1

Skopelos (mic jurnal de vacanță)

Greu, greu de tot să-mi revin după o vacanță lungă (ce între noi fie vorba încă nu e gata). Am petrecut o săptămână frumoasă, frumoasă pe o insulă nu departe de cea pe care locuim. Așa de bine a fost de am început să fac planuri pentru bătrânețe. O casă pe malul apei și-n spate pădure. Un hamac și o bibliotecă bogată. O barcă și o masă de lemn cu scaune unde să ne strângem seara la povești și depănat amintiri.

Skopelos e una dintre insulele ălea pe care eu m-aș muta chiar mâine. E verde, așa de verde, cu miros de pin și brad amestecat cu sare și mare. Aici ai munte și stânci și la un pas distanță apă turcoaz și la alt pas o pădure sălbatică. Plaje cu nisip fin și auriu, pietre, bolovani, sălbatic dar primitor.

Recunosc. Aveam planuri de locații îndepărtate atunci când m-am pus pe căutat destinații de vacanță. N-a ieșit cum plănuiam – încă o dată mi s-a confirmat că nimereala bate pregăteala. Am ales Skopelos pentru că nu e departe. Și pentru că e verde (de câte ori am spus deja asta?). Când a venit vorba de hotel în primă fază am căutat pe airbnb (e platforma noastră preferată și o aleg de fiecare dată înaintea hotelurilor) Noi știm ce vrem. O cameră mare, sau două, cu bucătărie, piscină afară și de se poate și ceva spațiu verde. Nu mi-e musai să fie lângă mare, de-i liniște cu atât mai bine. Am găsit din prima ce am vrut – Ageri Studios – realitatea bate prezentarea virtuală! Foarte aproape de plaja Stafilos (la care noi n-am ajuns pentru că era cam aglomerată) și de capitala insulei, orașul Skopelos, locația asta a fost exact ce căutam. Și încă o dată pe atât!

Lista de plaje de vizitat e lungă. Noi am nimerit în plin sezon – asta s-ar traduce cu plaje pline, prea pline pentru gustul nostru. Sunt convinsă că de mergeam la final de iunie sau de amânam pentru început de septembrie, am fi luat la pas fiecare plajă goală. Acum ne-am mulțumit cu câte un colț retras. Ca idee, plajele din sud, sud vest și partea de vest sunt printre cele mai cunoscute. Sunt organizate, cu șezlonguri și cafea servită la cerere. Nouă nu ne plac ăstea – dar e drept, suntem cârcotași mai ales că le avem pe toate la îndemână.

Plajele din nord, nord est, la care ajungi pornind din Glossa, sunt sălbatice și frumoase tare. Mi-aș fi petrecut toată vacanța pe una dintre ele, departe de gălăgie și oameni veniți în concedii. Dar din nou, noi suntem pe film din ăsta, liniște și „piei” all inclusive cu ale tale brățări colorate! Ion al meu vrea cățărat, jucat de-a ce vrea el în nisip, ta-su vrea umbră și o carte bună și mă-sa vrea să nu vadă picior de turist.

Am urcat și la biserica din filmul Mamma Mia (între timp l-am văzut!). Ionuț a mers mai ceva ca un motor turat, ta-su mai bine ca mine, eu aproape că am leșinat. Nu, nu neaparat că-s multe scările ci pentru că-i al naibii de sus și al naibii de îngust și abrupt. (mai ales pentru cineva care suferă de rău de înălțime!) Dar acum, șezând pe scaunul meu preferat de acasă, la trei ore distanță de locul ăla, vă spun cu mâna pe inimă că merită.

Insider tips nu am. Adică v-am zis deja ce e de zis. Vreți să vă bucurați de un Skopelos liniștit și fără prea mulți „engleji” (Doamne, mulți au fost! Și teribil de gălăgioși!) mergeți la final de iunie sau în septembrie. De mâncat am mâncat bine cam peste tot – cel mai simpatic loc a fost la Limnonari, o tavernă mică lângă care atârnau șezlonguri și, cireașa de pe tort, care avea lângă bar o mică bibliotecă cu cărți în trei limbi! La fel și la hotelul în care am stat. Puncte multe, multe-n plus!

Insula e plină de albine și viespi (verdele ăla are și părți gri!) dar din fericire am scăpat fără incidente.

În Skopelos e ușor de ajuns. De la Volos sunt ferry-uri care fac traseul în fiecare zi (până la Volos, de la Thessaloniki e nevoie de câteva ore pe drum bun! Autostradă adică.)

IMG_7265

IMG_7288

IMG_7293

IMG_7383

IMG_7386

IMG_7512

IMG_7550O să mai revin și cu alte povești și poze că-s multe… Dacă aveți întrebări, aruncați!

2

8 ani și 2 zile

… de când am ajuns pe insula asta. În vizită, cum altfel. Era finalul unei vacanțe și așteptam, vai cum așteptam să revin în Viena mea dragă. Obosită – până și pentru Alexandra cea de 27 de ani, o săptămână de nesomn a fost prea mult! sătulă de atâta gălăgie, cu vreo 3 kilograme în plus, Grecia nu-mi lăsase nu știu ce impresie grozavă. Îmi făceam deja calcule-n minte și bifam încă o țară pe hartă. Când în ultimul ceas mi s-a propus să vizitez și Xalkida, am zis da, de ce nu?. 48 de ore mă despărețeau de decolare, ce s-ar fi putut întâmpla?

O zi la plajă, o hotărâre spontană de a sta până a doua zi, o cină cu prietenii prietenei mele – o grecoaică simpatică tare, colegă de studii la Viena. Pe când a apărut crețul la masa noastră, cheful era-n toi. Cine a fost vreodată în Grecia, știe ce înseamnă asta. Cunoscători ai localului, de-ai casei chiar, mâncare bună, vin rece, povești în trei limbi, ce seară frumoasă. La început nu i-am dat atenție, dar și-a dat el. A spus că stă doar o clipă, să ne salute, apoi nu s-a dat dus. Și am povestit și am râs și m-am trezit gândindu-mă, ce băiat simpatic, păcat că nu-i stilul meu. E prea brunet și prea mare și prea bărbat cumva. Mie-mi plac ăia de-i poți manevra și blonzi și cu ochelari. Dar e simpatic.

Două zile mai târziu, acasă, la Viena, primeam un mesaj. Alte două zile mai târziu, băiatul cu părul creț mă anunța că și-a luat bilet de avion și vine. Vine să mă cunoască. Oricum nu fusese niciodată la Viena, ce ocazie mai bună ca asta? Mi-au înghețat vorbele dar mi s-a dezghețat sufletul.

O lună, zeci de telefoane, sute de e-mail-uri mai târziu, m-a prins în brațe. Acolo, în inima orașului, la cafeneaua mea de suflet.

– Ciudat, i-am zis. Chiar credeam că știu ce vreau.

– Eu am știut primul.

8 ani și 2 zile. Numărătoarea continuă.

10403512_10152809554460927_8875559546957985875_n

0

Zile-n trei

Între proiectul Mame de Poveste care a luat un avânt nebun (și cum ar zice ăștia de p-aici, să nu-i fie de deochi!) și alte planuri și povești în lucru, m-am trezit că mi-e dor de o ieșire cu băieții. O zi sau de ce nu, chiar două, în care să fim împreună și să stăm cu burta la soare. La propriu. Crețul nu-i prea greu de convins mai nou și mai ales de pun eu la punct detalii (gen unde, când si cum). Ionuț s-ar fi culcat în mașină doar la gândul că plecăm undeva – așa-i de mare dorul lui de ducă! Pentru că se știe, la așa mama, așa fiu!

De îndată ce am aflat că lunea-i liberă, m-am pus pe organizat. Tare mi-aș fi încercat eu norocul și cu o tură de cort și camping dar am zis că-i mai sigur să stau pe teren cunoscut cu omul care nu-i așa apropiat de natură. Am pornit sâmbătă, la o plajă undeva la vreo 80 de kilometri de noi. E locul meu preferat din Evia – prima plajă care mi-a scos un WOW din tot sufletul.

Am ajuns după amiaza, perfect pentru încă două ceasuri de soare și valuri.

IMG_6589

Duminică petrecută cu o carte bună și băieții prinși în construcții de castele de nisip.

IMG_6607

IMG_6632

IMG_6622

photo-1

Povești la ceas de seară pe plajă. Doar focul ne-a lipsit dar Ionuț a promis că data viitoare îl convinge el pe ta-su să luăm și cortul cu noi.

Luni dimineața iar soare mult și leneveală pe plajă. Noi ne-am încărcat cu bine și zâmbete. Ceea ce vă doresc și vouă!

IMG_6641

P.S. Pentru cei care plănuiesc vacanță-n Grecia și drumul nu le e prea lung până-n Evia, pregătesc un set de povești despre locuri faine, faine tare de aici…

3

În așteptare (cu speranța-n suflet)

Săptămâna trecută am primit hârtie cu înștiințare de la grădiniță că în următoarele trei luni se organizează cursuri de înot. Copiii sunt duși cu microbuzul la piscină, aduși înapoi după o oră. Să le pregătim halat, costum de baie, cască și sandale. În primă fază, știind cu ce Gică contra am de-a face la mine-n ogradă, am decis să nu-i spun nimic. Să uit de toate teoriile mele și să-mi calc pe inimă. Să nu-l pregătesc așa cum fac de fiecare dată pentru că știu deja! Primul răspuns la orice-i propun, prima vorbă ce sare din gura lui Ionuț e NU. Educatoarea m-a adus cu picioarele pe pământ. Trebuie să știe despre ce-i vorba și dacă nu vrea să meargă nu îl forțăm. Li se va vorbi și la grădiniță despre asta, e musai să o facem și noi acasă. Bun.

Evident, discuția decurge așa:

– Ioane, să-ți spun ceva? Ce chestie faină veți face voi la grădi?? încep eu încântată nevoie mare și plină de entuziasm.

– Mergem la piscină. Dar eu nu merg.

Gata, mi-au luat-o înainte.

– Ok! înghit în sec. Știu că ar trebui să tac dar nu pot, serios, nu pot.1

– Știi, măi Ioane, măi. O să meargă toți prietenii tăi. Și Mixalis și Stavro… toată clasa! Cu microbuzele galbene!

– Să meargă. Eu îi aștept la grădi. Sau și mai bine, mami, nu mă duc deloc la grădi. Stau acasă.

Îmi vine să pufăi de ciudă.

– Nu, acasă nu se se poate că e zi de grădi, îi tai eu elanul. Dar poți să mergi cu ei și să vezi și tu cum e acolo… Poate o să-ți placă!

– Pot. Dar nu merg pentru că nu vreau. Am mai fost, mai ții minte? Și piscina e prea mare!

E drept, am făcut o încercare anul trecut dar s-a soldat, cum altfel, cu un eșec. Nici faptul că prietenul lui cel mai bun a intrat în apă din prima nu l-a convins. Acum însă parcă nu m-aș lăsa. Ieri i-am cumpărat cască și am pregătit plasa cu lucruri. Mă vede dar nu zice nimic.

– Ăstea-s pentru mâine, spun eu în timp ce-l încalț azi dimineață.

– Da. Ce costum de baie ai pus? întreabă el și văd o rază de speranță.

– Păi n-am pus. Costumul de baie îl iei pe tine de acasă.

– Poftim? Așa ceva, nici gând!

– Bine, discutăm mâine, încerc eu să îndrept situația (Cine m-a pus să deschid gura? Ca doar îi știu reacția la schimbări – auzi tu, să meargă-n costum de baie la grădiniță!)

– Nu mai discutăm. Că eu îți tot zic și tu nu pricepi. Nu vreau să mă duc și nu mă duc!

Am tăcut. Am răbdare. Aștept până mâine, poate… cine știe? Se răzgândește?

3

Dedicație

Cum știu că el e EL?

Cred că am știut de la început dar am fost sigură în ziua în care, pornindu-ne la o plimbare prin Viena mea dragă când a început ploaia, a intrat în primul magazin și a cumpărat o umbrelă. Pentru că tușeam puțin și se temea să nu o pățesc mai rău.

Sau o fi fost în ziua în care în loc să-mi aducă flori, mi-a adus o întreagă grădină?

Acum sunt sigură că-i EL și chestiuțe mici, de zi cu zi pun punctul pe convingerea mea. Când îi trimit mesaj că am poftă de ceva dar nu știu ce, vine cu o pungă plină, să am opțiuni. Uneori, fără să cer nimic, îmi aduce câte o cutie mare, mare de prăjituri pentru că știe că nu pot să aleg doar una și-mi place să gust din toate.

Sunt sigură că-i EL, când sunt bolnavă și mă are-n grijă. Îmi face supă și pâine cu unt și lângă ceai pune și-un biscuite. Preferă să doarmă-n pantaloni scurți și tricou doar pentru că eu sunt friguroasă și mi-e musai să am calorifer pornit o noapte-ntreagă. Și după stă tolănit, la televizor sau citit, aranjează pernele de pe canapele (doar știți, nebunia mea de fiecare zi!).

Sunt convinsă că-i EL, când invit prieteni la masă și el petrece toată dimineața în bucătărie, gătind.

Când mă trimite seara-n oraș, cu fetele și găsesc totul pus la loc pe când mă întorc. Uneori chiar și resturi de la cină (Doamne, ce bine gătește!) puse-n cuptor, așteptându-mă.

Știu că-i EL  când nu ridică nici o obiecție la desele mele plecări în țară. Când mi se face dor și-mi plănuiesc escapada nu comentează, nu ridică obiecții.

Când mă găsește-n plin elan cu poftă de mutat mobile și organizat rafturi și nu zice nimic, doar mă ajută. Când decorez și redecorez și râde și mă lasă să le fac exact așa cum vreau și-mi place și nu-și dă cu părerea ci doar mă ia-n brațe și-mi spune „Ai făcut din casă, acasă!”

Oh, și sunt așa de sigură că el e EL. L-am văzut când el nu știa că-l văd. Citind pe fotoliul nostru preferat și a vrut să-și pună cana cu ceai pe masă. A stat în cumpănă, suportul e departe, pe masuță sunt doar câteva cărți. Prima-i a mea. O privește, o dă la o parte. E tot cu cana-n mână. A doua, tot a mea, o dă și pe aia la o parte. A treia e a lui, zâmbește și așează cana pe ea. Un gest așa de mic, mic de tot…

Și mai sunt multe, multe și mărunte toate. Că așa-mi plac mie și de ăstea mă bucur cel mai tare…

10498629_10152096565800927_6537441696538703665_o

5

Ceaiul, sârma și AMR 2 zile

Pe motiv de muci Ionuț a rămas acasă de joia trecută. Ieri simțeam că încet, încet, intru pe teren isteric așa că azi mi-am luat inima-n dinți și l-am dus la grădiniță. Ce m-a apucat? AMR două zile până la weekendul lung în doi și doar noi doi. Și evident am început cu filmele mele de stres – ba să nu se îmbolnăvească pruncul, ba să nu pierdem avionul, ba să nu se prăbușească. Limita mea în ceea ce privește motivele de stres e largă. E cerul. Azi pe la 12 m-a luat o durere de cap și parcă mi-a fost și rău. Evident, mi-am pus diagnostic – să vezi de nu mă lipesc de vreo enteroviroză! după care m-am târât să-mi fac un ceai. Am încurcat plicurile și borcanele – la propriu și am bagat un ceai din ăla de adorm doar mirosindu-l. Calming tea cu proprietăți de dormi neîntors. De adormit, n-am dormit, dar m-am calmat instantaneu. Am mers după Ionuț în ritm de dans, cu gura până la urechi și poftă de salutat în stânga și-n dreapta (da, sunt sigură că am băut ceai și doar ceai!). În drum spre casă, Ionuț povestește de-ale lui, eu de-ale mele, culege vreo trei bețe, două șuruburi și „un pietricel” când, se oprește brusc:

– Uită, mami, O SÂRMĂ! De când îmi doream eu o sârmă ca asta.

Evident, o ia și pe asta-n mână (după ce primesc eu la cărat lemnele și pietricelul). Și cum mergeam noi așa veseli, vede într-o vitrină o carte. Să intrăm să o vedem de aproape. Intrăm, salutăm, doamna ne privește veselă și înlemnește când dă cu ochii de sârma lui Ionuț (o bucată de vreo 30 cm, ca un cârlig, dar neascuțită).

– Vai, doamnă, dar nu-l lăsați cu asta, se poate răni.

Eu zâmbesc. I se adresează lui, copilului.

– Ce-i asta? O sârmă! De când îmi doream eu una! Mi-o dai mie?

– Nu, răspunde Ionuț. Și eu îmi doream de multă vreme o sârmă din asta!

– Nu, nu, nu. Mai bine mi-o dai mie. Ești mic, nu e jucărie sârma asta! și dă să o ia.

Mă umflă râsul. Două greșeli în nici două secunde. L-a făcut mic și pune mâna fără să ceară voie.

Ionuț nu mai zâmbește.

– E sârma mea. Și nu-s mic. Am imediat 5 ani.

Doamna-l privește exasperată, serios, femeia e speriată.

– Doamnă, dar sârma, se poate răni! Luați-o dumneavoastră! Să nu pățească băiețelul ceva! Se poate împiedica!!

În orice altă zi cred că mă luam la harță cu ea. Sau trânteam o teorie de-a mea și mă dădeam mare. Ce naiba să pățească? E o sârmă! Stai să vezi colecția de șuruburi și pilulițe. Dar azi nu. Azi nu. Am zâmbit larg și i-am mulțumit, serios, i-am MULȚUMIT, fără pic de ironie, pentru grija pe care i-o poartă băiatului meu. Și am zâmbit (ca o tâmpită probabil) și i-am spus că e așa de frumos că există oameni cărora le pasă și am mai zâmbit o dată și am salutat politicos și am zâmbit din nou. Femeia s-a blocat și n-a mai zis nimic. S-o fi gândit că am luat-o razna și când colo, eu am băut doar un ceai…

3

Un extraveral, vă rog!

Și tocmai pe când eram convinsă că le-am auzit pe toate, pe toate privind creșterea copiilor, iată că se dovedește că nu. Lumea-i plină de surprize și ideile, una mai pestriță ca alta dau să mă pleznească și să mă trezească. Competiția asta între mame s-a extins în cele mai întunecate unghere, unde nici cu mintea nu gândești. Ori asta, ori mi-e dat mie, mie personal, să mă lovesc de tot felul de specimene ca să nu mă plictisesc.

Mă întreabă o doamnă, mamă și ea, mamă din aia ce le știe pe toate și ce-i prima-n toate. De câte ori a luat Ionuț al meu antibiotic. M-am apucat, ca tot omul ce primește o astfel de întrebare, să număr. În gând. Când am ajuns la doi, sau trei, sau cine naiba mai știe, am dat să mă uit în agendă. Da, râdeți, dar am o agendă în care am notat TOT. De fiecare dată când piticul a fost bolnav, orele la care a avut febră, ce medicament i-am dat, cantitate. Când a făcut una, alta prima dată. Plus expresii și vorbe de duh ce trebuie, dar trebuie să rămână undeva. Da, e pe culori și pe capitole. Râdeți.

Așa că am luat agenda și m-am uitat. De vreo patru ori în patru ani.

– Nu a luat de cinci? Că parcă și atunci – numaiștiueuexactcând – ai zis că a luat.

Mă mai uit o dată-n agendă. Da, de cinci, și-n clipa aia mă lovește. Ce vrea asta de la mine? Că-i patru sau cinci, sau zece sau săpătămânal. Care-i relevanța discuției?

– O fi de cinci. Șase, cine mai numără?

– A mea a luat de mai puține ori.

BANG. ZBANG. BANG. N-am concluzie. N-am.