0

În spatele blocului (III, scara 2)

Eu sunt născută în ’81. La început de an ce-i drept, dar tot nu-s multe lucrurile pe care mi le amintesc din cei opt ani, de pe vremea de dinainte de ’89. Am uneori frânturi de gânduri și imagini și mirosuri dar se șterg repede din minte și apoi încep să cam încurc borcanele. Am impresia că unele chestii s-au întâmplat când eram eu în clasa I dar apoi îmi dau seama că ar fi fost imposibil. Sau sunt convinsă, sută la sută că pățania respectivă e de pe vremea când toate erau gri și interzise dar repede realizez că nu e cu putință. Când stau și mă concentrez puțin mă vizitează tot felul de imagini. Masa din sufragerie, acoperită cu o pătură, părinții mei și prietenii lor joacă remy. Jaluzelele sunt lăsate jos – probabil să nu intre frigul. E frig ca naiba în casă, avem noroc de o sobă ce bubuie și parcă simt și acum ce mult îmi plăcea să mă așez pe lângă ea. Bucătăria e înghețată – iarnă de iarnă. Merg la școală singură, totul e gri. De fapt, stai, toate gândurile mele de atunci sunt de culoare gri. Îmi mai amintesc și coada de la aprozarul din Cluj unde am mers cu buna să luăm portocale. Pâinea cu număr pe ea – aș fi mâncat kilograme de colțuri de pâine ștampilate cu număr. Punga de hârtie în care primeam ursuleți Haribo de la unchiul din Germania. Merele verzi, verzi, ca de reclamă tot din Germania și ele. Mi-o amintesc pe Nana ascultând radio cu sonor scăzut și pe mine promițându-i că nu spun nimănui despre asta. Îmi vine-n minte și joaca-n curte, la Cluj, acolo mi-am petrecut copilăria pentru că lunile de școală din Timișoara erau doar faze de așteptare până la vacanță. Pita cu unt și ardei, pita cu untură și ardei, pâine-n ou la micul dejun și gălbenuș bătut cu zahăr pe post de desert. Pieptene cu dinți rari și miros de petrol, doamne, nu cred că era păduche-n școală care să nu vrea să treacă și pe la mine prin cap.

Când am pus mâna pe cartea Marei – evident, am terminat-o din două mișcări și între trei respirații – mi-am mutat sufletul acolo. E drept, poveștile mele de la 12-13-14 ani nu sunt din vremea comunismului, nici măcar din anii ’80 (am împlinit 13 ani în ’92) dar eu m-am regăsit într-o grămadă de fragmente. Nu cred că-i vreunul din bula noastră – aia cu 35+ care să care să citească cartea și să nu simta la un moment dat dor de copilărie și de viață fără griji. Și un fel de deja vu.

Eu mi-am amintit cu mare drag de blocurile de la Cluj, ce altceva? Că doar la Timișoara locuiam în centru, nu aveam curte, nu aveam alee, nu aveam tei și nici prieteni. Joaca dintre blocuri, amoruri și povești de amor – ba un Miță, ba un Gelu sau Gălbenuș, fetele cu ale lor întâmplări, cine doarme la mine diseară? Petreceri în pijama, prăjitură făcută de buna, vai, bună era. Ieșirile la Poșta Mare, aprozarul din colț, primul film la Cinema – un film unguresc din care n-am priceput nici o vorbă, vecinele din scara E, mai mari ca mine – mă țineam de ele ca un cățel. Unele amintiri, ălea de m-au lovit mai tare, realizez acum, chiar sunt de dinainte de ’89. Georgiana și Jutka. Ne jucam de-a aprozarul. Ne făcea buna tot felul de minuni de mâncare și nu ne-am fi lăsat duse una de la alta. Au trecut aproape 30 de ani de-atunci, îi număr unul câte unul, fiecare are o poveste. Mara ce mi-ai făcut?

Dacă vreți să citiți o carte care nu, nu o să vă aline doruri ci o să le facă și mai aprige, puneți mâna pe În spatele blocului. Și apoi vă aștept aici să-mi povestiți și de-ale voastre amintiri.

 

0

Cronică de film (la care să nu mergeți!)

Ăsta ce urmează e un text din categoria „în timp ce țara arde, baba se piaptănă”. Sau se uită la film.
Gata, recunosc. M-am lăsat mânată de curiozitate stupidă – am uitat ce a pățit pisica! și ieri seara mi-am strâns gașca de prietene și am mers la film. Cinzeci de bice peste cap merit că am dat 8 euro pe bilet. De ăia 17 euro pe care i-am dat pe carte, nu mai spun nimic – oricum s-a întâmplat în urmă cu multă vreme și achiziția (pe kindle) a fost spontană și necercetată. Am văzut un mesaj ce conținea printre altele niște săruri (din ălea de le puneam doamnele din înalta societate pe sub nas când le venea cu leșin) și pentru că expeditoarea are gusturi faine și o bibliotecă de-mi vine să mă mut la ea, am pus mâna pe carte în câteva minute. După primele zece- douăzeci de pagini cam tot atâta mi-a luat să o și termin.

De ce ne-am dus la film și nu am piratat porcăria? De mame ce suntem toate și de poftă ce am avut să ieșim din casă. De ce nu am ales alt film? Cică la ăsta se râde. E drept, s-a râs. Dar a cam fost vorba de hlizeală de Harap Alb, mai ales în rândul mamelor de fete. Râdeți voi, râdeți dar parcă nu-i râsul vostru.

Concluzia? Mereu, dar mereu cartea bate filmul. În cazul cărții ăsteia, care oricum e proastă rău, filmul e de departe cea mai cea porcărie văzută în ultimii ani. Și eu chiar mă uit la de toate, fără figuri și snobisme. La un moment dat aveam impresia că-i vorba de un serioal din ăla ieftin de pe canale gen Hallmark (chiar există așa ceva sau mi s-a părut mie pe când dădeam din telecomanda de la Timișoara?). Actorii -praf (probabil cu filmul ăsta și-au încheiat și cariera!), scenariul praf (păi dacă nu-i de unde, nu-i!), ce mai, pierdere de vreme. Și 8 euro.