1

De rămas bun

La mijlocul lui iulie 2007 eram în Germania. Îl cunoscusem pe K. în vacanță, în Grecia și de atunci trecuseră câteva săptămâni în care multe s-au petrecut foarte repede. Știam că urma să vină să mă viziteze la Viena, între timp știau și ai lui, printre ei și bunica Sofia.

Bunica asta era un personaj cu totul și cu totul special. Un fel de a doua mamă pentru K. fusese lângă el de când se născuse iar crețul o iubea la nebunie. Știam asta din poveștile fără sfârșit de pe skype dar nu era nevoie de prea multe explicații – se simțea pe vocea lui că bunica e Bunica. Așa că în seara aia de final de iulie în care eu eram pe un deal din Germania, printre altele mi-a spus că știe și ea că el vine să mă vadă.

– Dar ce i-ai spus? am întrebat eu, flatată evident.

– Că ești o fată faină și ne-am cunoscut când tu ai venit în vacanță și… da i-am spus că ești din România și …

– Și ce? am sărit eu de colo, cu ale mele complexe legate de naționalitate (după atâtea sprâncene ridicate, mai ales în Austria, complextul ăsta crescuse în intensitate)

– Păi m-a întrebat unde te-am cunoscut? În vreun bar? În ce bar adică? Și dacă am început să umblu și eu prin locații deocheate. M-a certat puțin – până am apucat să-i explic.

Așa că vă dați seama cu ce emoții am ajuns să dau ochii cu bunica Sofia. Între timp – după vreo cinci ani de căsnicie, am aflat că povestea cu barul fusese inițial teama tuturor celor din familie dar una singură a avut curaj să ceară explicații. Bunica.

Prima dată când am mers în vizită nu știam nici o boabă de greacă. Un bună ziua și atât. Bună ziua și zâmbet ca un soare – mi-a zis ea mulți ani mai târziu. „Pe unii oameni nu trebuie să-i înțelegi, pur și simplu îi placi. Sau nu.” Eu am avut noroc. Pe mine bunica Sofia m-a plăcut. Îmi amintesc cum stătea lângă mine și-mi povestea. Tot felul, de una și alta și-mi zâmbea și spunea mai departe. Nu înțelegeam aproape nimic – dar, spunea ea, ca să învăț, trebuie să ascult. Cu urechile și cu sufletul. Între timp am învățat să vorbesc și începuse să-mi placă să stau cu ea. Mergeam acolo fără motiv și ne așezam amândouă în fața casei: ea își amintea de băiatul cu păr creț care nu socializa niciodată, doar observa, cel mai bun băiat din lume, eu îi povesteam de buna de la Cluj. Râdeam, doamne ce râdeam și mereu îmi spunea, „Vezi, suntem una aici, alta acolo, nici una, nici alta n-am mers mai departe de pe strada noastră și ia te uită, cât de asemănătoare suntem!”

Pentru bunica Sofia toți oamenii erau la fel. Și toți oamenii aveau voie – în ochii ei – să facă tot ce-i face fericiți. „Să nu-ți pese nici de unul nici de altul, pentru că în final, toți au grijă de coada lor.” Nu-i păsa de era vizitată de nepoți ori ba – pentru că nu crescuse doar unul, ci mai mulți. „Decât să vină pentru că trebuie, mai bine să nu vină deloc!”, spunea și doamne, multă dreptate avea. Când a fost povestea cu patruzeceala lui Ionuț, i-am spus clar că mie toate superstițiile ăstea mi se par o tâmpenie și m-a aprobat. Până la urmă, important e să faci exact ceea ce crezi, nu ce cred alții că trebuie să faci. Ăstea erau gândurile unei femei de aproape 90 de ani care fusese în cea mai lungă călătorie… până la Atena. Dar ei îi plăcea să stea și să se gândească la tot felul de lucruri. Să-și țină mintea trează, să întrebe, să nu ia totul de-a gata. Eram la ea într-o după amiază și mă apucasem să-i povestesc tot felul de lucruri vesele, cică mama mă sunase de dimineață să nu spăl că-i zi cu roșu-n calendar iar ea, draga de ea, mi-a pus mâna pe braț și mi-a spus „Păi dacă tot nu mergi la biserică și nici nu crezi, nu cred că se pune. Poți spăla liniștită!”

Multe-s poveștile care mi se învârt în cap și nici de-aș scrie zeci de capitole nu i-aș face dreptate și nu aș putea să fac pe nimeni să-nțeleagă ce om frumos era bunica Sofia. Care a gonit-o pe vecina de la casa de lângă pentru că a făcut o glumă, cum s-a întinat sângele grecesc, pur, de generații, cu sânge de româncă. S-a ridicat sfertul de om, că era cât o minge bunica, dar aprigă tare și a strigat la doamna ceea de a făcut-o să plece-n fugă. S-a întors către mine și parcă numai atunci i s-a domolit privirea, „Cum să spună așa ceva de Alexandra mea? Femeie fără minte!”

Mă aștepta cu o cutie mare de caramele și mă încuraja să mănânc – că parcă-s numai oase toată! și vai, să se fi golit cutia și să nu fi apucat să cumpere fiica-sa (soacră-mea adică) bomboane.

Era singura dintre toți care suferea că nu reușesc să-mi gasesc un drum acolo. Că-s deșteaptă zicea și mă risipesc acasă, cresc copil – și bine fac! dar o femeie e mai mult de atât, spunea ea. Să fiu independentă! mă încuraja. Era singura care nu a încercat să ne oprească atunci când am spus că vrem să ne mutăm în altă parte. A spus simplu așa cum le spunea pe toate: voi știți mai bine ce-i de făcut, VOI să fiți bine.

Am mers la ea cu o seară înainte de plecare. Eram sigură că o să ne vedem, că doar suntem la o oră și umpic distanță, cu avionul e drept, dar avioane și bilete sunt. E bătrână, e drept, dar e sănătoasă tun! A dat din cap a nu, apoi a râs și-a spus că nu. Și n-am crezut-o, am certat-o.

Peste două luni mergem în Grecia. Bunica nu mai e. Trebuia, poate, să-i mai fi dat atunci o îmbrățișare și să-i spun că-i mulțumesc. Dar oricum nu ar fi fost de-ajuns.

1

Ce-i place lui si mie nu (II)

Am tot stat și m-am gândit zilele ăstea – ce alte lucruri/ caracteristici/ obiceiuri de aici îi plac soțului cel grec și nu-mi plac mie. Ce-l face să-și deschidă inima și să spună că Grecia-i cel mai rai de pe pământ și ce mă face pe mine să-mi dau ochii peste cap și să scot un oftat lung de du-te măi de aici? Ce-l ține și-i umezește ochii, care-i motivul pentru care se emoționează de fiecare dată când vorbește despre cât de frumoasă, cât de prima, cât de cea mai cea e țara lui și oamenii din ea? Și ce mă face pe mine să izbucnesc în râs și să pogor tot felul de miștocăreli peste el?

Printre multe altele, pe mine mă miră de fiecare dată mândria ăstora. Mă miră înspre iritare chiar. Sunt tot mai convinsă că grecii ne bat și pe noi românii când vine vorba de mândrie națională. În plimbările mele prin lumea largă rar mi-a fost dat să văd atâta patos și atâta iubire de neam. Ăștia și defectele le-au ridicat la rang înalt, nimeni nu-i ajunge nici măcar la minusuri. Și soțul meu care e un om cu picioarele pe pământ, rațional, cu un umor incredibil, ei bine, până și el are mândria-n sânge. Oriunde te duci, orice discuții ai avea, vrei nu vrei până la urmă, la una se rezumă toate: toți ar vrea să fie greci. Pentru că-s oameni faini și primitori și veseli și relaxați. Și de nu erau ei, nu erau multe, pentru că bine se știe au fost primii și tot primii-s și acum.

– Și dacă ați făcut atunci, mă, acum de ce nu mai faceți nimic? întreb eu și mă lovesc de zâmbetul larg al crețului.

– Păi pe toate să le facem noi? Mai faceți și voi ceva! Am dat bazele, v-am făcut oameni… ce altceva mai vreți?

Și se laudă ei cu foc, toate-s mai roz și mai calde aici, marea-i mai albastră, verdele-i mai verde, omu-i mai om. Defectele-s întoarse pe toate părțile până capătă conotații pozitive – ei bine, întârziem cam peste tot, asta înseamnă că suntem relaxați! Vorbim mult și cu toată lumea (și despre toată lumea, adaug eu). Ăsta-i semn că suntem sociabili, prietenoși, deschiși. Ne pasă, da ne pasă, de tot și toate (despre asta am mai povestit). Deschidem ușa larg tuturor, îi primim în casă și la masă. Și lista crețului crește de la un minut la altul.

– Vrem să-i facem pe toți să simtă că-s de-ai noștri! Știi care-i cea mai mare onoare pe care ți-o putem face? Să-ți dăm un nume de-al nostru, să te simți și tu grec, măcar cu numele, îmi explică soțul și sunt convinsă că nu glumește.

– Acum câțiva ani în echipa de fotbal aveam un jucător de culoare, Patrik era numele lui. Foarte simpatic, toți îl plăceau. După trei ani de Grecia toți au început să-l strige Gianni (Ianni). Unde ai mai pomenit așa ceva?

Că bine zice…

2

Diferențe (căldura e de vină!)

În urmă cu vreo trei luni mă sună un prieten și-mi propune să devin parte a unei echipe care vrea să organizeze un eveniment la noi în oraș. Nu am stat pe gânduri, am acceptat imediat urmând să mă văd cu organizatorii și să aflu și alte detalii. Între timp, soțul a început să mă ia peste picior, pare-se echipa e formată din foști colegi de liceu de-ai lui, un fel de spuma spumelor, Beverly Hills-ul în versiune elenă. Răutăciosule, îl atac eu și sunt și mai convinsă că vreau să văd despre ce-i vorba.

Prima întâlnire mă lămurește – e un eveniment (nu intru în detalii cu nume și alte mărunțișuri că oricum sunt irelevante pentru ce vreau să vă povestesc eu aici) la care vom invita tot felul de personalități, să ne vorbească, să ne lumineze, să ne facă ziua de mai mai frumoasă. Da, data a fost fixata la mijloc de mai și până la ora la care am intrat și eu în echipă nu era pregătit mare lucru. Se discuta la greu, așa cum le șade bine grecilor.

Primele întâlniri au fost așa cum fusesem avertizată că vor fi. Haos, frate, haos. Toată lumea avea ceva de zis, fiecare are o idee, o personalitate pe care vrea să o vadă de aproape. Întâlniri pornite după nouă seara, terminate după miezul nopții fără nici un fel de concluzie. De buget nu mai zic. Ce e ăla?

Pe la final de noiembrie, se mobilizează echipa – până la următoarea întâlnire avem fiecare două propuneri, două nume și votăm. Trebuie să trimitem invitații și n-avem cui. Vin propunerile, le centralizăm, cum facem să votăm? Pregătim tot felul de variante, mai trece o întâlnire fără să fi votat electronic, că ăsta era planul. Renunțăm la el, decidem să votăm pe hârtie. Le centralizăm, ceva nu iese, așa că mai pierdem o întâlnire votând unul câte unul. Până la urmă ne iese lista – despre buget încă nici o vorbă, oricum am pierdut firmele mari pentru că ălea se organizează din decembrie și e deja ianuarie! Începem să trimitem invitațiile – una câte una, e final de ianuarie și avem doar câțiva invitați care a răspuns. Ba. Pentru că pare-se e risc să ne trezim fără invitați și prin urmare fără eveniment, apelăm la o ultimă soluție. Fiecare sună pe cine cunoaște, nu mai ținem cont de nici o listă (da, lista aia pe care o pregătiserăm trei luni). Lucurile încep să se lege și n-aveți voi idee cât e de distractiv.

Crețul încearcă să-mi explice pe îndelete că nici măcar nu e de râs, pur și simplu, așa e. Tot procesul ăsta e parte a culturii elene, așa lucrează ei. Nouă ni se pare că ei pierd vremea când colo, se pierd în discuții. Fiecare are ceva de zis. Pregătesc un plan și-n ultima clipa, renunță la el și se apucă de ceva complet diferit. Și asta nu e doar la nivelul nostru, al muritorilor, nu. Jocurile Olimplice din 2004 sunt un exemplu de cum lucrează nația asta. Până în iunie s-a tot discutat și planificat pentru ca doar cu o lună înainte de începere – când au intrat în panică și pe bună dreptate! au făcut tot ce era de făcut în ritm nebun și ce părea imposibil. Așa suntem, ăștia suntem. Buni la discuții, buni la toate și specialiști în a lăsa totul pe ultima clipă. Să vezi atunci mobilizare, concluzionează grecul meu (care între noi fie vorba nu-i grec deloc dacă ăsta e criteriul!)

Eu, oricât aș încerca să empatizez și să-i înțeleg, nu pot. Nu pot nici în ruptul capului. Dar de data asta, în loc să mă enervez și să comentez, râd și aștept să văd cum o vom scoate la capăt. Că-s simpatici, serios. Și întânirile sunt un deliciu, n-aș lipsi nici în ruptul capului. Restul sunt doar detalii. Nu-i așa?