2

Starea de bine

Azi, la ora asta trebuia să fim în mașină în drum spre Aiud. Cu oameni dragi, cu prieteni buni. Planurile erau făcute de zile bune, de săptămâni, ce mai. În schimb, suntem acasă. Toți trei și o cicatrice.

Acu’ două duminici, mai pe seară, Ion se juca la el în cameră, crețul era cu gândurile lui și eu bombăneam nemulțumită. Cred că pernele nu erau așezate cum trebuie, casa era împrăștiată, aveam chef să mă leg de ceva și să critic. Ionuț a venit de câteva ori să-mi spună că-l doare burta – „Vezi dacă ai mâncat doar prostii?” (atâta empatie a ieșit pe gură!) iar seara când l-am pus în pat a început cu episoade de vomă.

– Promit că nu o să mai mănânc niciodată tâmpenii! a spus el. Dar pot să dorm cu tine?

S-a mutat la mine-n pat, chircit de durere și cu ligheanul lângă cap. De la 9 până la 12 a vomitat de aproape 20 de ori. Am plecat la spital cu bagajul făcut. După un control rapid, ne-au internat. Dimineață la 9 Ionuț a intrat în operație. Apendicita inofensivă pe care o bănuiam noi a fost de fapt flegmonoasă și cu peritonită invazivă. A ieșit din operație după un ceas și mai bine. Mi se strânge inima când îmi amintesc ce vreau să uit: un Ionuț mic, chircit pe o targă cu roți. Urlet și plâns și trup care nu s-a oprit din tremurat. Și sufletul meu care s-a strâns ghem. Nu există lucru mai urât pe lume decât copil în suferință. Copil pe care-l doare, copil care-i bolnav. Nimic nu-i mai greu decât să-l vezi neputincios. Nimic. Am stat cu el 10 zile. Pe un pat de spital. Primele două zile au fost pe un scaun și grele. Au urmat alte opt, cu un Crăciun între. Când am simțit că nu mai pot, piticul ăsta al nostru mi-a arătat că sunt și părți bune în fiecare episod. A venit Moșul de multe ori, de mai multe ori decât ar fi venit în mod normal. A avut și brad, a avut și o colegă de salon cu care s-a jucat, a cunoscut oameni mulți și diferiți. Nu ne-am bucurat de nașii care au venit tocmai din Scoția pentru a sărbători cu noi dar până la urmă am învățat – mai ales eu, că Sărbătorile ăstea-s de fapt o stare de spirit. Și nu contează unde suntem atâta timp cât suntem bine.

Am ajuns la final de an să-mi dau seama că un lucru important lipsea din viața mea: recunoștința. De ani buni mă plâng de ce am și vreau ce n-am. Aștept să treacă una alta ca să ajung acolo unde încă nu-s și când ajung, ei bine, deja mintea mea a plecat către altă țintă. Nu am văzut de multă vreme, de prea multă vreme, partea plină a paharului. Suntem împreună, avem un acoperiș de-asupra capului, mâncare, prieteni și familie, avem momente pentru noi doi, avem momente toți trei, avem un copil vioi și care ne umple viața. Am uitat să simt recunoștință pentru ce am fiind mereu în căutarea a ceea ce nu a ajuns încă la noi. După episodul ăsta, îmi dau seama că era nevoie de el – așa dur cum poate sună asta! am înțeles că nimic nu-i mai important decât să fim noi sănătoși. Pe restul le rezolvăm noi cumva sau, și mai bine, se rezolvă de la sine.

Nu trag concluzii, pentru asta las gândurile de mâine. De miercuri suntem acasă și nu trece minut în care să nu mulțumesc pentru că suntem aici, acum și suntem bine.

Anunțuri
0

Din nou, despre Mame de Poveste

Am promis că mă țin departe de știri, politică și televizor. Că o să-mi încarc rezerva de gânduri bune cu ore petrecute la soare și lângă mare, cu oameni pe care-i iubesc, cu cărți, povești și vorbe de-ale lui Ionuț. Că nu mai pun suflet nimic,  mă fac mică, mică de tot până trece valul și mă ocup doar de lucruri care-mi aduc bucurii. Proiectul meu și-al Verei e unul dintre lucurile ăstea: Mame de Poveste – pentru cei care nu știți despre ce vorbesc eu aici. Ideea noastră a luat avânt și-i disponibilă acum în patru limbi. Povestea copiilor care aduc somnul, Max și Mara o găsiți acum și-n engleză, și-n germană și până și-n limba greacă. Cesuleț Timpulescu e disponibil în engleză și lucrăm de zor și cu spor pentru ca povestea lui Fluturaș cel delicat să fie următoarea tradusă. Ei și asta nu e tot! Peste puțin timp, o scoatem în lume și pe vulpița Ada, o nonconformistă pe care cu siguranță o vor iubi toți copiii.

Cum să nu mă umple de bucurie gândurile tuturor celor care au primit deja jucăriile și ne trimit mesaje din toate părțile? Că-s iubite jucăriile și poveștile ce le însoțesc sunt citite și recitite? Cum să mă las doborâtă de supărări de zi de zi care oricum trec, atunci când văd că oamenii pot fi fericiți cu o idee de-a mea ce a prins viață?

Ionuț e fanul nostru numărul unu. Știe poveștile de pe vremea când erau doar fițuici mâzgălite cu pixul și le iubește pe fiecare-n parte. Mă pune să dezvolt conflictele și să inventez și alte rânduri, mai că n-am pornit alte capitole cu aceleași personaje. Jucăriile stau la loc de cinste, în pat, lângă el și le duce pe rând la plimbare și-n excursii.

– Mami, ăstea-s cele mai frumoase povești. Pentru că le scriem amândoi (gata, m-a dat de gol!) și pentru că nu-s nici pentru fetițe, nici pentru băieți. Sunt pentru copii!

V-am făcut curioși? Faceți-vă curaj, alegeți și comandați jucării minunate cu povești pe măsură!

mamedepoveste@gmail.com

gasca2