desculță! zic eu (ce altceva??)
– Nu se poate! Că ea vrea hainele de vară că o enervează hainele groase. Cum să meargă în rochie de vară la grădi? Și desculță? O să răcească!
(aici spatele gol, picioarele goale, vântul și curentul fac ravagii mai rău ca-n România!)
– Dacă răcește, răcește. Cu siguranță data viitoare o să-și aleagă haine mai groase!
– Nu se poate să facă DOAR CE VREA EA! Trebuie să și asculte!
Și să stea cuminte, să stea frumos, să se supună.
Altă zi, altă mamă. Băiețelul de o vârstă cu Ionuț. Se joacă și nu se oprește din jucat nici când îl cheamă la masă.
– Hai să mănânci.
– Dar nu mi-e foame.
Vine până la urmă la masă, alături de al meu copil care de pe toate platourile pline cu bunătăți jinduiește doar la macaroane. I le pun în farfurie și începe să mănânce.
– Doar macaroane mănâncă?
– Asta a vrut.
– Dar nu se poate să-l lași să mănânce doar macaroane! spune ea în timp ce umple farfuria micuțului cu ceva din fiecare.
– Păi dacă asta vrea! Are opțiunile în față, e liber să-și ia ce vrea.
– Dar nu se poate. Trebuie să mănânce și altceva! oftează ea în timp pune farfuria băiețelului în fața lui și începe să-l îndoape.
– Trebuie să mănânci tot dacă vrei să te mai joci. Altfel mergem la culcare! decretează sigură și copilul mănâncă. Nu se poate să facă doar ce vor ei.Trebuie să ne asculte când le spunem ceva, pentru că le vrem binele.
Și să stea cuminte, să stea frumos, să se supună.

– Ionuț nu spune mulțumesc, aud eu dintr-o parte. Trebuie să-l înveți. Și nici nu salută. Ce-o să zică lumea, are aproape cinci ani și trebuie să salute. Și nici nu-și împarte jucăriile. Trebuie să le împartă.

Știți ce greu e să fii părinte când „trebuie” ăsta îți conduce viața?

Din fericire, în viața noastră nu prea-și are locul. Ionuț trebuie doar să deschidă gura când merge la doctor, trebuie să ia medicamentele pe care ni le dă, trebuie să nu alerge ca nebunul pe străzile unde circulă mașini, trebuie să nu arunce jucării de la balcon. Adică trebuie când e vorba de sănătate și siguranță. La voi ce trebuie și ce nu?

0

Motivul pauzei

Las în urmă o săptămână tare lungă. De duminica trecută piticul s-a umplut de muci, marți l-am dus afară, a alergat ca un cățel scăpat din lesă așa că s-a pricopsit și cu tuse, joi au ajuns ai mei și vineri crețul cel mare s-a pricopsit cu o infecție alimentară ce l-a ținut toată sâmbăta în pat, fără pic de vlagă. Am organizat petrecerea de ziua lui Ionuț în ultima clipă – chemăm și copii? Rămânem numai noi ăștia mari? Duminică după amiaza ne-am strâns la noi acasă, am lăsat-o pe mama șefă peste bucătărie, tort, lumânări, Ionuț vesel, neoprit din sărit. Luni tort la grădi, după amiaza afară, începe să tușească și mai cu foc și marți la prânz începe „să dea și la rațe” (așa de mult i-a plăcut expresia de nu o mai face uitată!) O ține așa întreaga zi, spre seara se liniștește. Virus la stomac, 24 de ore. Miercuri, joi le-am petrecut în casă. Azi toate-s bune – mai puțin vremea. Au scăzut gradele, bate un vânt de mi-a mutat toate glastrele de pe balcon și așa se anunță a fi întreg sfârșitul de săptămână. Ionuț nu vrea să doarmă – nu-s obosit mami, nu-s deloc obosit azi! și chiuie prin casă. „Fac exerciții la scară”, strigă el. Eu stau cu laptopul în brațe în sufragerie și nu realizez în primă fază ce vrea să zică. „Mami, să mă urc?” Într-o secundă sunt pe hol lângă el. Scara mea decorativă stă să-i cadă în cap și Ionuț mă privește râzând „Vai mami ce o să ne distrăm și azi dacă stăm în casă!”
Să-l cred?

1

Despre un băiețel

Știți ce-i mai rău decât un băiețel de 3 ani? Unul de 32. Pentru că pe ăla de trei care crede că le știe pe toate și vrea să le facă așa cum știe îl poți opri. Mai poți discuta. Oferi alternative. Explici (da, funcționează!!!) și până la urmă tot o dai de capăt. Ăla de 32 le știe pe toate, vrea să le facă așa cum știe și le face. Pentru că nu te (mai) aude sau, aude selectiv. E bărbat și are 32 de ani. Și da, le știe!
Duminică dimineața ne pregătim de plecare la Atena. Ăla mic se joacă, în așteptare, ăla mare vrea să facă duș. Fă ce vrei dar te rog lasă părul în pace (mama din mine a glăsuit). Iese din baie, părul frumos și creț: ud. Dau ochii peste cap dar, înțeleaptă, tac. Plecăm și ajungem la destinație repede, o zi minunată. Vreo 18 grade la soare, 12 la umbră. La soare tricou, la umbră palton. Un vânt din ăla numa bun de plimbat gripe și viroze de la unul la altul. Ne pornim la plimbare pe jos. Crețul cel mare nici nu-și pune pe el jacheta – e cald!!! Pentru a doua oară, tac. Umblăm cât umblăm, e ba cald, ba răcoare, am grijă de piticul Ionuț ca de ochii din cap, mai arunc așa, discret câte o privire la consort. Fără jachetă, părul în vânt. Tac, bine doar că gândurile n-au sonor. Număr până la trei, respir, nu ajung până la cinci și nu mă mă mai rabd: „Nu iei jacheta aia pe tine? E cald și nu prea!” Mă privește de sus (ok, e vreo trei capete deasupra mea). „Vai, dar e așa de cald!” Tac, tac și iar tac. Ne căutăm prietenii, îi găsim, ne așezăm, mâncăm, voie bună, duminică minunată. E cald în restaurant, soțul rămâne neschimbat, pe poziții. Trece un ceas, un ceas jumate, Ionuț dă tonul plecării. Crețul iese fără griji primul, jacheta lui rămâne atârnată pe braț. Îmi ia vorba din gură prietenul lui: „Tu nu te îmbraci? Nu mai e chiar așa de cald!” zice el și mai bine tăcea pentru că soțul le știe pe toate și mai ales dacă-i este cald sau frig și îi închide gura cu un „Nu” sec. E ora 16, căldura s-a cam dus eu îmi închid jacheta până-n gât, Ionuț își caută mănușile. Eh, nu-i chiar așa de frig dar lui Ionuț îi plac mult mănușile. Încheiem ziua și ajungem acasă. Trece un ceas, ha, cineva tușește. Tac. Până pe seara zgomotul se îndeasă. Tac și-i fac ceai. „Doar când sunt întins pe spate mă apucă tusea. De fapt nu e nimic!” se scuză el. Dau din cap și tac. Ah, de-ar avea gândurile mele sonor… Sau poate că-i mai bine așa că n-au… 🙂