1

Unele-s mai grele ca altele

… și una-i mai grea ca toate la un loc. Dar o să-i vin de hac.

Mereu m-au atras limbile străine. Mi se pare fascinant să pot să merg prin alte țări și să înțeleg ce mi se spune fără să mă folosesc de engleză. Pricep mai mult decât pot să explic – pot urmări o discuție-n olandeză fără să fi învățat o boabă (asta doar pentru că mă simt acasă cu engleza și germana), mă uit la filme-n spaniolă tot așa, fără să fi studiat vreodată limba și până și pe italieni și francezi îi înțeleg dacă mă concentrez nițel (ca oricare român, zice-se?). Nu pot vorbi, dar uneori, zice soțul, acesta e cel mai bun lucru care li se poate întâmpla (celor din jur).

Când am hotărât să mă mut în Grecia nu știam nici măcar o vorbă. Știam doar că-mi place la nebunie cum sună limba – încă-mi place și-mi duce mintea la muzică și armonie! Și asta a fost chestia decisivă care m-a ajutat să-nvăț și să mă descurc singură  în mai puțin de jumătate de an. I-am petrecut pe următorii, respectiv ultimii șapte ani, perfecționând-o. Mi se pare că e o limbă care mi se potrivește – e rapidă, curge și serios, nu e deloc greu de învățat. Am trăit zeci de ore de urmărit seriale, conversații cu oameni fericiți să-mi dea o mână de ajutor și câteva luni de cursuri cu o profesoară – a învăța limba greacă via engleză, un deliciu! Acum mă descurc de-a dreptul onorabil și accentul, zice-se, e slab și doar atât cât să dea farmec vorbei mele.

De când am ajuns în țară am noroc de loc de muncă unde îmi pot aduce și germana la zi – de departe limba mea preferată! Trei ani în care minte a funcționat în germană, după care alți opt în care aproape că am uitat de ea și-am dat-o pe greacă și engleză pentru ca în final să mă întorc la a mea dragoste veche, zi de zi. Nu-i ușor. Pentru că înainte erau trei, acum sunt patru și dacă tot sunt cu chef și poftă de ce n-aș face 5?  Ceva ce-i diferit de toate cele și pe care trebuie s-o iau de la 0. Ca să-mi țin mintea alertă și capul în mișcare? Ce-aș putea și ce-aș putea, și una mi-a venit în minte. Maghiară. Că doar nu degeaba avem în familie vorbitori și-mi pot corecta accentul, așa m-am gândit, serios vă spun. Și câte un Szia! sau kívánok mai știu și eu că nu degeaba am trăit la Cluj. Așa că am pus mâna pe duolingo – ambiționată de soțul care învață română și se luptă cu pui și lapte și el merge, ea merge, noi mergeM. Cu un bărbat și bărbatuL. Dacă el poate, eu de ce nu pot? În plus, acesta-i exemplu bun pentru Ionuț, ca să vadă singur ce bine-i când știi multe limbi și te poți înțelege cu toți.

Am făcut prima lecție – pe aia de 10 minute în vreo două ceasuri. Și în continuare nu știu mai mult decât ce știam și mai sus. Cred că e de departe cea mai grea limbă care mi-a ieșit în cale. Sună bine dar prea-s toate la fel. Și despre cât e de liberă structura unei propoziții nu mai vorbim. După ce în germană, țin de verb cu dinții ca să-l scot la capătul propoziției, după ce în română trebuie să am mai nou grijă cu el că nu-i ca-n greacă iar de engleză nu mai spun nimic, în maghiară toate-s libere și le poți pune cum vrei. Na, ordonează-te minte dacă ai cum. Mă văd ieșind din casă, pășesc încet, tiptil afară și mă uit din ușă la ele, cuvintele. Ordonez gândurile, cuvintele, ordinea lor. E plină de s-uri și z-uri și cele mai multe-s unele după altele. Mă împiedic de unele cuvinte care au litere multe și consoane-s toate și să fiu al naibii de mă dau bătută! O să le repet și o să le zic până se vor sătura de mine și o să iasă line și cu cum trebuie, cu intonația acolo unde trebuie. Nu-i după ele, e după mine.

Așa că dacă știți prin cercul vostru oameni dornici să-mi dea o mână de ajutor, aici mă găsiți! Köszönöm!

blog-3-mainx

Anunțuri
2

Fluturaș, fluturașă…

Oh, de aș fi știut eu ce probleme o să-mi creeze personajul preferat a lui Ionuț, nimeni altul decât Fluturaș cel delicat… Când am scris povestea îl aveam în minte pe feciorul meu cel sensibil și romantic și nedumerirea lui privind culorile de băieți și de fetițe. Nu pricepea nici el de ce-i musai să avem culori pe genuri și jucării la fel, așa că, în timp, după multe lecturi era clar că va dezvolta o relație specială cu fluturașul ăsta. Când a venit prietena lui la noi, o fată simpatică foc dar teribil de setată pe categorii exacte de băieți și de fete s-au luat la ceartă pe subiectul fluturașului. Fata-i spunea că e jucărie de fetițe, că e roz, el nu și nu, e jucărie de copiii că așa-s toate. Pur și simplu de copii! Fata-i explica – fluturașii sunt fetițe, Ionuț o ținea pe a lui, fluturașii sunt băieți și cu asta basta! În primă fază n-am dat atenție diferenței de stiluri și nici n-am băgat de seamă articolul care însoțește cuvântul fluturaș în limba greacă. Când am trimis povestea la tradus, așa cum am făcut cu toate până acum! ei bine, surpriză. În limba greacă un fluturaș (în limba română, masculin toată ziua! )e de fapt… o fluturaș. Chestie care dă peste cap toată traducerea. Pentru că-n engleză n-avem probleme din ăstea, în germană-i masculin, în limba română la fel, ne rămâne limba greacă unde era musai să fie altfel. Am încercat artificii – ba am masculinizat numele, că-i poveste și-i a mea și am voie. Am schimbat terminația. Am articulat și masculinizat. Am căutat idei în stânga și-n dreapta. Încă mai caut.

E drept, oricine îl vede pe Fluturaș cel delicat, în primă fază crede că e vorba de o jucărie pentru fetițe. Pentru că-i roz, și-i delicat și-i fluturaș. Ei bine, nu. Pentru că noi, Mame de Poveste (adică eu și Vera) credem cu tărie că nu există jucării pentru fetițe și pentru băieți ci doar jucării pentru copii! Fluturaș cel delicat e un băiețel simpatic și timid care are probleme la grădiniță. Colegii râd de el și-l iau peste picior. Pentru că-i mic și slab și colorat ca … o fetiță. Doamna Buburuză îi este alături și-l încurajează:

“- Numai asta aud. Zbori ca o fată, ai culori de fată, ești subțire ca o fată…
– Nu prea înțeleg… Cum zboară fetele? îl întrerupe doamna Buburuză, în timp ce se ridică în aer. Așa? și face câteva mișcări și rotații de bietul Fluturaș rămâne cu gura căscată. Vezi, toți zburăm la fel, mișcarea e aceeași. Unii mai repede, alții mai încet. Dar zborul e zbor!
Fluturaș dă din cap, semn că înțelege.
–  Și culorile? De fetiță? De băiat? De fluturaș? De bondar sau buburuză? Sunt doar culori! Așa ne-am născut, diferiți și fiecare frumos în felul lui. Am dreptate? continuă doamna Buburuză și mai face o piruetă.”

Povestea-i de succes în textul original, o să fie cu siguranță și-n engleză și-n germană, mai rămâne să-i dăm de capăt în limba greacă (unde-i mare nevoie de povești cu mesaje din ăstea!) Așadar ce fac eu cu UN fluturaș care-i de fapt O fluturaș?

Idei?

fluturas 2

1

Limbi străine și dureri de cap

Uneori mă simt așa de obosită, înconjurată fiind de atâtea limbi și doar una a mea. Sunt zile în care fac slalom printre ele. Mă trezesc cu gânduri românești, crețu-mi cere ceva-n greacă, îi răspund în engleză și până la zece se poate să mă sune și prietena mea de la Marea Nordului să-mi povestească una alta în limba ei.

Mereu mi-a plăcut să-i înțeleg pe toți și am tot visat să ajung măcar la nivelul fanei adică la șase. Se știe ea cine-i, fana asta. Că așa-s eu, cu gura mare și chef de vorbă. Între timp m-am liniștit, cred că-i suficient cât știu, mai bine să-ncerc să nu uit. Sau să îmbunătățesc pentru că mi-am dat seama că printre greci fiind, am cam început să se șteargă și ce știam. Am impresia că vorbesc și limba maternă ca o grecoaică,  de engleză nu mai zic, cine mă aude crede că-s de aici din totdeauna. Germana s-a ruginit nițel – chiar de mă lupt să o țin trează și alertă cu tot felul de cărți și discuții la cafele cu o prietenă de p-aici, plecată de acolo.

Am zile când spre final sunt așa de frântă de vorbesc exact cum nu-mi place. Trei vorbe într-o limbă, alte trei în alta, articole din una sau din alta de nici eu nu mai știu ce vreau să zic. Singurul cu care n-am probleme din ăstea-i Ion, numai cu el stăm pe un traseu lingvistic și nu ne dăm schimbați. Limba română din prima zi și, zic eu acum, pentru totdeauna.

Când l-am cunoscut pe creț singurul mod de comunicare a fost în engleză. Nu știam o boabă de greacă dar n-a durat mult până să mă fac înțeleasă și să-i înțeleg. În total, vreo șase luni și alte șase mai apoi să cizelez ce era de cizelat. Încă învăț și probabil că o voi face toată viața.

Engleză am învățat de mică. Să fi avut cinci, șase ani. Am ajuns să gândesc în engleză și să-mi fie ca o a doua piele. Între timp însă simt că greaca i-a luat locul și mi-e ciudă, teribil de ciudă.

Germana mi-a plăcut în liceu. Până atunci nici să fi auzit de ea. Am avut noroc de o Profesoară cum rar ți-e dat să întâlnești. M-a făcut să iubesc fiecare literă, fiecare cuvânt. Încă o port în suflet. Și pe dânsa și limba.

Voi, plecați prin țări străine, cum faceți să le țineți vii pe toate? Să nu vă îmbăgățiți cu una și s-o uitați pe alta? Există vreun secret?

0

Băieței, ouțe și pârțuri (de veselie)

Azi Ionuț a avut chef de companie. „Mami, facem tot ce vrei tu dar să fie și prietenul meu cu noi”. Pentru că de vineri sunt tot împreună, o zi la el acasă, o zi la noi au prins gust și bine fac. Așa că m-am înțeles cu mamă-sa, om fain și prietenă bună și le-am promis de dimineață că-i duc pe amândoi la bunica lui Ionuț în curte. Zis și făcut.

Au sărit și-au chiuit un ceas bun pe covorul de pietricele așternut proaspăt de soacră-mea. S-au jucat de-a purcelușii care-și construiesc o casă din lemne zdravene.

photo 1

Apoi au dat cu ochii de un excavator parcat pe un drum de pe lângă curtea bunicii și a fost musai, musai să-l vadă de aproape.

photo 2

S-au cățărat pe o fântână- navă spațială și au urmărit găinile ucigașe. Apoi au dat peste o biată țestoasă inofensivă și au atacat-o din toate părțile.

photo 3

Cei doi războinici s-au liniștit doar când le-am promis că le caut un vapor și li-l dau să se joace. „Nu vrem un vapor, vrem o corabie. Și să faci valuri!” Evident, m-am conformat.

photo 4

S-au balansat aproape un ceas până au decis să scape de corabie și să o cufunde sub o mare de nisip și pietre. Au petrecut încă un ceas concentrați la găleți.

photo 5

Pe final, plictiseala i-a doborât. „Haideți să desenați!” îi îndeamnă soacră-mea. Vezi de treabă. Și-au luat picioarele-n spinare și dă-i să fugă. Fără nici un scop anume, doar alergat și tăvălit prin iarbă.

În mașină, în drum spre casă încep să povestească una alta.

– Cine a făcut un pârț? întreaba Ion al meu.

– Hă hă hă, răspunde prietenul lui. Nu eu. Că a fost un pârț mic. Eu fac doar pârțuri mari.

– Hă hă hă, ba eu fac! sare Ion de colo.

Râd ei bine. Încep să-și arunce nume-n stânga și-n dreapta și spun tot felul de scârboșenii. Și râd amândoi de mi se scutură mașina. Încerc să țin pasul cu ei dar mi-e greu în două limbi fără nici o pauză așa că renunț. Sare Ionuț cu o întrebare:

– Mami, la ce-s bune ouțele noastre!?

Stau puțin să mă gândesc la ce se referă.

– Care? Ălea de găină?

– Hahaha, mami, nu, ouțele de băieți.

Prietenul lui e nedumerit, „ce tot spuneți acolo?” (eu cu Ionuț vorbim doar românește, indiferent de cine-i cu noi și apoi traducem pe rând ce am spus)

– Ioane, habar nu am. Serios. Am învățat la școală dar nu mai știu exact și nu vreau să-ți spun prostii.

– Poftim? Ați învățat la școală la ce-s bune ouțele?

– Da. Când eram eu la școală-n România, am învățat toate ăstea…

Ionuț râde, râde și când în sfârșit se oprește îi traduce prietenului lui discuția noastră.

– În România, acolo unde-i bunica mea, te învață la școală ce să faci cu ouțele.

Și râd amândoi, râd și mai trag câte un pârț. Veselie mare cu băieții ăștia…

5

Ceaiul, sârma și AMR 2 zile

Pe motiv de muci Ionuț a rămas acasă de joia trecută. Ieri simțeam că încet, încet, intru pe teren isteric așa că azi mi-am luat inima-n dinți și l-am dus la grădiniță. Ce m-a apucat? AMR două zile până la weekendul lung în doi și doar noi doi. Și evident am început cu filmele mele de stres – ba să nu se îmbolnăvească pruncul, ba să nu pierdem avionul, ba să nu se prăbușească. Limita mea în ceea ce privește motivele de stres e largă. E cerul. Azi pe la 12 m-a luat o durere de cap și parcă mi-a fost și rău. Evident, mi-am pus diagnostic – să vezi de nu mă lipesc de vreo enteroviroză! după care m-am târât să-mi fac un ceai. Am încurcat plicurile și borcanele – la propriu și am bagat un ceai din ăla de adorm doar mirosindu-l. Calming tea cu proprietăți de dormi neîntors. De adormit, n-am dormit, dar m-am calmat instantaneu. Am mers după Ionuț în ritm de dans, cu gura până la urechi și poftă de salutat în stânga și-n dreapta (da, sunt sigură că am băut ceai și doar ceai!). În drum spre casă, Ionuț povestește de-ale lui, eu de-ale mele, culege vreo trei bețe, două șuruburi și „un pietricel” când, se oprește brusc:

– Uită, mami, O SÂRMĂ! De când îmi doream eu o sârmă ca asta.

Evident, o ia și pe asta-n mână (după ce primesc eu la cărat lemnele și pietricelul). Și cum mergeam noi așa veseli, vede într-o vitrină o carte. Să intrăm să o vedem de aproape. Intrăm, salutăm, doamna ne privește veselă și înlemnește când dă cu ochii de sârma lui Ionuț (o bucată de vreo 30 cm, ca un cârlig, dar neascuțită).

– Vai, doamnă, dar nu-l lăsați cu asta, se poate răni.

Eu zâmbesc. I se adresează lui, copilului.

– Ce-i asta? O sârmă! De când îmi doream eu una! Mi-o dai mie?

– Nu, răspunde Ionuț. Și eu îmi doream de multă vreme o sârmă din asta!

– Nu, nu, nu. Mai bine mi-o dai mie. Ești mic, nu e jucărie sârma asta! și dă să o ia.

Mă umflă râsul. Două greșeli în nici două secunde. L-a făcut mic și pune mâna fără să ceară voie.

Ionuț nu mai zâmbește.

– E sârma mea. Și nu-s mic. Am imediat 5 ani.

Doamna-l privește exasperată, serios, femeia e speriată.

– Doamnă, dar sârma, se poate răni! Luați-o dumneavoastră! Să nu pățească băiețelul ceva! Se poate împiedica!!

În orice altă zi cred că mă luam la harță cu ea. Sau trânteam o teorie de-a mea și mă dădeam mare. Ce naiba să pățească? E o sârmă! Stai să vezi colecția de șuruburi și pilulițe. Dar azi nu. Azi nu. Am zâmbit larg și i-am mulțumit, serios, i-am MULȚUMIT, fără pic de ironie, pentru grija pe care i-o poartă băiatului meu. Și am zâmbit (ca o tâmpită probabil) și i-am spus că e așa de frumos că există oameni cărora le pasă și am mai zâmbit o dată și am salutat politicos și am zâmbit din nou. Femeia s-a blocat și n-a mai zis nimic. S-o fi gândit că am luat-o razna și când colo, eu am băut doar un ceai…

3

Un extraveral, vă rog!

Și tocmai pe când eram convinsă că le-am auzit pe toate, pe toate privind creșterea copiilor, iată că se dovedește că nu. Lumea-i plină de surprize și ideile, una mai pestriță ca alta dau să mă pleznească și să mă trezească. Competiția asta între mame s-a extins în cele mai întunecate unghere, unde nici cu mintea nu gândești. Ori asta, ori mi-e dat mie, mie personal, să mă lovesc de tot felul de specimene ca să nu mă plictisesc.

Mă întreabă o doamnă, mamă și ea, mamă din aia ce le știe pe toate și ce-i prima-n toate. De câte ori a luat Ionuț al meu antibiotic. M-am apucat, ca tot omul ce primește o astfel de întrebare, să număr. În gând. Când am ajuns la doi, sau trei, sau cine naiba mai știe, am dat să mă uit în agendă. Da, râdeți, dar am o agendă în care am notat TOT. De fiecare dată când piticul a fost bolnav, orele la care a avut febră, ce medicament i-am dat, cantitate. Când a făcut una, alta prima dată. Plus expresii și vorbe de duh ce trebuie, dar trebuie să rămână undeva. Da, e pe culori și pe capitole. Râdeți.

Așa că am luat agenda și m-am uitat. De vreo patru ori în patru ani.

– Nu a luat de cinci? Că parcă și atunci – numaiștiueuexactcând – ai zis că a luat.

Mă mai uit o dată-n agendă. Da, de cinci, și-n clipa aia mă lovește. Ce vrea asta de la mine? Că-i patru sau cinci, sau zece sau săpătămânal. Care-i relevanța discuției?

– O fi de cinci. Șase, cine mai numără?

– A mea a luat de mai puține ori.

BANG. ZBANG. BANG. N-am concluzie. N-am.

0

O zi de vacanță

Weekend lung și cu puțin somn. Ionuț a ajuns vineri de la grădi fără pic de chef. „Vreau să dorm!” spus de vreo trei ori m-a băgat în stare de panică. Mai ales că știu ce prieten e copilul meu cu somnul. Pe la 7 a început să dea semne de febră, pe la 10 zăcea în pat ca un pui de găină. 39 cu 2. Am petrecut o noapte albă. Sâmbătă a dat semne de mai bine, pe după amiază am luat-o de la capăt. Noaptea se repetă. Duminică e bine. Toată ziua, toată noaptea și azi în continuare.

Acum ne revenim. Acasă. Eu, cu o listă lungă de chestii de făcut. El, cu poftă de joacă, de-a muntele, vulcanii, lava și mama.

– Mami, mami, mami, mami, mami, mami. Mami, vreau. Mami, unde-i? Mami, hai. Mami, unde ești? Mami, vreau. Mami, mami, mami, mami.

Îmi pulsează urechile. Primește minute bune de atenție. Doar pentru el. Își umple bagajul cu îmbrățișări și joacă. E plin pentru zece minute.

– Mami, mami, mami, mami.

Simt cum încet, încet îmi pierd răbdarea.

– Am azi vacanță?

– Ai.

– Ia-ți și tu o zi de vacanță, să avem amândoi, rezolvă Ionuț urgent lista ce stă și mă așteaptă.

Mai poate aștepta până diseară. Așa că aleg să-l ascult.