1

Nervosul din gândurile noastre

Ieri, la grădiniță, Ionuț mă aștepta pe scări.

– Care-i baiul? îl întreb eu și-l iau în brațe.

– Stavro a zis că nu mai sunt prietenul lui. Că are mulți prieteni dar pe mine nu mă mai are.

– Oh, teribil. Dar de ce? S-a întâmplat ceva?

– Păi Stavro mi-a stricat racheta. Am construit una și mi-a stricat-o. Și m-am înfuriat foarte tare.

– Am înțeles, Stavro a stricat racheta pe care tu ai construit-o, tu te-ai înfuriat și el nu te mai vrea de prieten. Pentru că te-ai înfuriat?

Stă puțin pe gânduri.

– M-am înfuriat așa de tare și nervosul era la butoane (*i-a rămas în minte nervosul din filmul Inside Out) și ne-am gândit să stricăm și noi racheta lui Stavro.

– Aha. Așa de nervoși ați fost – și tu și nervosul încât primul lucru care v-a venit în gând a fost să stricați și voi racheta… A fost doar un gând?

– La început a fost un gând. Tare nervos. Și apoi, apoi am stricat-o.

– Adică nu a rămas doar în gând?

– Nu, am stricat-o pur și simplu. Nu doar în gând. Prima dat în gând, dar apoi am stricat-o în realitate. Am zdrobit-o.

– După care te-ai liniștit …

– Nu m-am liniștit imediat. Încă nu-s chiar liniștit.

Mergem mână-n mână spre casă și povestim, despre nervosul lui, despre nervosul meu, despre nervoși în general. Și-mi place de mor să-l aud cum le zice și cum le gândește și cum le îmbracă. Îi spun și eu cum nervosul ăla mă conduce uneori, cum e bine să-l luăm cu blândețe de la butoane și să-i dăm altceva de lucru.

– Să-i dăm creioane să deseneze?

– Creioane, da, e o idee bună. Sau niște mașinuțe.

– Plastelină, sau un lego nou…

Mă umflă râsul.

– Adică un lego nou l-ar liniști pe nervosul tău?

– O, cu siguranță. Și niște caramele. Sau o înghețată. Ar fi liniștit ca și cum n-ar fi.

Măcar am aflat secretul.

 

 

 

 

 

Anunțuri
2

2016

Am fost într-o pauză lungă. De scris, făcut planuri, de povestit cu oameni care nu-mi spun nimic. Am profitat de plecarea în țară și bine am făcut. Cred că am trăit una dintre cele mai frumoase vacanțe din ultimii ani. Cărți bune, gânduri bune, oameni dragi, inspirație cât cuprinde. Am avut timp să privesc în urmă. Să despic anul ce-a trecut. Acum văd clar, un 2015 încercat și al naibii de înțelept. Au fost zile bune, foarte bune, au fost și din ălea mai puțin de ținut minte dar sunt sigură că au scopul lor. Am crescut povești, am dat avânt proiectelor, mi-am adus aproape oameni pe care nu-i mai vreau duși din viața mea. Am dat cu capul de pragul de sus, mi-am regândit traiectoria, am văzut ce lipsește, ce trebuie reparat, de ce vreau să scap și ce vreau aproape de mine și sufletul meu.

N-am planuri mari pentru 2016. Să fie neaparat cu sănătate – am văzut cum e să-ți scârție! Nu-mi doresc neaparat liniște cât puțină nebunie și niște piper. Voie bună. Căi și drumuri noi. Încercări. Vreau să simt că trăiesc. Ceea ce vă doresc și vouă!

1

Gânduri de bună dimineața

Ne-am trezit de dimineață, unul cu chef de vorbă și de zis și doi morocănoși. Îl auzim cum coboară din pat și-l simțim în dormitor.

– L-am adus și pe bebelușul meu cu mine (bebelușul e o broască țestoasă de care nu se mai desparte de vreo două săptămâni. Ba e bebeluș, ba are șase ani și merge la școală, ba e independentă, ba are nevoie de el). A plâns toată noaptea, cred că s-a speriat de ploaia de afară, continuă Ion în timp ce urcă-n pat.

– Când eu o să merg la ședință, așa cum ați mers voi aseară, o să-l las pe bebeluș cu tine, mami. O să te fac bunică. Și o să vii la noi acasă să stai cu bebelușul până vin eu. Și să-l ții în brațe dacă plânge.

– M-ai făcut deja bunică, ce fain să te trezești așa de dimineață…

– Și tati, o să fie bunicul și vine și el să te ajute să ai grijă de bebeluș. Și când vin eu acasă puteți pleca în treaba voastră.

– Nu rămânem la voi?

– Nu. Mergeți acasă la voi. Asta o să fie casa mea atunci, voi să vă găsiți altă casă până atunci.

– Am înțeles. Auzi, am cunoscut-o ieri, la ședință, pe mama fetiței de care-mi spuneai…

– Da? Dar nu ne mai interesează. Pentru că prietenul meu a găsit deja o altă fetiță care ne vrea pe amândoi! Nu vreau să mă despart niciodată de prietenul!

– Și fetiță la ce vă trebuie? Dacă oricum îl ai pe prietenul tău? întreabă ta-su de pe sub pătură.

– Păi cum la ce, măi tati? Cine ne face bebeluși? Doar fetițele pot să facă bebeluși!

Bună dimineața și vouă!

3

Dor

După șapte ani de Grecia, doi-trei înainte prin alte părți, dar tot departe de țară, m-a lovit un gând. Mie cel mai mult și cel mai mult, dintre toate și peste toate, îmi lipsesc prietenii mei. Am și aici – ca de fapt peste tot pe unde am ajuns, oameni pe care-i iubesc și care-mi plac și cu care petrec timp și bucăți din viață dar mi-e dor, teribil de dor de prietenii mei. De stat la povești, pe limba noastră. Cu amintiri de când și cum, cu propoziții începute și finalizate în hohote de râs, pentru că știm finalul și da, chiar e de chițăit, cu gânduri cărora nu-i musai să le dau voce pentru că oricum sunt la fel și le știu și ei, le știu și eu.

M-a apucat nostalgia asta zilele trecute și parcă-i tot mai acut gândul. De prietenii pe care mi i-am făcut aici mă leagă întâmplări din ultimii ani, nu avem un trecut comun și nu doar asta, dar sunt altfel. Oh, iubesc diversitatea și mi se pare absolut minunat să o pot experimenta în toată splendoarea ei, doar că uneori mi-e dor de tihna cunoscutului. Ies cu fetele de aici care se știu de pe vremea din care mă știu eu cu fetele de la Cluj și le aud poveștile și trăirile și mă lovește invidia, că nu am fost parte a celor povestite și, mai ales, că acelea ce au fost parte a poveștii mele, sunt departe. Mi-e dor, serios. O fi vara asta care bate la ușă și care-mi amintește de fiecare altă vară pe care așteptam să o petrec la Cluj? O fi vârsta? Distanța? Vreo fază nouă care acum iese la suprafață cu mai mult curaj? Habar nu am. Oricât de apropiată mă simt de unul, două suflete de aici, nu-i la fel. Nu-s la fel. Ieșim în gașcă, mergem la plajă, la cafea, bem și râdem și copiii noștri-și fac amintiri împreună iar eu simt, așa, o adiere cu miros de nu aparțin și nu mă regăsesc.

Și zic din nou, o fi vara care-mi trezește gânduri din ăstea? O fi vârsta? Sau distanța? Sau io-s o ciudata care de fapt are probleme cu adaptarea?

Voi, cei care sunteți departe cum… sunteți? Cum simțiti?

IMG_4747

0

Altă vară, tot n-am somn

Sunt trează de la ora 5. Dureros de devreme, mai ales că aseară ne-am întins cu poveștia via skype întru sărbătorirea Constantinului din viața noastră. Prieteni dragi și de departe, ore faine ce nu le-aș fi dat duse. Le regret instantaneu însă, când, în întunericul beznă din dormitor, se aude vocea din camera de lângă.

– Unde-i rața? Unde-i rățușca mea? Maaaaaaaaaaaaaammmmmmmmmmmmmiiiiiiiiiii, nu găsesc rățușca.

Îmi amintesc așa, ca prin vis, că ieri am intrat într-un magazin ce avea în vitrină vreo 50 de rățuște minuscule. Ionuț a zâmbit și a chicotit către vânzătoare până a primit una. E clar, fata aia mă urăște. Mă ridic cu greu, crețul sforăie, n-a auzit nimic (cum se poate ca unul să audă fiecare scârțâit și altul să nu se trezească nici măcar cu alarma lângă ureche???). Bâjbâi prin întuneric, calc o movilă de LEGO. Sfinții-mi dansează prin gură. Printre dinți.

– Mami, mami dragă, a dispărut rățușca!

– Ioane, n-a dispărut nicăieri că n-are picioare și nici nu-i vie! E de plastic!

Aș aprinde lumina dar e clar că de o aprind nu mai doarme nici unul dintre noi, așa că prefer să pipăi patul în căutare. O găsesc. Mama ei de rață mică. Alți sfiniți și vorbe porcoase. În gând, nici măcar printre dinți, că burețelu-i prea aproape.

– Mulțumesc, mami, mi-ai salvat rățușca.

– La culcare acum, latru eu cu juma’ de gură și dau să plec. Ajung aproape de pat când îl aud.

– Maaaaaammmiiiiiiiii!!!!!!!!

Nu vreți să știți la ce nivel de gânduri am ajuns.

– A ieșit șoseta și mami, sunt rănit, nu pot să o pun singur (n.b. ieri după amiază și-a zdrelit piciorul și are o rană frumușică și, pare-se, nițel dureroasă)

Îi pun șoseta și dau să plec. Nu, nu aud bine.

– Câte ore mai sunt până te trezești? Că mie nu mai mi-e somn… Pot să aprind lumina și mă joc liniștit?

Eu n-am mai dormit, n-a mai dormit nici el. Acum număr orele până diseară și anii până se mută la casa lui.

P.S. Asta cu somnul (și mai ales lipsa lui) e o temă ce se repetă și nu se mai gată.

3

În așteptare (cu speranța-n suflet)

Săptămâna trecută am primit hârtie cu înștiințare de la grădiniță că în următoarele trei luni se organizează cursuri de înot. Copiii sunt duși cu microbuzul la piscină, aduși înapoi după o oră. Să le pregătim halat, costum de baie, cască și sandale. În primă fază, știind cu ce Gică contra am de-a face la mine-n ogradă, am decis să nu-i spun nimic. Să uit de toate teoriile mele și să-mi calc pe inimă. Să nu-l pregătesc așa cum fac de fiecare dată pentru că știu deja! Primul răspuns la orice-i propun, prima vorbă ce sare din gura lui Ionuț e NU. Educatoarea m-a adus cu picioarele pe pământ. Trebuie să știe despre ce-i vorba și dacă nu vrea să meargă nu îl forțăm. Li se va vorbi și la grădiniță despre asta, e musai să o facem și noi acasă. Bun.

Evident, discuția decurge așa:

– Ioane, să-ți spun ceva? Ce chestie faină veți face voi la grădi?? încep eu încântată nevoie mare și plină de entuziasm.

– Mergem la piscină. Dar eu nu merg.

Gata, mi-au luat-o înainte.

– Ok! înghit în sec. Știu că ar trebui să tac dar nu pot, serios, nu pot.1

– Știi, măi Ioane, măi. O să meargă toți prietenii tăi. Și Mixalis și Stavro… toată clasa! Cu microbuzele galbene!

– Să meargă. Eu îi aștept la grădi. Sau și mai bine, mami, nu mă duc deloc la grădi. Stau acasă.

Îmi vine să pufăi de ciudă.

– Nu, acasă nu se se poate că e zi de grădi, îi tai eu elanul. Dar poți să mergi cu ei și să vezi și tu cum e acolo… Poate o să-ți placă!

– Pot. Dar nu merg pentru că nu vreau. Am mai fost, mai ții minte? Și piscina e prea mare!

E drept, am făcut o încercare anul trecut dar s-a soldat, cum altfel, cu un eșec. Nici faptul că prietenul lui cel mai bun a intrat în apă din prima nu l-a convins. Acum însă parcă nu m-aș lăsa. Ieri i-am cumpărat cască și am pregătit plasa cu lucruri. Mă vede dar nu zice nimic.

– Ăstea-s pentru mâine, spun eu în timp ce-l încalț azi dimineață.

– Da. Ce costum de baie ai pus? întreabă el și văd o rază de speranță.

– Păi n-am pus. Costumul de baie îl iei pe tine de acasă.

– Poftim? Așa ceva, nici gând!

– Bine, discutăm mâine, încerc eu să îndrept situația (Cine m-a pus să deschid gura? Ca doar îi știu reacția la schimbări – auzi tu, să meargă-n costum de baie la grădiniță!)

– Nu mai discutăm. Că eu îți tot zic și tu nu pricepi. Nu vreau să mă duc și nu mă duc!

Am tăcut. Am răbdare. Aștept până mâine, poate… cine știe? Se răzgândește?

0

Semn bun

Bine-mi cade când îl aud pe Ionuț dând voce și sens ideilor noastre de creștere. Nu-i ținem teorii ci pur și simplu ne purtăm cu el așa cum vrem să se poarte cu alții. Îl vrem independent și sigur pe el, liber în gândire și plin de încredere. Vrem un om care să poată să spună nu și care să fie în stare să-și facă limitele clare. Fără manipulări, păcăleli. Ne dorim mult, mult de tot să creștem un om întreg – la suflet și la minte.

După o după amiază afară, în drum spre casă, Ionuț îmi comunică programul din seara asta.

– O să văd un desen animat, încă nu știu exact ce, dar vreau să fie în greacă.

– Hm…

– Oh, știu că nu-ți place să vezi desenele animate în greacă. (face o pauză) Dar azi așa vreau să le văd. (altă pauză) Și știi, pentru că eu am ales dvd-ul meu, mie trebuie să-mi placă. (pauză lungă) Mami, dacă nu ai de lucru, poți să stai cu mine și să-ți pui căști. Ca să nu auzi! continuă Ionuț al meu senin și serios ca un om mare.

Mă pufnește râsul. Și râd, râd până nu mai am aer. Ionuț se oprește din pedalat și mă privește teribil de serios.

– Nu pricep ce-i așa de distractiv. Eu vorbeam foarte serios!

Îmi revin și-mi vine să-i mușc obrajii roși și moi de atâta drag, dar mă abțin. Și bine fac, altfel cine știe ce-mi auzeau urechile…