1

Crapă pietrele

Din cei aproape 36 de ani pe care-i am trecuți prin lume, îmi amintesc exact, puținele dăți când mi-a fost cu adevărat frig. Crețul sare de pe canapea ca ars când aude povești din ăstea, doar mă știe că-s veșnic cu șosete la purtător și cel puțin două pături (din ălea groase, de Scoția) după mine. Cică mie mi-e veșnic frig. Dar el, crescut în zone calde nu înțelege diferența: una-i povestea în care mi-e frig în casă (lucru ce-i pe lista neplăcerilor în top 3) alta-i când mi-e frig afară. Și adevărul e că rare au fost ocaziile în care chiar mi-a fost frig afară. Pentru că mie-mi place la nebunie iarna (ce-am căutat eu opt ani în țările calde?) și am dulapul echipat – fulare și jachete și paltoane, nu trece sezon fără vreo nouă achiziție! de obicei sunt pregătită. Doar se știe, vremea nu-i rea, doar hainele-s nepotrivite! Dar până și pentru mine ce se petrece azi – cu-ncepere de azi noapte, e prea mult și prea pe minus. Ocazie numai bună de a-mi amintit trei momente în care m-am simțit precum de dimineață.

Prin 2000, la Cluj, primul an de facultate, iarnă grea că nămeți și -20 de grade. Răcoare. Îmi cumpărasem o jachetă de iarnă, de puteai să juri că-s plapumă umblătoare, cu pene ce se lipeau cu mare drag mai ales de haine negre și erau multe, multe, de ciuleai urechile puteai să juri că auzi măcăit de rațe de prin buzunare. Urâtă alegere vestimentară dar doamne, bine-mi era în ea! Cu bocanci și șosete groase, căciulă, mănuși, fular eram pregătită de atac. Până am mers la săniuș și mi s-au udat picioarele – cu tot ce aveam peste ele. Până să ajung acasă – vântul începuse ușor, să viscolească am crezut că rămân fără. Nici putere-n dinți, de clănțănit nu mai aveam! N-o să uit momentul dezghețului – lângă aragaz, în stânga și calorifer, în spate.

Al doilea episod în care am crezut că nu scăpăm cu viață – sau fără degerături! a fost un revelion de pomină, undeva lângă Brașov. Întorsura Buzăului să fi fost? Cert e că afară erau multe, mult prea multe minus grade.  Din amintiri, parcă iese la lumină un -35. Dar nu-s sigură. Și oricum, după – 20 cine mai stă să numere? Un frig tăios de nici să respiri nu-ți rămânea loc! Am plecat repede de-acolo, cu vreun ceas înainte de schimbarea anului – înghesuiți vreo 6 într-o mașină de 4. Măcar ne-am încălzit.

Al treilea, neașteptată locație. Prima iarnă-n Grecia. Cu drumuri, școli, magazine închise vreo trei, patru zile. Ninsoare fără pauză. Munți de zăpadă peste tot și ghici cui îi ardea de plimbări romantice pe malul mării? Mai că nu m-a luat vântul – un frig de-ți intra prin toți porii, să-ți ajungă până-n primăvară.

Și azi consemnez numărul patru. De dimineață bine că bătea vântul din spate că altfel nu mai ajungeam la birou. Cică -7, se simt ca -22. Eu știu că am început să nu-mi mai simt picioarele, nici fața, nici urechile, nu neaparat în ordinea asta. Obrazul mi-e de porțelan. Am venit pe jos până acasă, de așteptam după tramvai Crăiasa Zăpezii mă numeam, cu țurțuri cu tot. Mâinile se dezmorțesc acum, pe tastatură. Crețul s-a retras în bârlog, probabil nu mai iese de-acolo până-n primăvară. Grea primire i-ai făcut, măi Timișoaro, măi…

2

AMR 2 zile

Ultimele zile au fost pline. De mutări de pe canapea în bucătărie, din bucătărie în pat și apoi pe fotoliu. Serial ce ne-a prins pe amândoi, cărți pe noptieră, poveste ce se cere terminată, frig afară, cald în casă. Atâta lene nu am simțit de foarte multă vreme, dar, ce ciudat, nu mă simt vinovată deloc. Din contră. E pe meritate. Mă tolănesc printre perne, Ion e ocupat cu văru-su, mai stăm la câte o lectură și strâns în brațe. Nu facem planuri, trăim în ritm de melci, cu burțile pline. Vin la noi oameni faini, noi mergem doar puțin că-i greu să te urnești dacă te-a prins pofta de stat în pijamale. Mâncăm, bem, râdem, mai trag cu ochiul la câte un proiect început și-ncerc să-i dau de capăt. Și pe când stau mai cu drag și mă bucur de liniște și de finalul acesta de an, bam, Ion care la 17:30 e bine, la 17:33 nu mai e așa de bine. Îl doare capul și și-l lasă pe masă oftând, vrea în brațe și se cuibărește și înghite de zor – doare, mami, doare când înghit. Apoi se cere-n pat și-l simt cum se încălzește lângă mine. Fornăie-n somn. Și mie-mi fornăie gândurile de la prea multă liniște ce-am avut. Au mai rămas două zile din 2016, hai să le încheiem cum a mers tot anul, nu-i așa?

1

Brum, brum

Ieri a fost ultima zi de școală pentru Ionuț, penultima de lucru pentru mine. El s-a trezit vesel, eu aș mai fi dormit măcar până vineri. Ne echipăm rapid și ieșim în viteză din casă. Mă minunez pentru a nu știu câta oară când văd cozi de mașini care stau în așteptarela instersecții, în drumul către școală. Dimineață de dimineață, zeci, sute de mașini pufăie pe drum, claxoane, fețe încruntate, ce fain trebuie să fie să-ți începi așa ziua, altfel nu pricep de ce se complac toți pe patru roți. Ne oprim la trecerea de pietoni, două mașini în paralel, trecem de prima, cea de-a doua vrea să ne-o ia înainte. Apuc să-l trag pe Ionuț dar îmi stă inima-n loc. Șoferul realizează ce-a făcut, frânează brusc. Mă dezmeticesc dau să spun ceva, dar mă opresc la timp, cât pe ce să-mi iasă pe gură una alta, de-aș umple pușculița lui Ionuț din două mișcări (un cuvânt în context urât, cinci lei, unul care n-are nevoie de context, zece). Trecem repede pe celălalt trotuar, încă tremur. Mama lor de mașini și șoferi grăbiți și trafic și putoare de țevi de eșapament. Toți se grăbesc, toți înjură și-s furioși. Cum să nu fie, cât vezi cu ochii doar mașini aliniate în trafic. De-abia se mișcă, nici ora nu stă pe loc.

Bine că m-au călit grecii, alt neam născut cu dosu’ în mașină. Nu trec niciodată strada în grabă, mă uit de zece ori înainte să o fac, chiar de-i verde, tot cu grijă merg, sunt cu ochii-n patru și acum dau înțelepciunile mai departe, copilului. În Grecia, în miniatura aia de oraș în care trăiam nu puteam pricepe nici în ruptul capului de ce toată lumea umblă cu mașina. Erau niște cozi infernale pe străduțe pe care de-abia te puteai strecura pe două picioare, trotuare ocupate de mașini. Fiecare familie avea cel puțin două din care una neaparat 4×4.Și trebuia să mergi cu atenție pentru că mereu se găsea un deștept care să nu știe la ce servește trecerea de pietoni.

Am ajuns la Timișoara în luna august, când orașu-i pustiu, și pentru câteva săptămâni m-am minunat – ia te uită, se poate și altfel! Nici n-am intrat cu bine în septembrie că am priceput cum m-am păcălit de una singură. Mă chinui să înțeleg de ce e așa de greu să vezi lucruri care-s clare? Din comoditate? Lipsă de educație? Trăim într un oraș în care până și Mall-ul e în centru! Timișoara-i dreaptă ca-n palmă, fără dealuri, fără urcușuri, fără Piezișă (cei din Cluj, știu la ce mă refer!) Loc să faci piste pentru biciclete e cât cuprinde, e plin de parcuri și bulevarde largi. Poți extinde liniile e tramvai, fă și altele de-i nevoie, lasă drumurile oamenilor, nu mașinilor! Pistele de bicicletă de aici … sunt. Comparativ cu situația din satul din Grecia – unde nu existau nici măcar trotuare decente! dar tot departe de ce ar trebui să fie (cârpeala tipic românească, aia care-l scoate din minți pe grecul meu) Și acum e drept, nu suntem toți bicicliști și adevărul e că de prin noiembrie nu-s nici eu prea vitează, așa de vitează încât să pedalez la grade minus. Dar de când sunt aici aud doar de extinderi de drumuri, extindere de șosele și locuri de parcare. Peste tot în lume(a civilizată) se dă nebunia din trafic pe extinderea rețelei de mijloace de transport în comun, piste de biciclete, în timp ce noi vrem bulevarde și parcări. Nu, nu-i nevoie de drumuri mai late și nici de parcări. E nevoie tramvaie noi și multe, de autobuze și troilebuze, de „car sharing”, de las mașina acasă și merg puțin pe jos (da, face piciorul frumos!). Oh, știu că pare ușor să-ți dai cu părerea pe astfel de teme dar mi-e ciudă când văd câte resurse sunt rispite pentru mai mulți nervi în trafic, mai multă înghesuială, mai multă gălăgie, claxoane, nebunie.

P.S. Citeam aseară pe un forum din Viena, comentariile locuitorilor din capitala austriacă supărați că întârzie autobuzele, că iarna nu-i ca vara, că ninge și se blochează circulația. Și-mi dau seama că dacă și oamenii ăia și-au găsit motive de suspin (în singurul oraș în care am trăit și în care, după a mea părere, sistemul de transport în comun bate tot!) eu mai bine tac.

1

Frigul lor nu-i ca al nostru

Aici iarna sigur nu-i ca vara. Mai rar mi-a fost să dat așa mulți oameni speriați de frig și vreme rea – care între noi fie vorba ține maxim două luni și nici în ălea două, nu în fiecare zi. De săptămâna trecută se anunțau dezastre, frig și vânt și ninsori și vai de capul nostru. Cică de vineri. Vineri a fost bine. Ba nu, de sâmbătă. Sâmbăta a venit cu nori dar tot bine a fost. Nu, nu, duminică vine sigur! Duminica am stat în jachetă subțire, peste 15 grade la soare. A venit de luni. Frig și vânt și grade prea puține, vreo trei la număr. Am stat cuminți în casă și ne-am bucurat de griul de afară. Ieri, frig dar soare. Cu dinți ce-i drept, dar fără pic de adiere. Merg după Ion la grădi, mă așteptam să-i văd în curte. Oare de ce nu mă-nvăț minte? Întreb așa, discret – Dar azi, azi nu i-ați scos puțin la aer curat? Doamne ferește îmi răspunde educatoarea care-i tânără doar la fizic. E teribil de frig. Dacă se îmbolnăvesc? Vreau să-i spun că-s șanse mai mari să o pățească la 30 de gradele din sala de clasă unde duduie caloriferele și-s toți claie peste grămadă dar mă opresc la timp. Ceva tot am învățat. Îmi iau copilul care n-are stare și pe bună dreptate. Ajungem acasă, ne tragem sufletul, mâncăm, el desenează jumătate de caiet, eu scriu câteva rânduri și ne pornim după pufuleți. Din ăia românești. Oprim și-n parc și apoi în altul, mirosim marea și ne bucurăm de ea și de pustiul de pe străzi. Obrajii-s îmbujorați, termometrul arată 6 grade (se simt vreo două) dar compensează soarele orbitor. Două ceasuri afară, zbeguială și plimbare, Ion cade doborât la ora opt. Și eu puțin după.

7

Ia covorul, nu-i covorul!

Sunt în Grecia de 7 ani și 3 luni și dintre toate obiceiurile localnicilor, ăsta despre care vreau să vă povestesc acum mi se pare cel mai … aș zice fără sens, dar cu siguranță are. Doar că probabil e unul neînțeles de mine. E vorba de joaca de-a sezoanele prin casă. Îmi amintesc bine curățenia de primăvară din România, de obicei coincidea cu săptămâna de dinainte de Paști și pe mine mă găsea la bună-mea, la Cluj. Lumea scotea covoare la bătut, spălau perdele, geamuri, împrospătau casa. Aici de cum dă prima căldură, lumea scoate covoarele din casă. Vara, grecii n-au covoare. Au însă un verb pentru acțiunea asta. Iarna, adică la final de noiembrie, le pun la loc. Cică-i cald de ai covoare-n casă. Mie una, crescută-n Timișoara unde vara temperaturile ajung la 40 de grade și nici marea nu-i aproape, întreg procedeul ăsta de scos covoare/ întins covoare mi se pare o mare pierdere de vreme. Mai ales că nu mi-e mai cald de le am pe sub picioare. De vreo trei săptămâni pe oriunde mă întorc, asta-i prima întrebare pe care o aud. Ai strâns covoarele? Am decis să fac un compromis  așa că le-am strâns de pe holuri, dar în restul casei au rămas acolo unde le e locul.

A doua întrebare se referă la hainele de vară. Le-ai scos de prin dulapuri și cutii? Degeaba explic eu cui vrea să mă asculte că eu ce port iarna (din Grecia, a se înțelege) port și-n restul anului – tricouri, jeans și câte o rochie, că nimeni nu mă înțelege. În plus, dulapul meu e suficient de mare încât încap toate. De ce să le tot împachetez? Ca să am ce despacheta câteva luni mai târziu? Soțul meu cel grec râde cu poftă când îmi vede nedumerirea. Cică grecilor le place să dea impresia că-s ocupați așa că era musai să-și facă de lucru chiar de nu era nevoie.

Mi s-a spus că mă împotrivesc adaptării. Că nu-s de multă vreme aici și asta e problema. Că m-oi schimba în 5-10-15 ani fără să bag de seamă. Cert e că deocamdată prefer să-mi petrec primele zile de primăvară și ultimele de toamnă undeva la soare, cu o carte bună-n mână și o înghețată lângă.

0

Iarnă grea

Se pare că iarna nu se dă dusă de aici. După ninsoarea de marți și o fulguială de ieri, azi ne-am trezit cu crivățul la ușă. Bate vântul ca nebunul. Și-s vreo 2 grade ce se simt ca -2. Nu-i tragic pentru noi, ăștia învățați cu iarnă din octombrie până-n mai. Dar în Grecia parcă toate stau nemișcate. În orășelul în care locuim, nu-i suflet de om pe stradă sau de mai vezi câte unul de-abia-i ghicești forma sub atâtea straturi de haine. Despre copii nici nu poate fi vorba.

Am întins plecarea la grădiniță azi de dimineață, chiar de-am fost treji de pe la 6 juma. Fiecare-n treaba lui, ne-am bucurat de o dimineață acasă mai lungă. Am ajuns la 9. Ionuț își ia rămas bun intră-n clasă și rămâne blocat locului. Arunc și eu o privire să văd ce l-a speriat așa. Vreo șase fetițe se joacă.

– Mami, dar nu-i nici un băiat azi? Mami, trebuie să mă joc doar cu ĂSTEA???

Dacă nu i-aș vedea fața pe care clar se citește disperarea, aș râde ca nebuna. Peste vreo 10-15 ani nu va fi bucurie mai mare decât o sală de clasă plină de fete. Acum însă prezența lor și doar a lor echivalează cu dezastrul. Educatoarea apare din spate.

– E frig azi, nu o să fim prea mulți.

– Mami, doar băieților le este frig? Mie nu mi-e frig mami, și-s băiat! Vai mami, cu cine mă joc eu azi?

Apare un alt băiețel, răsuflă ușurat. Și eu la fel. Iarna-n Grecia.

0

În Grecia, iarna de anul ăsta a fost azi

Aici, unde trăiesc, un lucru-i sigur: iarna nu-i ca vara. Dacă duminică au fost în jur de 18 grade afară și un soare de mai că-ți venea să arunci paltonul de pe tine, azi dimineață m-a trezit crivățul. Glastrele de pe balcon trântite, se scuturau ușile de la balcoane, 2 grade. Am pornit-o înspre grădiniță, pe jos (e la 10 minute distanță de casă, o nimica toată!). Singuri, singurei de zici că orașul a fost abandonat peste noapte. Ajungem, în clasa de 30 de copii se joacă vreo 5.

– Unde-s restul? întreb curioasă.

– Ei, pe frigul ăsta, nu-i scot părinții din casă! se distrează educatoarea, o femeie umblată prin lume și tare, tare simpatică.

Chicotim amândouă, fiecare pleacă-n treaba ei. Pe la 12 îl aduc pe Ionuț acasă și ne pregătim de drum. A trimis buni Maia un pachet din România, îl aduce autocarul ce vine din țară și merge la Atena. Pentru că noi locuim undeva la 70 de kilometri nord de Atena, îl sun pe șofer să stabilim un loc de întâlnire pe traseul lui. Îmi spune să mă pregătesc să plec de acasă, ne dăm întâlnire la o benzinărie de pe autostradă. Vreo 25 de kilometri de acasă. Pornim și noi, pornește și ploaia. Care pe drum se transformă-n ninsoare. Mă sună o prietenă.

– Ce faceți? Ai văzut cum ninge?

– Văd. Sunt pe autostradă, merg să iau un pachet.

– Ești nebună? Pe vremea asta? Cu copil cu tot?

Încet, încet intru-n panica. Oare chiar nu-s normală? Cobor viteza, merg ca melcul. Ninge. E de vis.

– Ce aventură, mami, ce aventură!

– Mie una mi s-a făcut frică, recunosc eu în fața piticului.

– Măi mami, dar tu vii de la zăpadă adevărată, măi mami, cum să-ți fie frică?

Zice și ce bine-mi cade de ce zice…