1

De rămas bun

La mijlocul lui iulie 2007 eram în Germania. Îl cunoscusem pe K. în vacanță, în Grecia și de atunci trecuseră câteva săptămâni în care multe s-au petrecut foarte repede. Știam că urma să vină să mă viziteze la Viena, între timp știau și ai lui, printre ei și bunica Sofia.

Bunica asta era un personaj cu totul și cu totul special. Un fel de a doua mamă pentru K. fusese lângă el de când se născuse iar crețul o iubea la nebunie. Știam asta din poveștile fără sfârșit de pe skype dar nu era nevoie de prea multe explicații – se simțea pe vocea lui că bunica e Bunica. Așa că în seara aia de final de iulie în care eu eram pe un deal din Germania, printre altele mi-a spus că știe și ea că el vine să mă vadă.

– Dar ce i-ai spus? am întrebat eu, flatată evident.

– Că ești o fată faină și ne-am cunoscut când tu ai venit în vacanță și… da i-am spus că ești din România și …

– Și ce? am sărit eu de colo, cu ale mele complexe legate de naționalitate (după atâtea sprâncene ridicate, mai ales în Austria, complextul ăsta crescuse în intensitate)

– Păi m-a întrebat unde te-am cunoscut? În vreun bar? În ce bar adică? Și dacă am început să umblu și eu prin locații deocheate. M-a certat puțin – până am apucat să-i explic.

Așa că vă dați seama cu ce emoții am ajuns să dau ochii cu bunica Sofia. Între timp – după vreo cinci ani de căsnicie, am aflat că povestea cu barul fusese inițial teama tuturor celor din familie dar una singură a avut curaj să ceară explicații. Bunica.

Prima dată când am mers în vizită nu știam nici o boabă de greacă. Un bună ziua și atât. Bună ziua și zâmbet ca un soare – mi-a zis ea mulți ani mai târziu. „Pe unii oameni nu trebuie să-i înțelegi, pur și simplu îi placi. Sau nu.” Eu am avut noroc. Pe mine bunica Sofia m-a plăcut. Îmi amintesc cum stătea lângă mine și-mi povestea. Tot felul, de una și alta și-mi zâmbea și spunea mai departe. Nu înțelegeam aproape nimic – dar, spunea ea, ca să învăț, trebuie să ascult. Cu urechile și cu sufletul. Între timp am învățat să vorbesc și începuse să-mi placă să stau cu ea. Mergeam acolo fără motiv și ne așezam amândouă în fața casei: ea își amintea de băiatul cu păr creț care nu socializa niciodată, doar observa, cel mai bun băiat din lume, eu îi povesteam de buna de la Cluj. Râdeam, doamne ce râdeam și mereu îmi spunea, „Vezi, suntem una aici, alta acolo, nici una, nici alta n-am mers mai departe de pe strada noastră și ia te uită, cât de asemănătoare suntem!”

Pentru bunica Sofia toți oamenii erau la fel. Și toți oamenii aveau voie – în ochii ei – să facă tot ce-i face fericiți. „Să nu-ți pese nici de unul nici de altul, pentru că în final, toți au grijă de coada lor.” Nu-i păsa de era vizitată de nepoți ori ba – pentru că nu crescuse doar unul, ci mai mulți. „Decât să vină pentru că trebuie, mai bine să nu vină deloc!”, spunea și doamne, multă dreptate avea. Când a fost povestea cu patruzeceala lui Ionuț, i-am spus clar că mie toate superstițiile ăstea mi se par o tâmpenie și m-a aprobat. Până la urmă, important e să faci exact ceea ce crezi, nu ce cred alții că trebuie să faci. Ăstea erau gândurile unei femei de aproape 90 de ani care fusese în cea mai lungă călătorie… până la Atena. Dar ei îi plăcea să stea și să se gândească la tot felul de lucruri. Să-și țină mintea trează, să întrebe, să nu ia totul de-a gata. Eram la ea într-o după amiază și mă apucasem să-i povestesc tot felul de lucruri vesele, cică mama mă sunase de dimineață să nu spăl că-i zi cu roșu-n calendar iar ea, draga de ea, mi-a pus mâna pe braț și mi-a spus „Păi dacă tot nu mergi la biserică și nici nu crezi, nu cred că se pune. Poți spăla liniștită!”

Multe-s poveștile care mi se învârt în cap și nici de-aș scrie zeci de capitole nu i-aș face dreptate și nu aș putea să fac pe nimeni să-nțeleagă ce om frumos era bunica Sofia. Care a gonit-o pe vecina de la casa de lângă pentru că a făcut o glumă, cum s-a întinat sângele grecesc, pur, de generații, cu sânge de româncă. S-a ridicat sfertul de om, că era cât o minge bunica, dar aprigă tare și a strigat la doamna ceea de a făcut-o să plece-n fugă. S-a întors către mine și parcă numai atunci i s-a domolit privirea, „Cum să spună așa ceva de Alexandra mea? Femeie fără minte!”

Mă aștepta cu o cutie mare de caramele și mă încuraja să mănânc – că parcă-s numai oase toată! și vai, să se fi golit cutia și să nu fi apucat să cumpere fiica-sa (soacră-mea adică) bomboane.

Era singura dintre toți care suferea că nu reușesc să-mi gasesc un drum acolo. Că-s deșteaptă zicea și mă risipesc acasă, cresc copil – și bine fac! dar o femeie e mai mult de atât, spunea ea. Să fiu independentă! mă încuraja. Era singura care nu a încercat să ne oprească atunci când am spus că vrem să ne mutăm în altă parte. A spus simplu așa cum le spunea pe toate: voi știți mai bine ce-i de făcut, VOI să fiți bine.

Am mers la ea cu o seară înainte de plecare. Eram sigură că o să ne vedem, că doar suntem la o oră și umpic distanță, cu avionul e drept, dar avioane și bilete sunt. E bătrână, e drept, dar e sănătoasă tun! A dat din cap a nu, apoi a râs și-a spus că nu. Și n-am crezut-o, am certat-o.

Peste două luni mergem în Grecia. Bunica nu mai e. Trebuia, poate, să-i mai fi dat atunci o îmbrățișare și să-i spun că-i mulțumesc. Dar oricum nu ar fi fost de-ajuns.

Anunțuri
1

Limbi străine și dureri de cap

Uneori mă simt așa de obosită, înconjurată fiind de atâtea limbi și doar una a mea. Sunt zile în care fac slalom printre ele. Mă trezesc cu gânduri românești, crețu-mi cere ceva-n greacă, îi răspund în engleză și până la zece se poate să mă sune și prietena mea de la Marea Nordului să-mi povestească una alta în limba ei.

Mereu mi-a plăcut să-i înțeleg pe toți și am tot visat să ajung măcar la nivelul fanei adică la șase. Se știe ea cine-i, fana asta. Că așa-s eu, cu gura mare și chef de vorbă. Între timp m-am liniștit, cred că-i suficient cât știu, mai bine să-ncerc să nu uit. Sau să îmbunătățesc pentru că mi-am dat seama că printre greci fiind, am cam început să se șteargă și ce știam. Am impresia că vorbesc și limba maternă ca o grecoaică,  de engleză nu mai zic, cine mă aude crede că-s de aici din totdeauna. Germana s-a ruginit nițel – chiar de mă lupt să o țin trează și alertă cu tot felul de cărți și discuții la cafele cu o prietenă de p-aici, plecată de acolo.

Am zile când spre final sunt așa de frântă de vorbesc exact cum nu-mi place. Trei vorbe într-o limbă, alte trei în alta, articole din una sau din alta de nici eu nu mai știu ce vreau să zic. Singurul cu care n-am probleme din ăstea-i Ion, numai cu el stăm pe un traseu lingvistic și nu ne dăm schimbați. Limba română din prima zi și, zic eu acum, pentru totdeauna.

Când l-am cunoscut pe creț singurul mod de comunicare a fost în engleză. Nu știam o boabă de greacă dar n-a durat mult până să mă fac înțeleasă și să-i înțeleg. În total, vreo șase luni și alte șase mai apoi să cizelez ce era de cizelat. Încă învăț și probabil că o voi face toată viața.

Engleză am învățat de mică. Să fi avut cinci, șase ani. Am ajuns să gândesc în engleză și să-mi fie ca o a doua piele. Între timp însă simt că greaca i-a luat locul și mi-e ciudă, teribil de ciudă.

Germana mi-a plăcut în liceu. Până atunci nici să fi auzit de ea. Am avut noroc de o Profesoară cum rar ți-e dat să întâlnești. M-a făcut să iubesc fiecare literă, fiecare cuvânt. Încă o port în suflet. Și pe dânsa și limba.

Voi, plecați prin țări străine, cum faceți să le țineți vii pe toate? Să nu vă îmbăgățiți cu una și s-o uitați pe alta? Există vreun secret?

2

AMR 7 zile

Zi ploioasă și mohorâtă ce-ndeamnă la visare. Aș avea de lucru, nu zic, și Ionuț îmi dă pace (e acasă, cu muci și hârâială). Și-a pus un cearceaf vechi pe podea și construiește munți de plastilină. Eu cu o mână pe un text, cu alta (și mai ales cu mintea) căutând povești despre Berlin. Au mai rămas șapte zile până la weekendul cel lung pe care-l aștept din octombrie. Eu și crețul, doar noi doi, într-un oraș nou. Patru zile de plimbări și povești și ținut de mână. Fără alte griji. Ne-am promis de la începutul începutului că mereu vom face câte una din asta. O ieșire, scurtă, lungă, cum a fi, doar noi doi. Că vom lua capitalele și nu numai la rând, la văzut. S-a pus praful peste ultima noastră astfel de ieșire. Probleme din toate părțile ne-au ținut aproape de cuib – dar e drept uneori și un weekend la juma’ de oră de casă e ca o gură de aer proaspăt.
Ionuț se miră. L-am pregătit din timp, așa-i place și ne place. Vine bunica să stea cu el, o să-l ducă ea la grădiniță și-o să-l ia și el, el trebuie să aibă grijă de casă. Să-i arate care pe unde sunt. Ionuț rămâne șef.
– Dar eu nu înțeleg de ce să mergeți doar voi doi? Și nu toți trei! Că doar suntem o familie! Familia merge împreună!
– Pentru că uneori, mama și tata au nevoie să fie doar ei doi. Așa cum am fost și noi doi plecați la Viena, fără tata, așa cum ai rămas doar tu cu tata acasă, e nevoie de timp din ăsta, special, în doi.
– Dar mami, eu la Berlin nu am fost niciodată! Și mereu am vrut să merg!
Mă umflă râsul pentru că știu ce urmează.
– Cu siguranță au muzee cu dinozauri. Ce muzee grozave au la Berlin…
Îl asigur că probabil cel mai frumos muzeul cu dinozauri e la Londra și următoarea escapadă va fi în trei.
Se liniștește. Eu nu. Încep să-mi fac tot felul de filme-n cap. Dacă se întâmplă asta sau cealaltă sau mai știu eu ce. Scot listele de la naftalină. Acum în timp ce-s cu o mână pe textu ce așteaptă să fie terminat, cu alta pe textul ăsta, mintea-mi pleacă la altele. Trebuie să-mi întorc gândurile. Să le pun acolo unde trebuie: Berlin. 4 zile. Recomandări?