2

10 (fără 1 zi)

Acu’ 10 ani pe vremea asta stăteam cu Maria pe plajă. Eram amândouă absolut praf după o săptămână și mai bine de vacanță. Tolănite pe două șezlonguri – fără soare, fără lume-n jur, doar noi și poveștile noastre. Mai aveam 3 zile de Grecia și încercam să-nghesuim în ele ce mai era de înghesuit. „Poate chiar să tragem o fugă până-n Chalkida”, mi-a propus ea și eu am dat din cap a „Da, orice, nu mai contează, mai puțin și-s la Viena unde-i linște și pace. Și mai puțin soare – spre deloc. Și unde lumea se culcă la ore normale și cina tot la ore din ălea o iau!” Ea râde, râd și eu și de ce n-am face-o, doar suntem fără griji, pe o plajă-n Grecia în miezul verii.

A doua zi am făcut exact ce-a zis, am plecat în vizită. Câteva ore mai târziu, după o cină ca-n povești, m-am trezit că un prieten de-al ei, grec simpatic foc, vorbăreț și cu părul creț nu se mai dă dus de lângă noi. Ba mai mult, îmi traducea spontan versuri ce se auzeau la boxe. Au urmat o noapte cu povești, gașcă strânsă pe o bancă la malul mării, râsete și întrebări de pus pe gânduri: „Te-ai gândit vreodată să te muți aici? Doamne, nu, ce idee o mai fi și asta?” A zâmbit – știa el ce-i de știut, am zâmbit și eu, fără să știu ce vine. Era miercuri, 4 iulie 2007, spre joi, 5 iulie chiar către dimineață. I-am scris pe un colț de șervețel adresa mea, să-mi scrie și el mi-a dat o îmbrățisare cu un „Have a nice life” șoptit la ureche. O lună mai târziu a venit după mine, alte trei mai încolo am mers eu după el. Au trecut 10 ani (fără o zi) și roata-i iar întoarsă. De data asta n-a mai venit după mine ci CU mine.

10 ani mai târziu, chiar de n-au fost toate mereu roz și faine și vesele ci au fost așa cum sunt toate, eu le-aș mai lua la trăit, măcar o dată, exact așa. Fără să schimb nimic. 10 ani fără o zi de „nice life”. Urarea, pare-se nu era doar pentru mine ci pentru noi.

Anunțuri
1

Crapă pietrele

Din cei aproape 36 de ani pe care-i am trecuți prin lume, îmi amintesc exact, puținele dăți când mi-a fost cu adevărat frig. Crețul sare de pe canapea ca ars când aude povești din ăstea, doar mă știe că-s veșnic cu șosete la purtător și cel puțin două pături (din ălea groase, de Scoția) după mine. Cică mie mi-e veșnic frig. Dar el, crescut în zone calde nu înțelege diferența: una-i povestea în care mi-e frig în casă (lucru ce-i pe lista neplăcerilor în top 3) alta-i când mi-e frig afară. Și adevărul e că rare au fost ocaziile în care chiar mi-a fost frig afară. Pentru că mie-mi place la nebunie iarna (ce-am căutat eu opt ani în țările calde?) și am dulapul echipat – fulare și jachete și paltoane, nu trece sezon fără vreo nouă achiziție! de obicei sunt pregătită. Doar se știe, vremea nu-i rea, doar hainele-s nepotrivite! Dar până și pentru mine ce se petrece azi – cu-ncepere de azi noapte, e prea mult și prea pe minus. Ocazie numai bună de a-mi amintit trei momente în care m-am simțit precum de dimineață.

Prin 2000, la Cluj, primul an de facultate, iarnă grea că nămeți și -20 de grade. Răcoare. Îmi cumpărasem o jachetă de iarnă, de puteai să juri că-s plapumă umblătoare, cu pene ce se lipeau cu mare drag mai ales de haine negre și erau multe, multe, de ciuleai urechile puteai să juri că auzi măcăit de rațe de prin buzunare. Urâtă alegere vestimentară dar doamne, bine-mi era în ea! Cu bocanci și șosete groase, căciulă, mănuși, fular eram pregătită de atac. Până am mers la săniuș și mi s-au udat picioarele – cu tot ce aveam peste ele. Până să ajung acasă – vântul începuse ușor, să viscolească am crezut că rămân fără. Nici putere-n dinți, de clănțănit nu mai aveam! N-o să uit momentul dezghețului – lângă aragaz, în stânga și calorifer, în spate.

Al doilea episod în care am crezut că nu scăpăm cu viață – sau fără degerături! a fost un revelion de pomină, undeva lângă Brașov. Întorsura Buzăului să fi fost? Cert e că afară erau multe, mult prea multe minus grade.  Din amintiri, parcă iese la lumină un -35. Dar nu-s sigură. Și oricum, după – 20 cine mai stă să numere? Un frig tăios de nici să respiri nu-ți rămânea loc! Am plecat repede de-acolo, cu vreun ceas înainte de schimbarea anului – înghesuiți vreo 6 într-o mașină de 4. Măcar ne-am încălzit.

Al treilea, neașteptată locație. Prima iarnă-n Grecia. Cu drumuri, școli, magazine închise vreo trei, patru zile. Ninsoare fără pauză. Munți de zăpadă peste tot și ghici cui îi ardea de plimbări romantice pe malul mării? Mai că nu m-a luat vântul – un frig de-ți intra prin toți porii, să-ți ajungă până-n primăvară.

Și azi consemnez numărul patru. De dimineață bine că bătea vântul din spate că altfel nu mai ajungeam la birou. Cică -7, se simt ca -22. Eu știu că am început să nu-mi mai simt picioarele, nici fața, nici urechile, nu neaparat în ordinea asta. Obrazul mi-e de porțelan. Am venit pe jos până acasă, de așteptam după tramvai Crăiasa Zăpezii mă numeam, cu țurțuri cu tot. Mâinile se dezmorțesc acum, pe tastatură. Crețul s-a retras în bârlog, probabil nu mai iese de-acolo până-n primăvară. Grea primire i-ai făcut, măi Timișoaro, măi…

6

Despre servicii și alte detalii

Încă nu mi-e dor de unde am plecat. Puține chestii îmi trezesc amintiri plăcute – mai mult papilele gustative au de suferit și cred că am nevoie de încă vreo doi, trei, patru ani să-ncep să duc dorul soarelui și al mării. Aruncați cu pietre, dar mie-mi place griul acesta mai mult ca orice (de-abia acum încep să înțeleg unde mi se ascunde dorul, în ce detalii și culori și zgomote – de ploaie, ce altceva?) Dar dacă-i un lucru după care sufăr și pe care tare aș l-aș vrea și la noi (dacă oricum grecii ca noi sunt, de ce n-am lua și noi ceva de la ei?) acela ar fi chelnerii și vânzătorii prietenoși. Nu sunt, oameni buni, nu sunt. Mai am parte de experiențe excepționale cu câte un funcționar bine dispus, cu câte o vânzătoare cu chef, dar ăstea-s întâmplări așa de rare de le număr pe degete. Pentru mine ca pentru mine, că doar știu de unde am plecat, dar crețul suferă îngrozitor. Zece ani și mai bine de afacerea lui, de dialog cu clienți și oameni care intrau în magazin se simte ca lovit în moalele capului de fiecare atitudine care-i clar că nu-i cum trebuie.

Doamna de la supermarket dă din umeri când nu scannerul nu recunoaște usturoiul. Îl ia liniștită și îl pune sub pult. Omul se uită la ea, caută ajutor în jur. Cineva traduce mirarea lui în limba română, doamna-i senină: Păi nu mi-l recunoaște scannerul. Îl mai vreți? Îl mai vreau. Păi nu se poate. E doar usturoi. Crețul are impresia că o să primească imediat o rețetă de mâncare fără usturoi, dar în schimb primește doar o privire din aia bleagă. Nu se poate și gata. Tzatziki cu iaurt. Ne reinventăm.

Vede o pereche de bocanci, din ăia din capitolul ne pregătim de iarnă cu zăpadă . Costă cât jumăte de aragaz. Vânzătoarea i-i aduce și-i trântește pe banca de lângă după care dispare. Magazinul e gol, dar nu contează. Stă cu nasul în spatele colegei și se hlizesc ca două toante. Crețul probează bocancii, verificăm numărul și-i comand online.

Dimineață simt miros de cafea – de ani buni nu mai beau decât fără cofeină așa că zic, hai, crețule, să-mi fac pofta. Ia-ți și tu un espresso – Dublu, pardon și apoi, fiecare-n treaba lui.

– Serviți și la pachet? Vrem un espresso dublu și un caffe latte.

– 20.

– De lei? Serios? exclam eu. E prea devreme și parcă 20-ul acela e mai mult decât credeam că o să aud.

– Da doamnă. Păi ce credeți, ați vrut espresso dublu. Atâta costă!

Mă privește cumva ironic și să fiu al naibii de nu-mi vine să i-l torn în cap.

La prânz, că de e să pornești dimineața așa cam încolo îți merge toată ziua, vine crețul să mă ducă la masă. Comandăm, trece un sfert, apoi o jumătate, mai trec vreo patruzeci de minute. Mi-e foame și miroase al naibii de bine. Mai am chestii de terminat la birou, el vrea o limonadă, dar cică nu se poate.

– Dacă vreți limonadă să știți că o să dureze foarte mult, ne amenință domnișoara. Pentru că nu are cine să o facă, toți sunt ocupați. Doar eu pot să o fac dar nu am timp acum.

Mă uit la ea și mă pufnește râsul. Pe bune? Omul se uită la mine, se uită la ea, ceva, ceva tot a priceput. Comentăm amândoi pe înfundate. Nu putea să spună că nu are lămâi? Sau habar nu am, ceva mai politicos? Cred că-mi deschid firmă de consiliat chelneri, vine ideea și am dezvolta-o dar nici gândurile nu mi le mai aud de foame.

– Mă scuzați, îndrăznesc eu, mai durează mult?

– Păi mai durează! De ce nu mi-ați spus că vă grăbiți? Vă grăbiți?

– Nu doamnă, îmi place să stau aici și să miros tot meniul și să-l văd distribuit în toate părțile doar la mine pe masă nu. Data viitoare o să-mi aduc laptopul cu mine și poate îmi stabilesc și o întâlnire două că văd că masa de prânz e juma’ de zi de lucru! Cum adică dacă mă grăbesc? Și vrei să-ți spun înainte? Trebuia să-mi spui că vrei să-ți spun de mă grăbesc ori ba! urlu în minte dar evident, nu spun nimic din toate ăstea ci doar zâmbesc. Că-s tâmpită și bine crescută.

Ajunge mâncarea după alt sfert de oră. E bună tare dar degeaba.

Mai am povești să-ncapă pe pagini multe. Dar mă opresc aici. E prea frumos griul de afară.

 

0

Ne descurcăm

După opt ani și mai bine în care am povestit cum eram eu acolo, cum (îi) simțeam și-i vedeam, opt ani și mai bine în care am așternut gânduri și momente, poate-poate dacă sunt scrise mi-o fi mai ușor să-i înțeleg (ce iluzii!) i-a venit rândul. Stau cumva pe margine și privesc – prea mult timp să mă implic oricum n-am și mă amuz teribil. Parcă suntem într-un film din ăla mut în care trebuie să aștepți transcrierea dialogului ca să pricepi ce se întâmplă.

Pentru cei care ați ajuns aici mai târziu, situația-i una și-i simplă. După opt ani de Grecia, l-am luat pe grecul meu cu părul creț și ne-am mutat în România. Eu, el și Ionuț. Spontană decizie, mai ales că noi aveam bagaje făcute cu destinația UK, dar de asta-s făcute planurile – ca să ai ce schimba pe parcurs. Eu am deschis calea, am ajuns aici din septembrie, el de-abia de-o săptămână. Nu știe o boabă de română – zice el dar eu nu-l cred. Ne-am mutat în apartamentul nostru, ușă-n ușă cu ai mei părinți și adevărul e că încep să mă simt ca-ntr-un sit-com de prin anii ’90. Uneori chiar am impresia că se aud râsete din public.

Ca de exemplu azi. Casa-i veche (dar cu personalitate), instalațiile cam ruginite (și asta-i parte din ce spuneam mai devreme) și de aici o serie de probleme. Curge ceva la baie, robinetul trebuie schimbat, din filtrul de la centrală parcă picură și de-acolo.

– Chemăm un instalator? întreabă crețul și pe bună dreptate.

Prinsă-ntre ciocan și nicovală, nu pot chema ORICE instalator. Că doar tata știe pe cineva și nu se cade – care dintre voi nu înțelege dilema asta? Îi explic omului care-i situația, dă din cap înțelegător. Trece o zi, trec două, ajunge instalatorul. E seară, se umple casa. Omul începe să verifice țevile. Crețul nu pricepe o boabă din ce se vorbește dar înțelege mai mult decât crede lumea. Îmi spune mie ceva, eu îl întreb pe instalator, răspunde tata. O luăm de la capăt. Trebuie să schimbăm ce e de schimbat? Schimbăm, spune tata. Nu trebuie schimbat, răspunde domnul. Se repară!

Grecul meu pricepe ceva și pufnește în râs. Am eu o țeavă acasă – nu cumpărăm, reparăm. Așa-i că asta a spus? Dau în semn de taci, măăăăă!!!. Mie-mi pleznește capul după două zile de chestii contemporane (fain tare, dar obositor al naibii!), Ionuț mă cheamă la numărat piese de lego, instalatorul verifică altă țeavă, tata îi spune ceva despre niște motoare sau cilindrii, ceva mașină care nu pornește cum trebuie, sau pornește, fiecare-i în filmul lui. Macaroanele dau în foc, sună un telefon, mama a adus clătite și prăjitură de la Cluj, mi-e somn, Schimbăm filtrul? întreabă crețul. De ce să-l schimbăm, răspunde instalatorul. La anul, acum nu e nevoie, e curat, continuă tot el și eu traduc. Dar poate vii într-o altă seară, când ai timp, îi ia gândul din gură, tata. Vin, dacă trebuie, dar nu trebuie, spune omul. Trebuie? mă întreabă mirat al meu. Dacă trebuie, facem, dacă nu trebuie, tot facem, dar în altă zi.

Până la urmă strânge, înșurubează, pune la loc dar cred că n-a făcut nimic. Mai curge? Nu mai curge! Dar hai, trage apa la toaletă de multe ori, să vedem, mai curge? Dacă tragi tare, curge, dar tragi finuț. Schimbăm si cazanul? Nu trebuie schimbat, trebuie să tragi finuț. Dar mai bine îl schimbăm. Are el unul acasă, asta zice? întreabă crețul. Se discută despre schimbare, o facem și de trebuie și de nu, să fim siguri. Că nu știm de se poate finuț.

Mai lipsește tâmplarul, observă grecul meu și ne pufnește râsul. Tâmplarul e alt vecin cu alte întâmplări. Și chiar, parcă numai el mai lipsea din episod. Bucluc toți pe-o țeavă și un cazan de toaletă. Cred că-mi place aici, spune el. Fix la timp – că eu deja mă văd cu un picior afară. În țara asta se repară toate, nu se aruncă nimic. Toți știu pe cineva care știe și te ajută chiar dacă habar nu are cum te-ar putea ajuta. Știi, e un fel de țara lui ne descurcăm cu ce avem.

Chiar așa.

0

Schimbări

Încerc să le iau pe toate pas cu pas. Ce vine pe neaşteptate e binevenit, dar e drept, prefer ordine în punctele de pe listă, mare-i satisfacţia când le bifez. Să venim în ţară, să-mi găsesc de lucru, să-l înscriu pe Ion la şcoală, să-mi aduc bagajele şi cărţile şi lego-urile şi ce-oi mai putea înghesui, să-mi iau bicicletă, să-mi renovez apartamentul. Am avut o săptămână şi trei zile şi aproape toate-s rezolvate. De locuinţă ne apucăm în septembrie şi tare mă bucur că-oi fi sigură pe baricade, fără Batman-ul meu (Mara, scuze, dar nu m-am putut abţine să nu-ţi copiez vorba). E băiat bun, se ştie. Şi harnic e. Dar mai bine-l ţin departe de vopsele şi găuri şi modificări şi renovări. Pentru că mai mereu vrea să dea o mână de ajutor şi pe urmă ai nevoie de alţi doi oameni care să repare ce-a stricat elanul lui.

În prima lună în Grecia, primele zile de trai în doi. Vreau un raft în baie. Dorinţa mea, lege pentru el Ia maşina de găurit şi merge direct la ţintă. Face o gaură – nu-i suficient de mare pentru raftul pe care l-am ales. Încearcă mai la stânga. Se loveşte de aceaşi problemă. După trei încercări şi alte două găuri trage singur concluzia: e perete de beton, nu intra maşina de găurit, nu putem pune raftul.

Mă uit la găuri, mă uit la el. El la mine.

– Şi cu ăstea ce facem?

– Le acoperim.

– Ai material? Mergem să cumpărăm? Ştii cum se face? întreb eu.

– Mă gândeam să punem nişte rame de tablouri, ceva peisaje care să se potrivească-n baie…

Evident că n-am acoperit dezastrul ci am găsit un meşter care să rezolve problema. Aşa că, între noi fie vorba, prefer ca Batman al meu să vină când am terminat de renovat.

 

 

 

1

Sâcâiala-i moarte sigură

După mai bine de șapte ani aici, am tras o concluzie. Grecii ăștia se plictisesc tare repede. Se umflă entuziasmu’ în ei de stă să explodeze, îi ține câteva zile, hai săptămâni, după care, ca niște balonașe îi vezi cum revin la vechi obiceiuri și se pitesc și tac chitic. Mie una nu prea-mi plac generalizările, că-ntre noi fie vorba nu toate româncele-s curve și nici toți bărbații porci. Mai găsești și greci harnici așa cum și majoritatea românilor își țin mâinile doar în buzunarele lor nu numai în ale altora. Dar chestia asta cu entuziasmul și cocoșeala (adica umflatu-n pene) și datul din aripi cu avânt pentru ca doar câteva zile mai târziu să dai cu botul de asfalt și cu elanul de toți pereții, ei bine, chestia asta atinge alt nivel în țara asta frumoasă de pe mal de mări. Exemplul de sub nasul meu e chiar crețul. Băiat bun – cel mai bun, că doar l-am mai lăudat și cu alte ocazii. Are un stil ce mie-mi dă palpitații. Intră-n el gândul fain și pofta de schimbare-n bine. Ține regim, se lasă de fumat, schimbă programul ca să petreacă mai mult timp acasă, se apucă de alergat. Toate-s bune până încep să pâlpâie luminițele semn că-s gata bateriile și-ncepe plictiseala. De regim nu scapă nici de vrea. Că eu una nu-s maestră-n bucătărie și nici nu voi fi vreodată. Cu fumatul, m-am lăsat eu de spus ceva mai repede decât el de țigară. El spune că nu mai e fumător „în adevăratul sens al cuvântului” dar între noi fie vorba, habar nu am ce înseamnă asta. Simt miros doar din când în când, mai ales după o zi de lucru iar când suntem împreună, chiar deloc. Ăsta o fi sensul? Programul de la magazin l-a schimbat și văd că se ține de el. Până și de alergat s-a ținut până zilele trecute. Când s-a trezit la 6 și la 7 s-a urcat la loc în pat. I-am dat pace vreo două zile. Cică era frig. Sau bătea vântul. După alte trei a început să mă enerveze situația dar am tăcut din nou. Ei bine, ieri de dimineață după ce s-a trezit de unul singur la 6 și la 7 s-a culcat la loc, n-am mai rezistat.

– Auzi, dar până și Ion are mai multă ambiție ca tine.

Îl simt cum se foiește-n pat. Dau să tac, dar nu pot.

– Mă deeeezzzaaammăăăgești. (pauză de suspans) Rău de tot.

Sare din pat ca ars, comentează ceva, se simte miros de țandără sărită și arsă. Iese val vârtej din cameră, trântește ceva, se îmbracă și pleacă. Pentru o secundă am impresia că l-am enervat așa de tare încât s-a dus să-și verse năduful pe stadion. Evident, se dovedește că nu-l cunosc deloc pentru că crețul cel nervos a plecat la lucru. Și le-a lăsat pe toate împrăștiate-n urmă. Să tac sau să-i mai trag una? Așa, că știu unde să apăs de-i musai. Mai ales pe tastatură.

„Nu încetezi să mă uimești. În sensul nașpa, evident”

Trimit. Aștept. Evident, mă ignoră că doar nu-i nebun să intre-n gura nevestei nebune. Pe la prânz mă înmoi și trimit unu de împăcare – presărat cu griji (sincere, nu degeaba m-am măritat cu el). Seara ne revedem și-l umflă râsul. Lovești la ambiție? Și la butonul ăla siropos cu dezamăgire? Și mai dai și una din aia de fată rea? Râd și eu. Că doar știam că nu funcționează.

– Păi și dacă ăstea nu funcționează, să te sâcâi adică, atunci, ce funcționează?

– Să nu mă sâcâi, asta funcționează. Și să-mi pregătești tu echipamentul de cu seară.

Așa ușor să fie oare?