1

Final de capitol

Cochetez de ceva vreme cu o chestie: să cumpăr cât mai puține lucruri. Să fie puține dar bune și cu banii puși la păstrare să-mi fac alți pitici fericiți (cu o escapadă la Madrid de exemplu). Gândul acesta mi se plimbă-n cap de anul trecut (inspirată de aici), dar în ziua a doua a lui 2017 mi-am promis că-l transform în rezoluție. Pentru că azi, căutând o pereche de jeans, am realizat că mie de fapt nici măcar nu-mi place să merg la cumpărături. Shoppingul nu-i pentru mine motiv de relaxare. Din contră, după un ceas prin magazine – dacă trebuie să și probez n-am nevoie decât de jumătate de ceas! simt că mă dor toate și visez la o canapea și ceai și liniște.

Mă obosește teribil căutatul, probatul, vânzătoarele – în Grecia mă scoteau din sărite pentru că stăteau și-mi respirau în ceafă, în România mă calcă pe nervi pentru că nu mă bagă în seamă și par deranjate de orice întrebare. Calea cea dreaptă o fi undeva prin Austria, dar adevărul e că m-am cam săturat de aceleași mărci și modele și forme.

Și cum spuneam, azi s-au aliniat planetele și mi-au dat cu cireașa de pe tort în cap. Am petrecut cinci ore la mall și până la urmă am cumpărat ceva doar ca să nu spun că am pierdut timpul degeaba. În primul magazin am cules vreo zece perechi e jeans, cică n-am voie să intru cu toate în cabină.

–  Îmi aduci tu alte numere de am nevoie sau ies eu și defilez în căutare?

– Nu știu ce să vă spun. Dar nu se poate.

În alt magazin am intrat cu trei perechi, una parcă stătea cum trebuie dar un număr mai mic nu mi-ar fi stricat așa că ies să-l caut. Pe când mă întorc, fata a făcut ordine pe acolo și a luat și ce nu trebuia luat.

În al treilea magazin s-a uitat lung la mine și mi-a spus că mai au doar numere foarte mici, adică pentru dumneavoastră sigur nu mai am! L-am înțeles pe crețul care a avut parte de un astfel de tratament anul trecut pe vremea asta. Cică numerele se opresc la XL, nu au mai mulți de X. El a plecat relaxat mai departe, eu astăzi aș fi pocnit-o pe duduie cu poșeta-n cap! M-am abținut și odată cu asta, mi-am promis că de azi încolo cumpăr doar online.

De la cei care mi le aduc acasă, le probez și le pot returna de nu-s bune. Deocamdată singurii testați sunt simpaticii de la ZOOT (simpatici nu doar din cauza lui Robi), Joules și niște ghete simpatice de la Shoppingdays.  Mai am pe lista Asos și Fashion Days, pe picior de testare. Ce alte recomandări aveți? Haine, pantofi și accesorii la un click distanță?

Anunțuri
3

La mâna a doua

Despre cât de mult îmi plac mie vechiturile și-n general cam tot ce-i la mâna a doua, v-am mai spus și tot spus. Sunt ferm convinsă că există o grămadă de chestii-n lumea asta pe care nu merită să le cumperi noi. Viața m-a adus însă într-o țară în care opinia generală e unanimă: nu-i nou, nu-l vrem.Mor de dorul piețelor de vechituri din Germania, de flea market-urile din Viena, de garage sales-urile de pe lângă Chicago. Dacă așa avea de unde aș cumpăra doar obiecte în căutare de alți stăpâni. Crețul, om educat prin țări străine îmi împărtășește pasiunea și râdem amândoi – pentru că ne-am nimerit înconjurați de oameni care nu ne înțeleg ieșirile și pasiunea. Cică-i semn de zgârcenie să nu cumperi chestii noi (și mai ales de marcă!) Eu speram, în inocența mea, că toată povestea asta cu criza îi va aduce pe oameni de aici cu picioarele pe pământ dar pare-se că obiceiurile proaste nu mor niciodată.

Zilele trecute discutam cu o viitoare mămică – i-am propus să-i dau toată mobila din camera de bebeluș (ca șade și așa și se umple de praf în pod la soacră-mea). Să o scutesc de o cheltuială – mai ales că-i mobilă bună (nu ne-au lăsat să cumpărăm ce am vrut noi, pentru că, vezi Doamne, întâiul băiat născut al familiei are nevoie de un pat care costă de trei ori mai mult ca ăla din dormitor!) Mi-a zâmbit politicoasă și a refuzat elegant. Părinții ei au cumpărat deja ce era de cumpărat pentru că, ei bine, tot un prim băiat al familiei așteaptă și ea și, știi cum e, nu se cade să le luăm folosite de la alții. „Dar sunt ca noi”, am insitat eu. „Da, dar nu sunt noi”, a remarcat ea.

De unde nebunia asta pentru chestii noi și musai cu eticheta pe ele – nu pot să înțeleg. Prietena mea de aici are un băiețel cu un an mai mare ca al meu. M-am oferit să o ajut să-și organizeze dulapurile – știți că asta-i cea de-a doua mare obsesie a mea! și cum aranjam noi de zor hainele micuțului, a scos un munte de chestii care nu-i mai erau bune. „Cu ăstea ce faci?” am întrebat-o eu. „Le arunc”, a spus ea. Am plecat acasă cu pantaloni și bluze pentru Ionuț cât să treacă două ierni fără să mă duc aproape de vreun magazin. Fata s-a minunat vreo trei zile dar apoi a concluzionat singură – ești străină, o grecoaică n-ar fi acceptat asta nici de n-avea! Mie una mi se pare complet aiurea să arunci lucruri de care se pot bucura și alții încă un sezon. Și cu banii pe care nu i-am dat pe haine noi, am cumpărat cărți (tot second hand și alea).

Înainte de ziua mea mă întreabă o amică, așa, mai mult într-o doară, dacă e ceva ce-mi doresc. Niște cărți, îi răspund eu. Ai vreuna pe care ți-o dorești mult de tot? Îi spun că da, îi spun de unde poate fi luată și-i subliniez de trei ori să nu ia varianta cartonată, că-i mare, mult mai scumpă și conținutul e același. Evident, a venit cu versiunea cartonată. Păi n-am zis? A costat cât două din ălealate! Și cum ai fi vrut să-ți cumpăr cadou o carte așa mică? Nu se poate… Ba se poate, îmi spun eu în minte-mi dar prefer să o țin pentru mine.

Sor-mea îmi spune că acolo unde-i ea, lumea cumpără jucării la mâna a doua mai mereu. Și pentru zile de naștere și pentru aniversări. Nouă ne-a trimis o prietenă nemțoaică get beget un cadou: un super dinozaur ca scos din cutie. Ion l-a privit puțin circumspect.

– Ăsta ce fel de cadou e? Nu-i în cutie de nou!

– Nu-i. Nu are cutie pentru că nu e nou.

– Adică a fost al altcuiva înaintea mea? Și acum a ajuns la mine? Și e cadou?

– Exact! A fost al unui băiețel.

Ionuț ia dinozaurul în mână și-l întoarce pe toate părțile

– Oare de ce nu l-a mai vrut? Că e ca nou!

– S-o fi plictisit de el și a decis să-l vândă. Cu banii pe care i-a primit, își cumpără altele…

– Mami, dar asta e o idee… cum să spun, o idee incredibilă! Că am un dulap plin de jucării pe care nu le mai vreau! Și dăm și copiilor care nu au și putem și vinde, așa multe am!

Am impresia că al meu copil e pe drumul cel bun. Probabil în locul greșit, dar ăstea-s doar detalii.

 

0

Iarnă grea

Se pare că iarna nu se dă dusă de aici. După ninsoarea de marți și o fulguială de ieri, azi ne-am trezit cu crivățul la ușă. Bate vântul ca nebunul. Și-s vreo 2 grade ce se simt ca -2. Nu-i tragic pentru noi, ăștia învățați cu iarnă din octombrie până-n mai. Dar în Grecia parcă toate stau nemișcate. În orășelul în care locuim, nu-i suflet de om pe stradă sau de mai vezi câte unul de-abia-i ghicești forma sub atâtea straturi de haine. Despre copii nici nu poate fi vorba.

Am întins plecarea la grădiniță azi de dimineață, chiar de-am fost treji de pe la 6 juma. Fiecare-n treaba lui, ne-am bucurat de o dimineață acasă mai lungă. Am ajuns la 9. Ionuț își ia rămas bun intră-n clasă și rămâne blocat locului. Arunc și eu o privire să văd ce l-a speriat așa. Vreo șase fetițe se joacă.

– Mami, dar nu-i nici un băiat azi? Mami, trebuie să mă joc doar cu ĂSTEA???

Dacă nu i-aș vedea fața pe care clar se citește disperarea, aș râde ca nebuna. Peste vreo 10-15 ani nu va fi bucurie mai mare decât o sală de clasă plină de fete. Acum însă prezența lor și doar a lor echivalează cu dezastrul. Educatoarea apare din spate.

– E frig azi, nu o să fim prea mulți.

– Mami, doar băieților le este frig? Mie nu mi-e frig mami, și-s băiat! Vai mami, cu cine mă joc eu azi?

Apare un alt băiețel, răsuflă ușurat. Și eu la fel. Iarna-n Grecia.

3

Servicii ca-n palmă (made in Romania)

Nu știu dacă prin preumblările mele prin lumea largă mi-a fost dat să întâlnesc vânzătoare/ chelnerițe/ prestatoare de servicii publice mai … cum să spun acum fără să jignesc pe nimeni? – mai ciufute și mai plictisite decât cele din țara mea de baștină.

Eu sunt o persoană relativ greu de scos din sărite. Și chiar de mă scoți, îmi întind limitele și rămân politicoasă până-n ultima clipă, moștenire de la mama, ce să-i faci. Dar nu de puține ori am simțit cum mi se adună-n tâmple zvâcnirea și repede, repede am băgat mâna-n buzunar să nu carecumva să-mi zboare lin spre nasul vreunei deranjate de întrebările mele. Oh, și nu de puține ori, mi-am mușcat gândurile să nu le dau voie să iasă și să stropească vorbe grele și, nu-i așa, nepotrivite unei bine crescute ce sunt (și tare aș vrea să nu fiu chiar tot timpul).

Azi am profitat de prezența lui buni Maia ca să-mi fac de cap prin magazine. Listă scurtă și la obiect, cu puține ieșiri din grafic. Mi-a ieșit în cale doar o rochie ce s-a nimerit a fi exact pe măsura mea, aruncată printre niște alte chestii neinteresante. Am considerat-o semn și am pus-o-n coș. Am mai cules niște pantaloni pentru Ionuț și m-am apucat să caut niște inele pentru o prietenă de-a lui Ionuț. M-am sucit, m-am învârtit, am discutat și cu mama fetei, am găsit ceva dar nu era ceea ce căutam și, evident, îndrăznesc să mă adresez unei domnișoare cu ecuson.
– Ăstea-s inelele!
– Știu, le-am văzut, îi explic eu. Eu caut un set pe care l-ați avut zilele trecute.
(întreaga conversație se desfășoară în timp ce ea aranjează niște haine și eu mă strecor după ea printre rafturi)
– Dacă nu e acolo, nu mai avem!
– Ok, mai aveți și pe altundeva inele din ăstea? mai încerc eu o dată, promit, ultima dată.
– Draga mea, dacă nu sunt acolo unde-s inelele, nu mai avem și gata!
Mă fac mică, mică de tot. Pe moment mai că nu-mi cer scuze apoi simt un fir de fum cum iese din urechi. Dar tac și plec.

Ajung pe la alt magazin unde o prietenă a lăsat ceva pentru mine și eu trebuie doar sa intru, să cer și să plătesc. Evident, nimeni nu mă bagă-n seamă, apoi nimeni nu știe nimic, ce ne-am face fără telefoane, rezolvăm cu vreo trei oftaturi lungi de parcă domnișoarele erau responsabile și cu producerea obiectului în sine. Simt cum fumul ce iese din urechi e tot mai gros. Dar tac.

Niște pantofi de vis îmi mă salută dintr-o vitrină. Strâng din dinți și trec pe lângă ei fără să le dau atenție, dar șireturile mă trag înapoi și mă bagă-n magazin. Mă uit, se uită, mă uit, se uită, deschid gura.
– 39 aveți? Sau 40?
– Stați să mă uit, zice fata și pentru o secundă am impresia că a căscat.
Mă uit la preț – nu-s chiar motiv de căscat dar o fi avut și ea o noapte lungă, de ce s-o judec?
Vine după vreo 5 minute cu pantofii, îi trântește lângă mine (la propriu!) și se așează pe un scaun după pult. Probez, calculez, o întreb încă o dată cât costă.
– 279 dar au reducere de 20%.
– Asta înseamnă…. zâmbesc eu rugătoare.
Răspunsul vine cu ochii dați peste cap. Serios. Cer să mai probez o dată 40-ul, revin la 39, dânsa bate din picior. Îmi plac de mor dar individa e cireașa de pe tortul vâzătoarelor impertinente. Petrec 5 minute cu cele două perechi – între noi se înfiripă ceva, serios, nu i-aș mai scoate și deja vizualizez vreo trei ținute cu ei, îi vreau, e clar. Îmi dau seama că și de-s reduși nu am destui bani la mine. Strâng pantofii, îi duc fetei, îi trântesc (la propriu) langă ea și-i mulțumesc luându-i din zbor întrebarea:
– Îi cumpărați?
– Da, dar nu acum.
Tace. Tac. Plec făcând calcule-n cap și-mi promit să revin. Las în urmă fum gros dar deja parcă nu-mi mai pasă. Vreau pantofii ăia mai mult decât aș vrea să o enervez pe domnișoară cu vreun comentariu bine țintit (pot uneori și din ăstea…)

1

Cum să-l îmbrățisezi elegant pe „NU”

Așa cum povesteam și aici trecem prin zile călduroase îmbrăcați în ținute de sezon toamnă/ iarnă. Ionuț nu se lasă dezbrăcat sub nici o formă. Ieri am ajuns la plajă cu prietenul cel mai bun care s-a bălăcit în pantaloni scurți și tricou, ce-i drept, în timp ce Ionuț își vedea de treabă pe lângă el.
photo-16
Al meu fecior și-a udat încălțările și a petrecut mai bine de un ceas pe prosop pentru că „nici gând mami, nici gând să umblu în șosete pe nisip”. La final, a trebuit să umble (pantofii îi erau plini de nisip ud) și a acceptat și o pereche de pantaloni scurți – asta până s-a suit în mașină și s-a acoperit cu o jachetă rătăcită pe bancheta din spate. „În mașină e umbră și la umbră e răcoare. Și mie nu-mi place să fie piciorușele dezvelite.”
photo-15
M-a lăsat fără replică și pufăind de mama focului. Între timp, ajunși acasă, am respirat, inspirat, am organizat un dulap (are efect terapeutic) și am cerut ajutorul. Care a venit (Raluca, ce m-aș face fără tine?) și suna așa. „Ce poți face e să-i spui: Eu vreau să te îmbraci cu tricou și pantaloni scurți, dar bineînțeles trebuie să vrei și tu.” Așa-i că sună ușor?
Seara, la ceas de drăgăleală, reiau subiectul. Îi spun lui Ionuț, tolanit la mine-n brațe, știi am cerut ajutorul pentru că habar nu am cum să vorbesc atunci când te văd îmbrăcat ca de iarnă în miezul verii și mi s-a spus asta. A tăcut. Am tăcut.
Dimineața la opt, pregătire de grădi. Termometrul de pe balcon arată grade multe. El își alege o bluză neagră cu mânecă lungă și pantaloni de trening pufoși. Transpir uitându-mă la el.
– Ioane, serios acum. Chiar vreau să iei un tricou pe tine.
– Mami, îți amintești ce ți-a spus doamna?
Mă opresc cu vorbele-n aer.
– Care doamnă?
– Aia de la care ai cerut ajutorul.
– Da. Îmi amintesc. Vreau să te îmbraci cu tricou, dar, evident, trebuie să vrei și tu, repet eu și zâmbesc tandru.
– Bine. Doar că eu nu vreau tricou și nici pantaloni scurți. Acum mergem?

Tac. Și ies în urma lui.