0

Jurnal de vacanță (6)

Ieri am mers la o plajă tare dragă nouă și am semnat și o premieră cu ocazia asta: am avut și un cățel pe bancheta din spate. Nu-s eu prietenă bună cu ei dar după câteva zile în care Ionuț mi-a povestit cum își închipuie o zi cu Django, „dar mami, chiar dacă nu se întâmplă ca în închipuirea mea, eu tot o să visez că vom merge cu el la plajă, cândva…” mi-am luat inima-n dinți și am băgat ditamai dulăul în Polo. A fost mai bine decât mă așteptam, chiar de zbura cu salivă în toate direcțiile, că deh, geamuri deschise și curent chiar dacă încă simt păr de câine-n gât, chiar dacă se scutura după fiecare nenorocită de baie FIX lângă mine și Kindle-ul meu, chiar de mi-a călcat în picioare toate prosoapele și costumele de baie și ce am mai avut eu organizat ca pe Pinterest. Chiar dacă toate ăstea, a fost bine, nu, nu cred că mai fac.

Am ajuns la plaja noastră care de data asta era plină de alți oameni, până și colțul nostru de la naiba din praznic, ăla de sub copac era ocupat. Așa că ne-am luat catrafusele în spate și am trecut prin pădure și pe cărări până am ajuns într-un colț unde nu era picior de om. Dar era o masă cu scaune, umbră, pe o ridicătură de pământ din fața mării. Căsuța de pe malul mării – am văzut-o cu tata, exclamă Ionuț. Dar doar de departe, tati a zis că nu intrăm de nu-i a noastră. Noi am intrat, că mama nu are atâtea gânduri la purtător și chiar de le are, 40 de grade la soare o fac să uite de ele. Căsuța nu-i căsuță, e doar un loc între copaci, un colț de rai pe care cineva, un om fain, îl amenajează de la an la an și-și petrece verile acolo. Are și o saltea, și o sobă mică și cred că ziua de ieri a fost cea mai frumoasă din ăstea 13 de când suntem aici. Până la urmă a apărut și stăpânul acasă, am crezut că o să ne certe că am intrat pe neanunțate. În schimb ne-a dat apă rece și pâine și brânză și multe gânduri faine care l-au făcut pe Ion să-i spună la final – Sunteți un om tare fain cu o casă ca-n povești. Cum vă zic. Apoi au făcut planuri ca să treacă iarna mai ușor, fără locșor stricat, Ionuț a adus în discuție și un ciocan care să se întindă din Timișoara până-n Evia, să lovească butonul care va porni mecanismul de acoperire al construcției, care să iasă din mare și să țină valurile de iarnă departe. Până-n vara următoare. Povești complicate, vă spun. N-am prins chiar tot că eram cu nasu-n carte, dar mi-a povestit copilul după. Și a lăsat acolo jumătate de caiet cu desene, cadou, și a primit la schimb o piatră de vreo 5 kile, în formă de inimă (PE CARE TREBUIE SĂ O DUCEM ACASĂ! PENTRU CĂ E CADOU!) o scoică și un lemn magic. Am plecat de acolo ca-n transă, mai rar mi-a fost dat să cunosc oameni așa de faini în zona asta (credeți că m-am plâns degeaba aproape zece ani cât am stat p-aici?)

Dar apoi, clar, mi s-a mai domolit entuziasmul – când așteptând la benzinărie să ne fie gata de spălat mașina, o domnișoară de p-aici (am eu boala mea cu individele din satul ăsta) s-a isterizat la maxim că pe a ei n-au curățat-o bine. Și hai să spune că n-au curățat-o, dar nu-i musai să faci pe duamna isterică pentru o mașină care în 5 minute o să fie iar plină de praf (deh, ca la țară!). A fost și Ionuț de acord cu mine, drept pentru care i-a șoptit domnului care ștergea parbrizul nostru – „Noi suntem mulțumiți cu ce ați făcut pentru mașina noastră!”

Uneori chiar că-mi vine să-l mănânc de drag. Imediat după face una de-a lui, dar asta e. Al meu e.

A mai rămas o săptămână de vacanță.

1

Jurnal de vacanță (5)

Atârnăm ca niște legume-n soare toți trei. Mă rog, unii mai în soare ca alții. Redescoperim plajele pe care ne făceam veacul anii trecuți, vedem oameni – unii-s faini, alții nu prea, mă plimb pe străzi în sus și-n jos și mă minunez: Cum naiba am rezistat aici atâția ani?! Nu mai contează, a trecut.

Eu tot cu nasul în romanele mele polițiste, Ionuț încearcă să comprime în câteva zile tot ce făcea altă dată în câteva luni, crețul e cu mintea la magazinul lui ce va să fie în curând acasă.

Ieri am petrecut-o în hamac. Azi tot acolo. Cu Ionuț urcat pe mine, așa, ca pe vremuri (cu vreo 10 kile mai mult).

– Când sunt mare, o să lucrez cu LEGO. O să merg la facultate și apoi o să lucrez la LEGO. O să inventez chestii noi, să vezi, îmi explică el și-i așa de sigur de el și de convins că mă ia și pe mine valul.

– Ce fain. Unde o să studiezi?

– La Berlin. Cum unde?!

– Păi de ce-i așa de sigur că la Berlin?!

– Ce zici? Ai uitat deja?!

– Ce să uit?

– De Ada!

Mă pufnește râsul și mai că-s gata să cad din hamac. Și râd, râd, Doamne, cum râd.

– Care Ada?! Ada? Micuța!? Tu vorbești serios?!

– Foarte serios! Păi ea s-a jucat așa de frumos cu LEGO meu! Nici prin minte nu i-a trecut să-l strice! E iubita mea…

– Stai, stai, că ai mai zis asta, dar eu credeam că ai uitat!

– Păi cum să uit?! Tu ai uitat!

Hai să mă adun, îmi zic. Îl văd privindu-mă serios și devin și eu.

– Așadar, mergi la Berlin…

– Da. Trebuie anul ăsta să învăț foarte bine germană!

– Deja de anul ăsta?!

– Da, când ești mic înveți mai repede.

Nu mă pot abține și încep iar să râd. Mă liniștesc și o iau de la capăt.

– Și cu Ada ce e?! Adică serios?! Chiar așa mult îți place de ea?!

– Da, foarte mult. E mică și așa… draguță! Și nu mi-a stricat LEGO-urile!

– Ioane, are 2 ani, nu e prea mică?!

– E perfectă!

Ok. Adevărul e că-i mică și drăguță și cuscra-i tot cu capul în cărți – printre altele tot faine! ceea ce e chiar din filmul meu.

– Ioane, dar tu realizezi că ea e la Berlin și tu nu. Și ochii care nu se văd se uită!

– Nu. Pentru că o să mai mergem la Berlin. Și până mergem, eu o fac așa cum făcea tata cu tine când te-a cunoscut. Ca să nu-l uiți!

– Ce?

– O să-i trimit cântece!

Azi l-am trimis pe primul. Urmează și altele. Nici măcar în vacanță n-am timp să mă plictisesc!

 

0

Jurnal de vacanță (4)

Am amânat plecarea cu cortul – pentru că în Grecia oricum nimic nu funcționează după programări și planificări, ne adaptăm din mers și era păcat să fi stricat chiar noi obiceiurile. Ne-au trecut zilele ușor și aici, am mai văzut un prieten, doi, am lenevit în hamac – cu Ion agățat de picioarele mele, am citit, am dormit, am mâncat cât pentru toate zilele de la Timișoara când visam la minuni de gusturi și arome.

Ieri ne-a vizitat o mătușă sau ce-o fi fost care a început-o cu dreptul cu Ion. „Unde-ți place mai mult aici sau acolo?” Asta intră clar în categoria întrebărilor tâmpite gen pe cine iubești mai mult, pe mama sau pe tata? S-a dat Ion codit, să spun, ce să spun, eu l-am lăsat să-și găsească singur vorbele. Nu a vrut să răspundă așa că doamna învățătoare (alt mare pedagog de pe tarlaua ăstora!) a început să-l împingă cu degetul. „Ia spune-mi, unde-i mai frumos? E mai frumos aici? Sau acolo unde ești acum e mai frumos? Ești mai fericit acolo? Sau acum te bucuri că ești aici?” Ion o atinge înapoi cu degetul și-i zâmbește: „Timișoara e un oraș mare, ăsta e un oraș mic, aici am mare, acolo am piste pentru biciclete. Îmi place peste tot. Și la Berlin îmi place!” Femeia tace, pe mine mă pufnește râsul.

Am stat de dimineață să strângem cărțile lui de când era mic să le facem pachet să le dăm unui verișor de aici, mare cititor. Inițial voia să-i dea vreo trei dar condiționat: să le aducă înapoi când termină ca să le punem la păstrare pentru copiii lui (ai lui Ionuț adică!) Până seara când a venit copilul să-și ia cărțile Ion a mai pus un teanc peste și a găsit și un sac cu jucării. Le-a dat pe toate fără să-i fi spus nimeni nimic. Dacă mai aud legende urbane cu copii singuri la părinți care-s niște monștri egoiști ce nu știu să împartă o să urlu fără oprire.

Ionuț a deschis muzeu cu lucrările lui la bunică-sa în curte. Instalații – nu video pentru că nu avem aparate! A dat titluri, a pus etichete – în greacă, pentru că aici toată lumea vorbește greacă! a pregătit bilete. 2 euro intrarea, plătești o dată, poți vizita muzeul până peste două săptămâni când expoziția se va muta la Giarmata să o vadă și alții. A făcut o listă cu șase reguli de comportament la muzeul, primele trei sunt diverse variații ale lui NU PUNE MÂNA!

20821577_10154663313840927_1592642127_o

(Lucrarea „ΣΠΙΤΙ” / Casă SAU Acasă, poate fi atinsă dar CU GRIJĂ. Costă 10 mii de euro și cumpărătorul e rugat să o lase la muzeu ca să o vadă și alții.)

Apoi a dat peste niște semne ciudate, sculptate-n piatră și a început să caute extratereștrii.

Seara-n pat, se strânge lângă mine.

– Am un prieten nou, extraterestru. Are antene luminoase și suntem conectați și pe facebook.

Eu nu zic nimic, ascult. Cum s-au întâlnit ei în spațiu, cum s-au ajutat unul pe altul, cum se caută în continuare.

– Tu crezi în extratereștrii? mă întreabă el.

– Mi-e greu să cred că suntem singuri în universul ăsta așa de mare…

– Eu chiar cred că există. Și că-s buni. Prietenul meu e bun.

– Am înțeles, cred că de fapt tu ești personajul principal din cartea lui Jeffers, aia cu băiețelul și extraterestrul!

Se luminează la față. Se ridică de pe pernă și-i tot numai un zâmbet!

– Da, să știi că așa e!

– Oare cum o fi scris Jeffers cartea aia fără să te cunoască?!

– Tu-ți dai seama?! Și el chiar credea că acel copil nu există, că e doar din capul lui! Și când colo… SUNT EU!

Adoarme liniștit cu zâmbet în colțul gurii și gând că-i personaj de carte. E chiar mai mult de atât.

Vacanța merge mai departe. Încă două săptămâni pline. Încet, încet începe să-mi placă.

 

 

 

0

Jurnal de vacanță (3)

Altă zi cu grade multe – deja nici nu le mai număr, le sufăr în tăcere. Nu-mi place vara, nu mi-a plăcut niciodată și nici prietene nu o să fim. Văd că mă încăpățânez să încep poveștile cu vremea – cine m-a pus să vin în Grecia? o să spuneți voi și pe bună dreptate.

Ieri l-am vizitat pe pediatrul lui Ionuț, au ajuns până aici poveștile despre nevaccinații din România și ce să vezi, începe să fie și aici la modă subiectul. M-a întrebat dacă ne-a luat deja bunica la întrebări legate de kilogramele (puține) ale lui Ionuț și mutra mea pleoștită i-a dat răspunsul. Dacă un copil nu primește biscuiți și gustări dulci între mese, o să mănânce mâncare. Nu-i nevoie să aibă mereu ceva în burtică. Nu-l forța, nu te tocmi cu hai încă o lingură când el spune stop, nu pune sub semnul întrebării capacitatea lui de a-și cunoaște stomacul și pofta. Chestii de bun simț. M-a înveselit întâlnirea, hai că n-au fost toate negre cât am stat aici.

Am dat apoi peste altele – povești cu patruzeceală, o familie cu trei frați fiecare cu câte un copil, toți purtând același nume – al bunicului, bate vântul, e curent, transpirăm, copii stați cuminți, nu mișcați, nu respirați – o fi la fel și pe la noi, aud povești dar în bula mea ăstea-s doar legende urbane.

Seara m-am întâlnit cu o prietenă, îmi povestea despre câți litri de clor și câte suluri de hârtie igienică a trebuit să ducă la școală în anul care tocmai a trecut. Da, în Grecia. Despre cum doamna de serviciu a spus că ea nu apucă să facă peste tot curățenie  și dacă face ar fi bine ca ăștia micii să nu pășească în toaletă să nu o murdărească din nou. Adică să se țină până acasă. Și mi-am amintit și eu de putoarea de la toaleta din liceul de frunte din Timișoara, cu aceleași probleme și necazuri mărunte care n-ar trebui să fie motiv de discuție în două țări europene și-mi dau seama că suntem mai mult balcanici decât europeni. Și că asta n-o să treacă nici cu una nici cu două ci mai sunt multe generații în față până să îmbrățișăm civilizația.

În rest, toate-s cam la fel. Lume multă afară, noaptea-i plin de copii pe străzi, gălăgie, criza nu-i. Nu, nu mi-a fost dor.

 

1

Jurnal de vacanță (1)

Ultima dată când am venit în vacanță în Grecia eram cu zece ani mai tânără. Am venit, l-am cunoscut și m-am mutat aici. Anul trecut am revenit în țară, una plecată, trei întorși și acum ne bucurăm (vorba vine) de Grecia din perspectiva de turiști. Sună ciudat, se simte ciudat, e ciudat. Și al naibii de cald. Am ajuns ieri seară – noi aici nu mai avem o casă, acasă a noastră (nici la propriu, nici la figurat) și am parcat direct la socrii. Ionuț și-a petrecut ultimele 24 de ore încercând să recupereze tot ce n-a făcut un an de zile (mai exact toate tâmpeniile cu care era obișnuită bunică-sa) și pretinzând că nu s-a schimbat nimic. Până la urmă 367 de zile nici nu-s așa de multe. S-a lovit de realitate azi când s-a întâlnit cu prietenul lui – dădeau din colț în colț și parcă nici chimia n-a putut salva situația. Apoi a bombănit de câteva ori și și-a pus capul la mine pe burtă. „Nu mai e cum era atunci. Putem da timpul înapoi?”

Dau din umeri. Îl înțeleg prea bine dar la mine sentimentele nu-s așa de înălțătoare. Ne plimbăm pe străzi în sus și-n jos, tot orașul încape în Piața Unirii din Timișoara, mă simt stingheră și realizez pentru a nu știu câta oară că nu regret pentru nici o secundă că am plecat de aici. Toată lumea e apăsată și stresată și parcă nimeni nu mai are chef de viață. La noi e #muiedragnea și #ciumarosie, aici lucrurile sunt de sute de ori mai rele. Sau cel puțin așa se simte.

Soacră-mea își privește nepotul cu ochi critici.

– Oare n-ar trebui să-i dai niște vitamine?

– Pentru ce?

– Să-i facă poftă de mâncare!

– Dar el mănâncă, răspund eu (am uitat cum stau lucrurile aici).

– Păi să mănânce mai mult să i se mărească stomacul!

– Pentru ce să i se mărească stomacul?!

– Să mănânce mai mult și să crească!

– Dar crește!

E clar. Unele lucuri nu se schimbă niciodată. Prima zi din 22.

2

10 (fără 1 zi)

Acu’ 10 ani pe vremea asta stăteam cu Maria pe plajă. Eram amândouă absolut praf după o săptămână și mai bine de vacanță. Tolănite pe două șezlonguri – fără soare, fără lume-n jur, doar noi și poveștile noastre. Mai aveam 3 zile de Grecia și încercam să-nghesuim în ele ce mai era de înghesuit. „Poate chiar să tragem o fugă până-n Chalkida”, mi-a propus ea și eu am dat din cap a „Da, orice, nu mai contează, mai puțin și-s la Viena unde-i linște și pace. Și mai puțin soare – spre deloc. Și unde lumea se culcă la ore normale și cina tot la ore din ălea o iau!” Ea râde, râd și eu și de ce n-am face-o, doar suntem fără griji, pe o plajă-n Grecia în miezul verii.

A doua zi am făcut exact ce-a zis, am plecat în vizită. Câteva ore mai târziu, după o cină ca-n povești, m-am trezit că un prieten de-al ei, grec simpatic foc, vorbăreț și cu părul creț nu se mai dă dus de lângă noi. Ba mai mult, îmi traducea spontan versuri ce se auzeau la boxe. Au urmat o noapte cu povești, gașcă strânsă pe o bancă la malul mării, râsete și întrebări de pus pe gânduri: „Te-ai gândit vreodată să te muți aici? Doamne, nu, ce idee o mai fi și asta?” A zâmbit – știa el ce-i de știut, am zâmbit și eu, fără să știu ce vine. Era miercuri, 4 iulie 2007, spre joi, 5 iulie chiar către dimineață. I-am scris pe un colț de șervețel adresa mea, să-mi scrie și el mi-a dat o îmbrățisare cu un „Have a nice life” șoptit la ureche. O lună mai târziu a venit după mine, alte trei mai încolo am mers eu după el. Au trecut 10 ani (fără o zi) și roata-i iar întoarsă. De data asta n-a mai venit după mine ci CU mine.

10 ani mai târziu, chiar de n-au fost toate mereu roz și faine și vesele ci au fost așa cum sunt toate, eu le-aș mai lua la trăit, măcar o dată, exact așa. Fără să schimb nimic. 10 ani fără o zi de „nice life”. Urarea, pare-se nu era doar pentru mine ci pentru noi.

0

Îmi doresc un cititor

Prima carte pe care i-am citit-o era una cu povești de noapte bună. Ionuț avea doar câteva zile – era cât o sticlă de suc, mic, urât, chel și cu gura mare. Dar era al nostru. Îmi amintesc fotoliul din camera lui, era cu o pernă moale la spate. Pe el îl pusesem să stea la mine pe burtă și-i citeam aproape în șoaptă. Un ritual pe care timp de șapte ani jumătate l-am respectat aproape seară de seară cu mici excepții. De la cinci sau șase cărți pe care le aveam atunci, la început, în bibliotecă am ajuns în prezent la câteva sute. Uneori citim aceași carte timp de zile bune, alteori citim chiar două sau trei, uneori aleg eu, alteori el sau ta-su. Fiecare își are preferințele dar un lucru e sigur: și lui îi plac la fel de mult cărțile cum ne plac și nouă.

Anul trecut, înainte să venim în țară, când încă era în clasa 0 – în Grecia, la minunata și draga noastră Katerina, începuse să fie curios: ce-i cu literele, cum se leagă, cum arată un cuvânt? Stătea în continuare ore-ntregi (dar cine avea atâta voce și putere?) să ne asculte citindu-i povești dar întreba tot timpul – ce literă e asta, ce literă e cealaltă? Cu ta-su a descoperit alfabetul grecesc și-i plăcea la nebunie să caute litere care seamănă cu alfabetul latin. Mă întreba și pe mine despre literele „mele”, care-s, cum sunt, cum se citesc? Mă feream să-i zic prea multe, lasă, să fie curios pe când a merge la școală.

– Dar Katerina ne-a învățat toate literele scriindu-le în aer! Și ne-a pus și pe noi pe podea și am făcut și alfa și beta și le-am făcut pe toate! Vrei să-ți arăt?

Și-mi arăta și mă luminam la față gândindu-mă ce frumos e să înveți prin joacă și cu degetele-n aer. În ritmul lor, unul mai repede, unul mai încet, unul mai curios, altul mai puțin dar toți cu sufletele deschise și mințile curate.

Anul acesta, din nou, o clasă 0, în țară. A început să-și piardă elanul dar n-am băgat de seamă din prima. Ci doar când am văzut că ascultă dar nu întreabă. Știam că știe – dar undeva, pe drum, a pierdut întrebările cu care eram obișnuită „Ce literă-i aia?” și „Cum se citește cuvântul de acolo?” Între timp s-au lămurit multe, povestea nu-și are încă locul aici. Așa că acum suntem în faza în care vrem să trecem peste, să uităm și să revenim acolo unde ne-am oprit.

Iau cartea de povești, îl provoc, hai, citește-mi tu, o împinge cu ciudă, nu, nu vreau, nu-mi place, nu pot, nu știu. Înghit nodul o zi, două, trei, zece.

Astăzi iau altă carte, o iubește, o știe din cap – e Harold și creionul mov. Are litere mari, rotunde, textul nu-i lung. Se tolănește lângă mine, deschid cartea și încep să inventez o primă fază, pompoasă tare. Trag cu ochiul la el, îl văd cum se încruntă.

– Păi stai, că nu-i așa.

– Cum să nu fie așa? Ia ascultă încă o dată: Era un băiețel care se plimba pe o cărare și care…

– Nu, nu-i așa. Citește cum trebuie!

– Eu citesc. Un băiețel care a făcut un pârț. (da, am spus pârț)

Râde și râde nu se oprește decât după un minut bun.

– Dar nu citești bine!

– Hai mă, eu nu citesc bine? Glumești! Uită, iau literă cu literă.

Le amețesc într-un hal fără de hal. El râde de se ține cu mâinile de burtă.

– Stai să-ți arăt eu cum se face.

Îmi citește prima frază. O recitesc și eu, corect de data asta. Apoi, o iau cu ale mele și pe pagina următoare. Râde, chițăie, râd și eu, râde din nou, citește. Ajungem în ritmul ăsta pe la jumătate, eu încep să citesc corect dar pun și cuvinte ce nu-și au locul. Mă corectează, râde.

E gata, închid cartea. Dintr-o dată mă privește serios.

– M-ai păcălit.

Aș putea să-i spun că nu. Că până la urmă-s mama și știu mai bine. Dar l-am păcălit. Dau din cap și-i zâmbesc.

– Nu-mi place deloc că m-ai păcălit. De fapt sunt de-a dreptul furios.

– Da, îmi pare rău, dar chiar voiam să te aud citind. Nici eu nu știu de ce – simt că mint și nu vreau să o fac. Adică știu: pentru că mi-e teamă că nu știi sau că nu-ți place sau că nu  o să vrei să citești niciodată.

Mă privește așa de serios de-mi vine să intru în pământ. Încerc să aplic ce la ta-su funcționează întotdeauna:

– Dar ai văzut ce bine ne-am distrat? Și am râs?

– Am râs. Dar să nu mă mai păcălești.

Înghit în sec, înghit când îl îmbrățisez, înghit în gând în timp ce le scriu pe toate ăstea. Sper că-s doar temeri neîntemeiate și că de-acum încolo o să avem noroc și-n asta așa cum am avut cu celelalte.  Și că Ionuț o să fie la fel de cititor – ca mine și ca ta-su…