2

Buton de pauză

Viața mă pune pe gânduri. Sunt în așteptare – visez schimbări și n-am răbdare. Am sumarizat întâmplările din ultimele șapte zile și le-am pus în rime. N-am stare, nu-mi găsesc locul, sunt ca un leu în cușcă. Construiesc tot felul de chestii în minte-mi, mă panichez, simt cum mă trec toate apele și mă cuprinde durere bruscă de cap. Parcă-s cu fața-ntr-un lighean cu apă înghețată, paralizez de frică și apoi, brusc, mă salvează o stare de liniște care apare de te miri unde. Ies brusc la suprafață și respir adânc.

Răbdarea n-a fost niciodată punctul meu forte. Oh, nu. Din contră. Mi-am petrecut multă vreme din viață navigând cu viteză printre evenimente fără să bag de seamă ce trăiesc, cu mintea doar la ce era în zona din fața mea. Necunoscutul. Noul. Viitorul. Ironic, am ajuns într-o țară unde „nu ne grăbim” e motto național dar asta n-a fost suficient pentru a mă lecui. Apoi l-am primit pe Ion și parcă, parcă nițel m-am mai domolit dar încă am momente în care mă forțez să pun frână, că-i păcat. Pierd esențialul pentru că gându-mi e la ce urmează.

Dar aseară, pe când simțeam că nu mi-e bine și-mi spuneam că degeaba mă agit și mă stresez și mă forțez, ce-i să vină, o să vină mi-a venit în minte imaginea unui joc cu bile. Un panou vertical, o bilă mare care pornește de sus și trebuie să-i ghidez drumul. Când intră pe un coridor, înainte de a-și da drumul mai departe, înainte de a se deschide ușița către alt coridor, are o secundă de așteptare. În condiții normale, o secundă nu-i mult, veți spune și da, sunt de acord cu asta. Însă în momentele acelea, secunda aia, așteptarea – cade bila? Merge mai departe? Se blochează? în momentele acelea, secunda aia poate dura cât o viață de om.

Viața mea e presărată cu secunde din ălea. În care-mi țin respirația și-mi strâng stomacul. Dar mereu și de fiecare dată, așteptarea aia a meritat. Pentru că toate au ieșit așa cum trebuie, întâmplările s-au combinat și s-au potrivit în ritmul lor, în momentul lor. Nu mai repede, nu mai târziu. Ci la țanc.

Unul dintre momentele ăstea de care ziceam, care s-a potrivit ca o cheie-n ușa ei, e cel mai drag mie. Cu 9 ani în urmă, o marți de iulie, seara, în Chalkida. Cu Maria, iubitul ei și un alt prieten. Stăteam pe malul mării, într-o cafenea, soare aproape de apus. Să rămânem și-n seara asta aici și plecăm dimineață la Atena? întreabă Maria și-mi amintesc și acum stare de liniște care m-a cuprins. Pe mine, aia cu programul de vacanță-n agendă. Dacă avem unde rămâne, rămânem. Nu termin de dat răspunsul, că sună telefonul și casa amicului care cu două minute înainte era plină de rude, se eliberează brusc. Păi atunci, rămânem. Și stare de liniște m-a cuprins cu totul. Trei ore mai târziu apare crețul în peisaj, o lună mai târziu, vine la Viena, trei mai încolo, mă mut în Grecia. Și starea aia de mi-am găsit omul și am liniște nu m-a părăsit nici în ziua de azi.

Ăsta o fost gândul care m-a ajutat să adorm azi noapte. Să aștept, cu liniște. Dacă e, o să fie.

Voi aveți momente din ăstea cheie? Pe care le trăiți și le simțiți așa?

Anunțuri
1

Supărare și o șapcă nouă

Eu una mă simt așa de bine când reușesc să-mi stăpânesc ieșirile, să fiu mai puternică decât ele și să mă port ca un om mare.Azi a fost una din zilele ălea. 5 ore de somn azi noapte, lipsă de chef- că-i deja prea cald afară, lene totală și stare care cerșește canapea și carte bună. Și nimic altceva.

M-am dus să-mi iau copilul de la grădi și l-am simțit de când am dat ochii cu el. L-am vazut cum a încercat timid să-și construiască puntea de legătură cu educatoarea, am observat schimbul lor de priviri.

– Azi m-a certat doamna educatoare. Și pe mine și pe Stavro și pe Mario (*aștia trei sunt cei trei mușchetari, nedespărțiți și de neoprit) ne-a trimis în clasă. Să stăm acolo să ne liniștim. Și am fost nervos și încă-s foarte supărat pe ea…

– Dar ce-ați făcut așa de grav?

– Absolut nimic.

– Probabil că s-a întâmplat ceva, nu cred că v-a trimis degeaba în clasă…

– Nu-mi amintesc…

Mi-e foame și car tot felul de chestii, las discuția pe când sunt in formă. Așa că o pornim înspre casă și pe drum îmi amintesc de șapcă. Vreau să-i cumpăr o șapcă. Intrăm în magazin, eu pun mâna pe una albastră (că-i anti jeg) el nu și nu, o vrea pe cea galbenă. O luăm pe cea galbenă, o plătesc, îi cere vânzătoarei să-i scoată eticheta și ne continuăm drumul. O pune-n cap și… se dezlănțuie iadul.

– Nuuuuuuuuuuuuuuuuuu-mi place. Îmi strânge urechile!

O lărgesc.

– Nuuuuuuuuuuuuu, e prea mare!!! Nu o vreau! E urâtă!

– Singur ți-ai ales-o! mă răstesc eu.

Nu și nu și nu. E prea mică, e prea mare, e prea galbenă, o urăsc, te urăsc, o voiam pe cea albastră și plâns și muci și muci și hohote. Mie capul îmi stătea să explodeze, privirile celor din jur, nu, nu ajută. Trag aer în piept, adânc. Realizez că-s mai de încredere când sunt obosită, că n-am putere să mă cert sau să mă răstesc, n-am vlagă nici să mă enervez prea tare. Vreau doar să-mi pun capul într-o îmbrățișare. Îl trag lângă un copac, la umbră, pun toate boarfele jos pe lângă noi, mă pun și pe mine la nivelul lui și-l strâng în brațe. Copilul hohotește, muci și furie și lacrimi.

– Ești supărat. Tare de tot. Te-a supărat ce s-a întâmplat la grădi. Ești și obosit și flămând și nervos …

Plânge și mai tare și se strânge-n mine. Stăm așa vreo cinci minute. Eu îl țin și el pe mine.

– Ce băiat mare… și plânge, ce urât, se bagă-n seamă un domn.

Îi arunc o privire cu săgeată cu tot, Ion nu-l aude și bine că nu-l, trage nasul și oftează greu. Apoi pornim mai departe fără vorbe. I s-a luminat fața. Până la urmă lui îi place șapca… și mie de mine.

IMG_0310

6

Spune-mi cât îmbrățișezi ca să-ți spun cine ești

Mie-mi plac îmbrațișările. Să fiu luată-n brațe. Ținută-n brațe. Când sunt supărata, tristă, nervoasă, veselă tare, când am trăiri de la A la Z, îmi place la nebunie să fiu îmbrățișată. Ca o concluzie sau ca un început, nu contează. Importantă e atingerea. Când s-a născut Ionuț m-am lăsat păcălită pentru scurt timp de pericolul lui „senvața” și „înbrațe”. Am stat pe marginea terenului ca să zic așa și-i drept, am pierdut zile pe care nu mai am cum să le dau aduse-napoi.  Nu-i nimic, am recuperat și încă o fac. Ionuț e ca mine, un pui de om plin de energie și viață care poate să alerge ore bune dar care pentru a-și găsi liniștea are nevoie de brațe. De ținut strâns și iubit mult. Îl văd uneori cum sare și se agită și nu dă să mai sece de energie și-l privesc și mă topesc. Și atunci îl strig, hai, Ioane, hai să te drăgălesc puțin. Are șase ani fără câteva zile și vine, vine fără să i-o cer de două ori. Lasă tot și-mi sare-n brațe și simt cum mie mi-ar sta sufletu-n loc, doar doar nu s-ar mai termina momentul.

Duminică am ieșit în oraș, toți trei, așa cum o mai facem din când în când. Să ne conectăm, să ne bucurăm unul de altul. Și cum stătea el așa la masă, cu prietenul lui invizibil alături (da, avem și din ăsta) și mânca singur, cu o furculiță mai mare ca el m-a luat un drag de-am simțit că mă topesc. După ce a terminat, așteptând nota și pe ta-su care ieșise la o țigară (grecu-i grec, în veci n-o să se lase de fumat!) mi-am încercat norocul.

– Măi, mă topesc de dragul tău când te văd. Chiar în clipa asta. Hai puțin în brațe, doar așa, să te țin și să te miros.

Râde. Dar coboară de pe scaunul lui și se lipește de mine.

– Miros a pizza și a macaroane cu sos.

– Miroși fantastic. Își lipește capul de mine și-l strâng tare de tot.

O doamnă și un domn de la masa alăturată ne privesc lung.

– Vai, ce băiat mare și stă în brațe! Ești mare, ești bărbat! Nu se cade așa ceva! Nu-i prea mare pentru așa ceva? comentează duduia.

Îmi vine să o rog să definească „așa ceva”-ul ăsta care pare atât de grav de n-o lasă să se bucure de masa de prânz dar mă abțin. Și-i zâmbesc politicos.

– Niciodată nu ești prea mare pentru o îmbrățișare.

Ea-și strânge gura pungă, eu o țin în continuare cu al meu zâmbet și Ionuț mă întreabă senin:

– Oare vrea și ea?

– Ce să vrea?

– Îmbrățișare!

– Habar nu am ce vrea!

– Poate m-a văzut pe mine și acum vrea și ea. Spune-i la nenea să-i dea una… că acum tu nu poți, ești ocupată cu îmbrățișarea mea!

 

 

0

Fetele nu-s ca băieții

Pe drum de la grădi înspre casă. Traseul unde se poartă discuțiile noastre importante. Unde Ionuț monologhează-n voie și-și umple ghiozdanul cu bolovani, lemne, hârtiuțe, capace, șuruburi. După ce am aflat despre un triceratops „apăsat” de o mașină pe trecerea de pietoni și un elicopter din copac, după ce am ascultat întreaga poveste despre un vulcan și niște meteoriți – „Mami, de cade un meteorit, o să ne facă pe toți spirite!” Ionuț a luat o pauză. Și apoi a reluat.

– N-o mai vreau pe Katerina să-mi fie soție!

Oh, stai că se încurcă treaba. Ascut urgent urechile și dau drumul la gură. Iau problemele în ordinea importanței, rând pe rând.

– Care Katerina?

– Fetița aia care nu tace nicodată!

– Aha. Și de ce nu o mai vrei de soție?

– Pentru că mi-a stricat pista de aterizare și mi-a tras scaunul de sub cur! (*scuzați-i expresia, de la mă-sa a auzit-o, evident, în timp ce șofa și într-un context deloc măgulitor)

– Aha. Păi nu-i prea frumos. Și ai căzut?

– Da, m-am lovit. Și mi-a și tras una!

– Oh, dură fata asta, nu glumă!

– Și eu am fugit după ea și i-am tras una cu geanta!

Gata. Pauză. M-am blocat. Am uitat de problemele mele cu împărțirea pe LEGO roz și LEGO de băieți, cu jucăriile de fetițe și băieți, cu ce fac băieții și ce fac fetițele. Am uitat de toate.

– OOOOO, stai puțin! Ai lovit o fată???

– Păi ea a dat prima!

– Da, e drept. Dar totuși, mie una mi se pare aiurea de tot să lovești o fată.

Se oprește și se uită la mine tare contrariat.

– De ce? Ea m-a lovit și eu i-am dat cu geanta în cap!

– Dar e fată! Fetele sunt așa, cum să spun, mai delicate. Mai finuțe, mai… nu știu. Mai fete! Nu lovești fetele! Ele nu au putere ca voi, băieții!

– Vai mami, dar știi ce tare lovește fetița asta? Așa, ca un băiat!

A rămas să discute cu ta-su. Eu m-am retras. Că deh, e fecioru’ meu și vai de fata aia cu mână de băiat de pun eu a mea mâna pe ea!

1

O sâmbătă cu capac

Aici a început furtuna de azi noapte și ploaia mocănită nu s-a mai dat dusă. Perspectivă sumbră de când ne-am trezit: stăm în casă – că ș-așa-i mucos (da, din nou). Fiul meu care e un băiețel minunat și care cooperează de mai mare dragul și-a găsit de lucru: puzzle și lego. Eu mi-am căutat de lucru și m-am învârtit ca un leu în cușcă (fără să fac mare lucru și cu siguranță fără să fac nimic din ce e pe listă de așteptare). Pe la prânz decid că oricum nu mai fac nimic și mă așez în cuibul de citit din camera lui Ion. El se joacă, mai zice una, mai zice alta, ipotetic, o situație de care orice mama cu scaun la cap ar fi profitat la maxim întru relaxare. Eu o dau cu bățu-n baltă.

– Da’ ce tot trântești cuburile ălea?
– Am construit o casă și a luat foc și se dărâmă, îmi explică Ionuț.
Îmi văd de carte. Vorba vine.
– Băi serios acum, dar chiar tre’ să faci așa gălăgie? (nu uitați EU sunt în camera lui!) Și de ce scoți și lego și șine de tren și mașini? Iar e haos aici.
Evident, mă ignoră (și bine face). Scoate și alte lego (din ălea mici, groaznic de dureroase mai ales noaptea, pe picioare goale). Eu încerc să citesc. Bang, zdrang, bang. Sar ca arsa, arunc și cartea din mână.
– Serios acum, e imposibil să citesc aici! (Are you f****ing kidddin’ me??? zice mintea mea de pe urmă)
Ies val vârtej, mă duc la mine-n fotoliu. Citesc vreo trei pagini, aud cum departe, dar nu chiar așa de departe se golesc cutii de lego. Pe cuvântul meu de onoare și nu glumesc (cu siguranță sunt bolnavă!) că simt că mă ia cu amețeli. Nu suport să văd chestii aruncate și amestecate și împrăștiate. Piese mici, mici de lego împrăștiate peste mașinuțe și șine de tren și alte lego mai mari. Mă sufoc. Serios. Stai dracului jos și citește-ți cartea. Numără până la zece. Respiră, inspiră. Copilu’, minunea asta de copil te lasă-n pace, se joacă și ție-ți arde de organizări. Arunc cartea. O ridic. O arunc, o ridic. Zdragn, bang și aud altă cutie care-și prăvălește conținutul pe podea. Uit de toate și plec în cameră cu o falcă-n cer și alta-n pământ, rușine să-mi fie. Ion mă privește și are pe față un zâmbet din ăla, știți voi.
– Mă joc, spune el.
– Văd, spun eu și încep să strâng jucării. (serios, sunt bolnavă, probabil că am nevoie de ajutor specializat)
Evident, mă apuc de bombănit că doar nu aș fi eu de mi-aș ține gura, eh, că m-am săturat de strâns (da’ cine te pune??? spune tot mintea de pe urmă) că nu se poate să te joci așa împrăștiat (zău??? spun eu acum) că eu nu mai suport să le văd pe toate aruncate (atunci stai în cealaltă cameră!!! strig din toți rărunchii la Alexandra de acum o oră!) că una și alta și pune mâna și strânge și tu. Liniște. Ion se uită la mine foarte serios și la fel de serios îmi spune:
– Eu nu vreau să strâng, vreau să mă joc!
Tupeistule, așa că mă apuc de șuierat și strâng. După ce umplu vreo două cutii, mă relaxez instant (v-am zis că ajută, doar sunt bolnavă, recunosc!)
– Uf, ne-am cam certat, șontânc, șontânc o dau eu întoarsă ca o mamă (i)responsabilă ce sunt, mai că nu-i pun lui rucsacul cu vină-n spate (și ce-aș mai face-o!)
– Da, răspunde Ion cu jumătate de gură.
– Hai să strângem lego, spun eu înviorată. Te ajut.
– Ba nu, zice el. Eu te ajut.
– Păi cum să mă ajuți tu? Că doar tu le-ai împrăștiat și eu te ajut să strângi.
– Dar eu nu am vrut să strâng, tu ai vrut așa că eu te ajut, explică Ionuț al meu (și dreptate are)
– Nu, sunt jucăriile tale și camera ta și eu te ajut pe tine (că prostu’ nu e prost destul dacă nu-l arde să aibă ultimul cuvânt)
– Tu acum ai chef de ceartă? Eu te ajut să strângi și apoi ne vedem de treabă, zice Ionuț al meu și cu asta îmi închide gura. Măcar de-ar rămâne așa. Îl las să mă ajute să strâng și simt cum mi-am mai găsit un capac (ăla primul, e crețul 🙂
– Acum că te-ai linștit, du-te și citește și lasă-mă să mă joc.
V-am zis că are patru ani și șapte aproape opt luni? (și eu imediat 34 da’ nu asta-i relevant)

4

Dragi vechituri

Cine mă cunoaște bine, știe cât sunt de fascinată de vechituri. Cât de mult îmi place să le descopăr și să le aduc acasă. Între noi fie vorba, pentru mine nu-i bucurie mai mare decât să mă plimb prin magazine cu tot felul de obiecte prăfuite care-și caută stăpâni noi. Am ochiul format deja, când intru în vreo casă unde mă întâmpină miros de naftalină, ridic antenele și nu o dată am dat peste obiecte frumoase de mi-a săltat inima de bucurie nu alta. Socrii mei cei greci s-au obișnuit cu „excentritățile” mele, soțul e pe aceași minte și pe cârcotași nu-i prea bag în seamă. Pentru că în Grecia vechiturile de care vorbesc eu, nu prea sunt la modă și nici nu prea cred că vor fi în curând, în ciuda crizei care le-a mai domolit ieșirile.
Eu nu vorbesc aici de piese clasice și scumpe, mobile noi de câteva zile dar lucrate ca să pară vechi, eu am în minte obiecte aruncate, unele stricate dar demne de reparații capitale, de second hand-uri nu neaparat în cea mai bună condiție, lucruri cărora le pot da o nouă întrebuințare, o nouă casă, o nouă viață. Ieftine, uneori gratis. Bucăți uitate, dezmembrate, piese vechi care au o poveste. Știați că ador poveștile lor?
La noi în casă astfel de lucruri stau la loc de cinste. Am multe dar cele mai dragi sufletului meu sunt ăstea:

masa verde

Masa cea verde care până la urmă și-a găsit pereche. Scaunul pereche. Am povestit despre ea în urmă cu ceva timp, mult timp. Scaunul l-am găsit din întâmplare, aruncat într-un colț în casa de vară a bunicii Sofia. Cu un picior rupt și altul strâmb, a primit îngrijiri. Acum stă demn și drept în biroul meu de acasă.

scara

Scara din bucătărie. Visam la ea de multă vreme. Chiar mă gândeam într-un timp să caut un model pe care vreun tâmplar priceput să-l poată realiza într-o clipită. Dar am avut noroc: un prieten de-al crețului se pregătea să o arunce și mai mare bucurie nu putea să-mi facă. Vopsită și accesorizată cu niște detalii „noi” stă la loc de cinste pe domeniul soțului, bucătăria.

masa de la cluj

Masa rotundă. A ajuns la mare și la soare tocmai din inima Ardealului, de la un frate de-a lu’ buna de la Cluj. Unchiu’ Ion, un personaj fascinant, mereu cu o poveste – Doamne, ce-l mai chinuiam când venea în vizită! Voiam să aud povești din copilăria lor și dacă se pornea la vorbă cu greu îi dădeam drumul să plece. Cred că ar fi tare fericit să vadă că e cineva care se bucură de masa lui (Doamne feri s-o fi aruncat!). Veioza de pe ea e culeasă de la soacră-mea, mi-e dragă tare.

jaluzele

Jaluzelele de lemn sunt de departe, preferatele mele. Aici fiecare casă veche are și mie una tare-mi plac. Le-am găsit aruncate lângă o vilă ce se renova. Au înlocuit minunile ăstea cu jaluzele de plastic. Să fie sănătoși dar eu astfel de păcate nu aș face. Așa că am cerut voie să le iau (m-am dat drept artistă, cică am nevoie de ele la un proiect!), le-am cărat în spate (la propriu) și le-am găsit întrebuințare. Te întâmpină când intri-n casă și mie una îmi râde sufletul când le văd.

frigiderul

Și nu în ultimul rând, bijuteria găsită de creț, că doar v-am spus că și lui îi plac, un frigider de acu’ foarte mulți ani, din lemn. L-a găsit aruncat la gunoi și fără să stea pe gânduri l-a urcat în mașină și l-a dus la un tâmplar. A renăscut și stă la loc de cinste: are în grijă sticle cu tot felul de minuni de beut.

Ăstea-s doar câteva. Unul și unul, toate dragi mie. Nouă. De ceva timp caut și altele, ca de exemplu un cuier din ăla vechi, de pe vremuri, din lemn, rămuros. Cu spațiu pentru umbrele cu tot. Și răzuit de culoare să fie, și ciuntit, nu-i bai. Îl reparăm de-l găsim. Vreo idee … unde?

0

Caut purice

Ionuț nu tace. De când face ochi de cu bună dimineața până seara când pică lat aud povești din cele mai diverse, schimbă subiectele cu o repeziciune care pe mine una mă amețește (da, da până și pe mine!) și trece printr-un registru de întâmplări fanteziste de mi-e greu să-l urmăresc. Astă seară ne-am cuibărit la citit – până să aleg cărțile, până să îmi găsesc locul, până una alta, zgomot de fundal, Ionuț vorbește cu bunică-sa la telefon, aud despre un elicopter care merge la Polul Nord dar care funcționează cu cărbuni, pentru că benzina nu e deloc bună, nu scoate deloc fum! Apoi o cere pe tușa Dea la telefon, povestește și acolo despre un pinguin, vrea neaparat un pinguin sau mai mulți, începem să citim și mă oprește brusc.
– Știi ce, nu vreau nici un pinguin!
– Serios? Păi cum așa?
– Vreau un purice! O să-mi cumpăr un purice!
– Ce să faci cu un purice?
– Să-l pun să-l piște pe celălalt Ionuț de la grădi, cel care mă tot bate!
– Ce???? Cine te tot bate???
– Un Ionuț de la grădiniță, e tare enervant și bătăuș dar cumpăr eu un purice și atunci să vezi. Și după aia îl bat și eu.
– Aha. Mie chestia asta cu bătaia nu-mi sună bine…
– Îl bat, măi mami, îl bat de-l fac praf. Și-l azvârlu din grădiniță, bucățele, bucățele îl fac, numai așa ca să nu mai bată pe nimeni!
– Înțeleg. Dar eu îți spun că mie nu-mi place ideea asta de a-l bate și a vă bate… Poate dacă vorbești cu doamna educatoare? Dacă vrei pot să vorbesc eu cu ea mâine. Să vedem ce se întâmplă.
– Nu. Dacă mă mai bate, o să-i spun la doamna profesoară și apoi mami, apoi îl bat de praf îl fac! Și apoi îmi cumpăr și un pinguin, sau mai bine merg direct la Polul Nord ca să iau unul de acolo. Să mă împrietenesc cu unul și să zică, bine măi Ionuț, vin cu tine. Îți dai seama mami, să avem și pește și broască țestoasă și pinguin! Și apoi îl mai bat o dată bine pe Ionuțul celălalt…
– Mai bine căutăm un purice!
– Da mami, un purice să-l piște bine și apoi să-l bat!

Oftez (uneori așa-i de greu cu un băiat :)) ) și ies din cameră. Sunt de minute bune în altă parte, dar de auzit tot se mai aude. Și mâine o luăm de la capăt…