0

Curiozitatea a ucis pisica

Ieri seară am ajuns acasă după 4 zile de vacanță la Berlin în doi – eu și Ionuț. A fost atât de bine, dar atât de bine, de încă oftez a dor și poftă de ducă. Am pornit seara la drum, eram sigură că o să se lase cu lacrimi și nervi (ora lui de culcare e cel târziu ora 21) așa că, ce să vezi, m-am relaxat, aveam deja gândul că știu ce mă așteaptă. Și evident, m-am înșelat. Ionuț a fost în formă de zile mari. Începând cu entuziasmul de la decolare: „Bagăăăăă, apasă acelerația, iuhu, am decolat, Berin, venim! Mamă, cât sunt de emoționat, ce vacanță minunată o să avem! Iuhu! Iubesc decolările! Iubesc avioanele! Vă iubesc pe toți!” (sunt convinsă că ar fi sărit într-un picior de nu-l ținea centura) urmat de descoperirea unui joc fantastic (spânzurătoare) și drăgăleli și strâns în brațe.

– Auzi, spune el, era și o fetiță pe care n-am mai văzut-o…

– Ha?

– Și avea niște sandale incomode, așa, sandale stupide care-s doar să te uiți la ele că oricum nu poți să le porți… și nu putea să se joace și ea…

Eu fac urechile mari, mari de tot. Mă bag cu capul în spatele lui – el desenează de zor și-mi povestește. Încerc să prind momentul și să nu-i dau drumul.

– Și am stat amândoi pe bancă. Știi cum o cheamă?

– CUM?! Spune-mi!! Vai, ce mult îmi place să te ascult povestindu-mi din ăstea! Adică n-ai mai povestit niciodată! Oh, ce fain, hai, spune-mi repede, vreau să aflu cât mai multe (domolește-te Alexandro, că doar nu ți-a spus că se însoară!)

– Olivia.

– Wow, ce nume frumos, oftez eu. Simt cum prind aripi.

– Care-i numele frumos?

– Olivia! Cum care?! sar eu de colo.

– Cine e Olivia? întreabă el și-l văd cum zâmbește fâstâcit.

Eu mă aprind. Ce se întâmplă aici?

– Cum cine e Olivia!? Păi tu mi-ai povestit despre ea! Eu te întreb cine e?! Hai, spune-mi mai multe că mor de curioasă.

– Nu, nu cred că-ți mai spun nimic.

Așa, să-mi fie de bine că m-a ars curiozitatea.

 

 

8

Caut / căutăm

Am impresia că zilele zboară. E vară și-i cald și toată lumea-i în vacanță doar ale mele gânduri nu-și găsesc pacea și linștea. Nici crețul nu-i mai vesel dar parcă starea asta de continuă căutare ne-a adus mai aproape ca niciodată.

Lăsăm în urmă un an plin de poftă de schimbare. Nimic nu-i concretizat și parcă ce urmează e tot mai neclar. Știm însă că am gândit destul și că până la urmă ceva om face și noi. Vrem să schimbăm țara, să plecăm de aici. Eu visez la momentul ăsta – în care al meu soț va ajunge singur la concluziile mele – de mai bine de doi ani. Am spus-o și nu mă tem să o repet: Grecia nu e țara mea. Nu mă regăsesc aici în absolut nimic, nici în felul de al fi al oamenilor, nici în albastrul mării. E primul punct de pe hartă în care vin doar mânată de drag de altul, nu neaparat de ce-l înconjoară. Mai degrabă mă simt acasă în mârlănia de la noi – cu toate că, eu trag înspre Timișoara și spre Cluj și am impresia că acolo parcă totuși e mai altfel. Am încercat și poate aș fi dispusă să mai încerc să scot apă din piatra seacă de aici de n-ar fi și el la fel de nemulțumit ca mine. Și mai e și un Ionuț în film. Ionuț care s-ar muta oriunde atâta timp cât poate să meargă la grădiniță cu bicicleta (aici uneori e greu să mergi și pe jos). Copii mici, probleme mici.

Planul inițial – după ce am tăiat de pe liste una și alta, ba că-i prea departe, ba că e prea frig și prea departe, am rămas în Europa, acolo unde poate și el, pot și eu. Vorbitori de limba engleză, cu grădinăritul în cultură ca să-și găsească domnul de lucru în domeniu pentru că eu una, se știe, sunt flexibilă și creativă. Mareața Britanie. Evident, pentru că de la distanță de câteva luni, Brexit-ul părea ireal, am luat planurile în serios. Între timp am decis amândoi că în astfel de condiții mai bine nu. Om zice greșit? Om avea dreptate? Habar nu am, cert e că mie acum partea aia de lume nu mai îmi zice nimic și chiar nu știu ce ar trebui să se întâmple să-mi schimbe părerea.

Așa că ne rămâne planul B. Timișoara sau Cluj. Soțul meu le iubește pe amândouă, despre Ionuț nici nu mai zic. Eu sunt cu sufletul în două bărci. Stau și gândesc și-mi fac liste de plus și minus. Știu de unde am plecat – dar, e drept, n-am plecat pentru că mă săturasem sau nu-mi plăcea, am plecat că-s plimbăreață și mereu în expediție. Nu-s inconștientă, nici marea cu sarea -o aștept, despre covrigii din coadă de câine nu mai zic. Dar știu că față de ce e aici, acolo e cu o treaptă mai sus. Vin de 10 ani în ani în țară, crețul de opt și vedem (cu ciudă, parcă) ce se întâmplă și cum crește. Aici descrește și se strânge și-n curând dispar toate. Poate văd eu dracul mai negru decât e, că-mi stă în obicei, dar știu că acolo măcar ceva, ceva tot om face. Suntem între ai noștri, un colț de lucru găsesc și eu iar el, ei, el e cel mai tare în ce face și-i plin de idei și elan. Așa că acum eu una am început să-mi caut de lucru. Și dau sfoară-n țară (că-n particular am dat deja.

Mă știți, sunt largă la vorbă dar și la faptă, învăț al naibii de repede (uneori mă minunez și eu de mine!) și am o poftă nebună de lucru. Evident, mă bate gândul să-mi încerc norocul și în vreo companie cu program fix și orar bătut în cuie (unde tocurile-s parte din job description) dar adevărul e că sufletul meu trage către activități creative (port și acolo tocuri de-i nevoie!). Cum mi-a spus cineva zilele trecute – networking e cuvântul, las și aici un gând, poate, poate se leagă de ceva și eu de ei.

Așa că dacă știți pe cineva care știe și caută și are nevoie (de mine), dați de veste. De la mijloc de august sunt în țară și tare, tare aș vrea să rămân.

 

0

Prima serbare

Mie mi-au plăcut mereu serbările. Da, citiți bine. Serbările ălea clasice de la grădi cu recitat de poezii și cântat și dat în spectacol. Aș fi spus replicile fiecărui coleg de mi s-ar fi cerut, mai ales că majoritatea era clar că nu aveau stofă de scenă și-i apuca rușinea în fața publicului. Nu-mi amintesc să fi avut astfel de probleme, chiar din contră. Mama își amintește cum le țineam companie în mașină, în veșnicele călătorii pe traseul Timișoara – Cluj și le recitam întreg programul de serbare, pe voci și cu intonație. Ce mai, îmi plăcea la nebunie. Și încă-mi place. Evident, sunt convinsă că pentru un copil de nici șase ani treaba asta poate fi extrem de stresantă (nu toți copiii vor să iasă-n față la fel cum nu toți oamenii mari sunt în stare să vorbească în fața unui public numeros). Și chiar mi se pare de-a dreptul teribil să-i pui să se maimuțărească și de vor și mai ales de nu vor pentru a fi aplaudați de zeci de adulți, majoritatea necunoscuți. Simțiți nu-i așa, că încerc să fiu empatică – dar nu-mi prea iese, mie chiar îmi plăceau serbările! Colac peste pupăză, ironie, am un copil care evită pe cât poate astfel de ieșiri în public. Așa, ca să mă învăț minte, seamănă cu ta-su!

Când am ajuns la grădinița unde merge deja de trei ani, am aflat că ei nu  au serbări în sensul „ăla” al cuvântului. De obicei evenimentul de încheiere de an sau semestru se desfășura într-un cadru informal, mai ales în grupele mici. În primul an la grădi, adică grupa de vârstă 3-4 nu au organizat nimic special. O întâlnire cu părinții, fiecare a dus câte o gustare sau prăjituri, muzică, povești. A fost perfect. Copiii s-au jucat cu ai lor colegi, părinții au stat la taclale. În anul următor, la grupa 4-5, pre pregătitoarea adică, copiii au pregătit un spectacol de dans, alături de educatoare. N-am participat pentru că Ionuț a refuzat categoric. Nimeni nu l-a presat, nimeni nu l-a bătut la cap/ șantajat. Vrei măcar să mergem să-i vedem ce fac colegii tăi? Nu, nici gând! a fost răspunsul lui fără drept de apel și i-am dat pace.

Anul ăsta, surpriză: a fost primul care s-a înscris la serbare. „O să fiu muzicant din Grecia Antică și o să port o haină de pe vremuri și am și harpă! Vreau să facem și niște monezi de aur!”, a venit el într-un suflet să-mi spună. Repetiții, veselie, emoții. Ieri a avut loc spectacolul. Dans, fără vorbe, fără ieșit la înaintare, fără stres, undeva pe malul mării, mai mare dragul să te bucuri de final de an. Până-n ultima clipă am crezut că renunță, eram sigură că o să vadă spectacolul de la mine din brațe. Ei bine, m-am înșelat. S-a dus singur la prietenii lui, a făcut ce a avut de făcut, nițel cam în lumea lui și fără prea mult elan, dar cui îi pasă?

În drum spre casă – dialog, că nu mă pot abține.

– A fost fain ce ați făcut. Dar mi s-a părut mie sau n-ai prea avut chef?

– O, nu, am avut chef, doar că am fost obosit. Atâta lume în jur mă obosește.

– Dar ți-a plăcut? Vezi, asta ai fi făcut și anul trecut dacă participai la serbare… Nu-i mare lucru…

– Anul trecut n-am fost pregătit pentru așa ceva!

Are dreptate, până la urmă el știe când e gata ori ba. Voi cum ați petrecut la serbările de anul ăsta?

13467448_10153457657540927_1136705723_o

3

O vorbă și un ton

Între multe, multe altele, două-s chestiile pe care le folosim în conversația cu ai noștri (sau ai altora) copii, chestii care pe mine una mă calcă pe nervi. Prima-i vorba „stai cuminte”. Oameni buni, când o aud, mă trec toate apele. Nu știu de-mi trezește amintiri adânc ascunse, chinuri, traume sau altele, dar e sigur că în clipa în care dau de ea, pielea mi se face de găină, părul mi-e-n vârful capului și la gură stau să iasă cuvinte nu tocmai elegante. Stai cuminte. În parc, stai cuminte. La locul de joacă, stai cuminte. Pe o plajă pustie, doar tu și alte două mame cu ale lor copii. Stați cuminiți. Mama dracului de cuminințenie mai ales când nu-i nevoie de ea. Vezi copii cu gura până la urechi care aleargă, se împing, se hârjonesc, îi vezi cum înlemnesc, da’ măi, înlemnesc în momentul în care se aude vocea și vorba: stați cuminiți! Am stat ieri afară o dimineață întreagă, timp în care violente gânduri mi s-au perindat prin minte. Plajă cât vezi cu ochii, copii cu poftă de alergat și de-ale lor, care te lasă-n pace, să-ți bei cafeaua, să-ți spui vorbele, să te simți bine. Și-n tot zen-ul ăsta, grija ta, singura ta grijă e că puștanii de nici șase ani nu stau cuminți. Sunt defectă?

Am și eu momente când aș trage cheia din spatele lui Ion, l-aș opri și domoli, dar cu motiv. Nu-l duc în parc și urlu după el să nu alerge. Nu ieșim la plimbare dacă n-am stare de mișcat și pas vioi. Încerc să-i dau cât mai multă libertate și loc de desfășurare pentru ca atunci când e nevoie să stea cuminte, când chiar e nevoie de asta, să știu că va sta.

Încep să mă răcoresc, pare-se. A doua chestie e un ton. Ăla al oamenilor care au impresia că dacă folosesc deșteptăciuni și întrebări retorice, par cu un pas mai sus decât cei cărora li se adresează. De obicei, părinții care le vorbesc copiilor întrebându-i chestii la care evident că se știu răspunsurile. Am asistat la un astfel de dialog sâmbătă. Ar fi încetat de îndată ce mi-ar fi văzut ochii dați peste cap, dar mi-a luat-o Ionuț înainte.

Ion se balansa pe o bară din fața unei curți. O chestie de metal menită să-i împiedice pe idioți să parcheze pe trotuar. Vine o colegă de-a lui, elegantă și adorabilă peste poate. Evident, se pune lângă Ion și începe să se balanseze cu el. Până o vede mă-sa.

– Te rog să nu te balansezi. Porți rochie și ciorapi! (și acum pe tonul ăla miorlăit dar atotștiior) Ce se poate întâmpla dacă te balansezi cu rochie și ciorapi?

Ea întreabă, ea răspunde:

– Se pot rupe ciorapii. Ciorapii cei noi se vor rupe. Și ce se întâmplă dacă se rup? continuă doamna fără să fie băgată-n seamă.

– Dacă se rup ciorapii, NU-ȚI MAI CUMPĂR ALȚII ȘI NICI NU MAI AI VOIE CU ROCHIE LA GRĂDI! MĂ AUZI?

Parcă e o scenă din aia din desene animate. O mutrișoară simpatică, doamnă elegantă care pentru o fracțiune de secundă se transformă în balaur și apoi revine la, mă rog, normal.

Fetița coboară, Ion continuă să se balanseze. Eu nu-i spun nimic, evident și pentru asta doamna mă privește lung. Trec minute bune, domnișoara uită de amenințarea mamei și se cațără înapoi lângă Ion. Mă-sa își pune zâmbetul pe față și începe.

– Draga mea, nu mă auzi? Mă auzi, că doar ai urechi. Ton mireos. Dă-te jos, ești fată! Nu cred că există fete care să poarte fustă și ciorapi și să se balanseze! Știi ce se poate întâmpla, nu-i așa? Știi pentru că ți-am zis. Fetele cu fuste frumoase și ciorapi noi nu se balansează!

(mai că nu-mi vine să mă ofer să-i cumpăr o pereche de ciorapi!)

– E mai ușor cu pantaloni, îi sare Ion în ajutor.

– Vezi și băiețelul îți spune că nu există fete cu fuste și ciorapi care să se balanseze!

– Există. La circ, răspunde Ion (care n-a fost în viața lui la circ!). Dar te balansezi mai ușor în pantaloni…

Atât.

 

14

Ce facem și ce le facem?

De zile bune îmi trec prin față și pe la urechi tot felul de chestii care ma fac să mă întreb, retoric și cu tristețe: Ce naiba le facem noi copiilor noștri? Îmi pun întrebarea și simt cum crește-n mine furie și neputință și oftică. Ce facem cu ei?

Am mai spus-o și altă dată. Am plecat din țară înainte să am copii așa că n-am trăit să văd cum e să ai copii în România. Văd și aud de la oameni dragi din jur dar și ei îmi sunt asemănători în gândire și simțire așa că nu bag mâna-n foc pentru o generalizare (cu toate că bine-ar fi!) Trăiesc aici de aproape 8 ani din care, în ultimii șase sunt pe lângă multe altele și mamă. Interacționez cu alte mame, alți copii, altă cultură (nu chiar total diferită de-a noastră, dar mai pregnantă în anumite privințe, ca să mă exprim elegant!), alte obiceiuri. Mi-e greu să fiu empatică pentru că-s cam la polul opus față de ale mele credințe privind creșterea copiilor, dar mi-am propus să-i las în pace fără să judec. Vorba lungă, cu practica-i mai greu.

Și studiez și observ și nu pot, dar nu pot chiar de-ncerc, să mă abțin să nu exclam și să-mi vină să urlu, dar să urlu! cu toată puterea. CE NAIBA LE FACEM COPIILOR?

La grădi lui Ionuț a fost organizată o ședință cu o terapeuta – ergo /logo terapeută care a fost chemată de către educatoare (susținătoare ferventă a mersului la școală cât mai târziu!) să testeze copiii pentru a vedea daca ei, ăștia din clasa pregătitoare, sunt pregătiți de mers în clasa 1. Am mai povestit eu despre sistemul (stupid) de învățământ de aici – copiii încep școala de la 6 ani jumate – dac au norocul să fie născuți în ianuarie, la 5 ani jumate, dacă-s născuți în decembrie. Că toți merg în același an, indiferent că unu-i născut în ianuarie sau decembrie. Și testul ăsta pe care l-au făcut, îți poate spune, aproximativ, dacă al tău copil e pregătit ori ba. Dacă nu e pregătit (pentru că, dăăăăăăhhhh, sunt mici!), îl mai poți lăsa un an la clasa pregătitor sau, îl poți pregăti ca să fie pregătit. Da, există manuale care să-l pregătească și pe cel mai nepregătit dintre ei.

– Nu-i putem lăsa să meargă la școală când sunt pregătiți? Încă un an la pregătitoare și cu siguranță vor fi altfel. Mai maturi, mai crescuți, mai ușor de lucrat cu ei, întreb și eu ca proasta-n târg.

Educatoarea îmi dă dreptate, majoritatea părinților se încăpățânează să mă convingă de faptul că „nu are rost să piardă un an  (?! cu joaca?!) nu are sens să amâni, pentru că și ei tot așa au mers și-s bine (asta pentru mine e argumentul suprem!) pentru că, asta e, ce sa facem, ăsta e sistemul și nu-l vom schimba noi (miorița-i lectură universală, pare-se) pentru că oricum e greu dar copii-s deștepți (majoritatea au impresia că eticheta copil care nu e pregătit e egală cu copilul e prost) și chiar dacă se vor chinui puțin (de ce să se chinuie dacă nu e nevoie? A, pentru ca să „câștige” un an!) vor reuși. Îmi dau seama că n-are rost să-mi bat capul. Vizita la terapeuta mă convinge că oricum testele ăstea sunt doar niște tabele cu numere și opțiuni de bifat. Sunt curioasă de ce nu-i al meu copil pregătit de școală și-mi arată niște desene care au fost făcute strâmb și când l-a corectat el a răspuns că lui așa-i plac. Niște întrebări care să descrie capacitatea lui analitică și de ansamblu unde exista doar un răspuns corect pentru punctaj maxim.

Întrebare: De ce avem frigider în casă?

Ionuț: ca să ținem lucruri în el. (bine că nu și-a amintit de Poveștile pentru micuții pofticioși unde domnul Frigider vorbește!)

Răspuns corect: ca să păstrăm alimentele să nu se strice (mă rog, ceva de genul)

Întrebare: Piatra e grea, pana este…

Ionuț: piatra e grea, pana nu e piatră.

Răspuns corect: Pana e grea, pana este ușoară.

Și alte rânduri de întrebări din ăstea – la unele a nimerit răspunsul corect, la altele ba, punctaj ok dar nu-i neaparat pregătit de mers la școală (lucru pe care noi oricum îl știam fără să fi făcut nici un test). Dar evident, există manuale care să-l facă în următoarele trei luni să fie numai bun de trimis în sistem. Chestie la care noi nu ne vom înhăma, dintr-un motiv care altora li se pare stupid – vrem să-l mai lăsăm un an să fie copil și să se joace. Anul pierdut al altora noi îl vedem ca pe un câștig.

În aceași ordine de răspunsuri la întrebarea CE NAIBA LE FACEM COPIILOR? vine și vizita crețului la grădinița lui Ionuț Să planteze flori. Din 20 de copii, 10 au stat drepți și nemișcați să nu se murdărească pe haine sau pe mâini cu pământ. Când omul le-a spus că nu se poate planta floare fără să te murdărești, au atins cu frică ce era de atins. Doi copii – de vârsta lui Ionuț i-au spus fericiți că n-au atins niciodată noroi. Și nici pământ de flori. Și cât e de frumos. Crețului i s-a făcut pielea de găină și mie la fel.

Așa că mă întreb și vă întreb – ce naiba e cu graba asta de a-i face oameni mari fără să-i lăsăm să fie copii. Dacă nu se murdăresc acum, oare când o vor face? Dacă nici la patru, cinci, șase, șapte ani nu au voie să se joace cu noroi și pământ și bălți și bolovani și frunze moarte, atunci când? De ce-i mai important să fie pregătiți de școală înainte de a fi pregătiți de la mama natură? De ce îi chinuim și nu-i lăsăm să se bucure de ce-i normal și natural și în ritmul care trebuie, dar mai ales CÂND trebuie?

Cică-s prea cu idei. Că nu-i bine, că așa-i sistemul, că trebuie să-i ajustăm și să-i pregătim pentru viață… Halal viață…

 

1

Supărare și o șapcă nouă

Eu una mă simt așa de bine când reușesc să-mi stăpânesc ieșirile, să fiu mai puternică decât ele și să mă port ca un om mare.Azi a fost una din zilele ălea. 5 ore de somn azi noapte, lipsă de chef- că-i deja prea cald afară, lene totală și stare care cerșește canapea și carte bună. Și nimic altceva.

M-am dus să-mi iau copilul de la grădi și l-am simțit de când am dat ochii cu el. L-am vazut cum a încercat timid să-și construiască puntea de legătură cu educatoarea, am observat schimbul lor de priviri.

– Azi m-a certat doamna educatoare. Și pe mine și pe Stavro și pe Mario (*aștia trei sunt cei trei mușchetari, nedespărțiți și de neoprit) ne-a trimis în clasă. Să stăm acolo să ne liniștim. Și am fost nervos și încă-s foarte supărat pe ea…

– Dar ce-ați făcut așa de grav?

– Absolut nimic.

– Probabil că s-a întâmplat ceva, nu cred că v-a trimis degeaba în clasă…

– Nu-mi amintesc…

Mi-e foame și car tot felul de chestii, las discuția pe când sunt in formă. Așa că o pornim înspre casă și pe drum îmi amintesc de șapcă. Vreau să-i cumpăr o șapcă. Intrăm în magazin, eu pun mâna pe una albastră (că-i anti jeg) el nu și nu, o vrea pe cea galbenă. O luăm pe cea galbenă, o plătesc, îi cere vânzătoarei să-i scoată eticheta și ne continuăm drumul. O pune-n cap și… se dezlănțuie iadul.

– Nuuuuuuuuuuuuuuuuuu-mi place. Îmi strânge urechile!

O lărgesc.

– Nuuuuuuuuuuuuu, e prea mare!!! Nu o vreau! E urâtă!

– Singur ți-ai ales-o! mă răstesc eu.

Nu și nu și nu. E prea mică, e prea mare, e prea galbenă, o urăsc, te urăsc, o voiam pe cea albastră și plâns și muci și muci și hohote. Mie capul îmi stătea să explodeze, privirile celor din jur, nu, nu ajută. Trag aer în piept, adânc. Realizez că-s mai de încredere când sunt obosită, că n-am putere să mă cert sau să mă răstesc, n-am vlagă nici să mă enervez prea tare. Vreau doar să-mi pun capul într-o îmbrățișare. Îl trag lângă un copac, la umbră, pun toate boarfele jos pe lângă noi, mă pun și pe mine la nivelul lui și-l strâng în brațe. Copilul hohotește, muci și furie și lacrimi.

– Ești supărat. Tare de tot. Te-a supărat ce s-a întâmplat la grădi. Ești și obosit și flămând și nervos …

Plânge și mai tare și se strânge-n mine. Stăm așa vreo cinci minute. Eu îl țin și el pe mine.

– Ce băiat mare… și plânge, ce urât, se bagă-n seamă un domn.

Îi arunc o privire cu săgeată cu tot, Ion nu-l aude și bine că nu-l, trage nasul și oftează greu. Apoi pornim mai departe fără vorbe. I s-a luminat fața. Până la urmă lui îi place șapca… și mie de mine.

IMG_0310

2

Live, din baie

Gașca de prieteni de-ai lui Ionuț a mai crescut cu un număr. Am fost invitați la ziua unui băiețel în urmă cu vreo două săptămâni, coleg de grădiniță și de atunci Ionuț îl tot aștepta la el acasă. „Să vorbești, mami, cu mămica lui, să vină la noi. Ai vorbit? Când o suni? Hai, mami, că vrea și el!”

Pentru că la noi în casă obiceiul de a aduce prieteni – fără însoțitori a cam prins aripi, n-am putut da înapoi, așa că m-am înțelesc cu mama copilului să-i iau eu pe amândoi de la grădiniță, să-i aduc acasă, să le dau de mâncare, să-i las la joacă și ea să-l recupereze după amiază. Zis și făcut. În astfel de situații, Ion al meu e cooperant, zici că-i exemplu din manuale și eu așteptam orele de liniște și pace (copiii se joacă, eu îmi văd de ale mele)

Și cum se jucau așa veseli și degetele mele alunecau pe tastatură, pline de poftă de scris, aud un zgomot venind din baie. Cineva a închis ușa cu cheia. Să fac aici o paranteză – ușile din casa noastră sunt toate noi. Le-am schimbat în urmă cu vreo patru ani, fiecare se închide bine și are și o cheie în dotare. Eu am scos toate cheile și le-am pus bine, mai puțin cheia de la baie. Lui Ionuț i-am făcut training, l-am pus să închidă și să deschidă ușa cu cheia până a învățat cum se face și pentru că musafirii noștri care au sub 1,20 înâlțime nu au părut interesați să închidă ușa la baie cu cheia, am uitat că există. Până când am auzit un click.

Am sărit de pe scaun, Ion, în fața băii cu două mașini în mână.

– Unde-i Mario? întreb eu.

– În baie. Dar de ce a închis ușa?

Simt cum mă trec toate apele și mă ia cu amețeală.

– Ce ziceți acolo? se aude o voce din baie. De ce ați închis ușa?

– Mario dragă, tu ai închis ușa. Deschide-o! spun eu pe cel mai calm ton posibil.

Copilul trage de ușă, care-i închisă cu cheia așa că nu se deschide.

– Nu se deschide!

Îi tremură vocea, mie-mi tremură picioarele. Bag mâna la prag, e înalt, nu putem scoate cheia pe acolo.

– Nu se deschide pentru că ai întors cheia în ușă. Pune mâna pe cheie și întoarce-o! îi explic eu.

– N-am voie să pun mâna pe cheile de la ușă, miorlăie micuțul și eu sunt cu un pas mai aproape de a mă da cu capul de peretele din față.

– Dragul meu, dar ai pus deja mâna. Ai închis ușa cu cheia! Pune mâna din nou și învârte cheia în ușă, învârte-o înspre stânga.

– Eu nu știu să închid ușa cu cheia. De ce ai închis-o? Care-i stânga?

– Stânga e acolo unde e caloriferul!

– Care calorifer?

Îmi amintesc de poveștile lui Ionesco și jur că aș râde de-ar fi de râs. Dar nu-i. Pentru că Mario s-a speriat teribil și trage disperat de ușă.

– Mario, nu trage de ușă, nu se deschide, e închisă cu cheia. Trebuie să pui mâna pe cheie…

– Dar nu am voie să pun mâna pe chei!

– Ai voie! Îți dau eu voie! Ești la noi acasă și aici ai voie. Pune mâna pe cheie și întoarce-o în ușă, joacă-te cu ea, întoarce-o înspre calorifer!

– Dar nu pot!

Plânge. Mai puțin și plâng și eu.

– Mario, dacă nu se deschide ușa o să rămâi la noi pentru totdeauna! Așa-i mami?

Pentru o secundă îngheț, dar Ionuț a trântit încurajarea în românește așa că Mario n-a priceput. Stai că o drege, până să apuc eu să spun ceva, i-a tradus ideea. Mario plânge de-a binelea acum. Și învârte cheia și trage și de ușă.

– Ok, liniștește-te. Nu rămâi aici pentru totdeauna, chemăm pe cineva să deschidă, stai liniștit! Așteaptă o secundă, să caut cheia de rezervă (așa țineam eu minte, că fiecare ușă a venit cu două chei)

Merg repede, caut cheile, vin înapoi, se aude un click și Mario iese din baie de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Ca-n filmele cu proști mă uit la el și la Ion al meu cum pleacă în cameră, liniștiți și am impresia că am nimerit într-un univers paralel unde nimeni nu s-a închis în baie.

– Îți dai seama, dacă nu se deschidea ușa și rămâneai aici pentru TOTDEAUNA? spune Ionuț.

– Da și atunci tu erai fratele meu nu prostul de fratele meu! Ce bine dacă rămâneam închis pentru TOTDEAUNA!

– Și locuiai la noi atunci, la noi acasă, că te scoteam din baie cândva, când trebuia să fac pișu, explică Ion al meu.

– Da! Ce bine ar fi fost… să rămân la voi. O întrebăm pe mama ta dacă pot să rămân aici pentru vecie? Să nu mai plec deloc acasă la mine?

– DAAAA, vine răspunsul lui Ionuț.

A doua zi au povestit tuturor cum s-a închis Mario în baie și a ieșit SINGUR de acolo, fără să-l ajute mama lui Ionuț care s-a speriat. Sper să nu se facă jurnaliști băieții ăștia!