1

Crapă pietrele

Din cei aproape 36 de ani pe care-i am trecuți prin lume, îmi amintesc exact, puținele dăți când mi-a fost cu adevărat frig. Crețul sare de pe canapea ca ars când aude povești din ăstea, doar mă știe că-s veșnic cu șosete la purtător și cel puțin două pături (din ălea groase, de Scoția) după mine. Cică mie mi-e veșnic frig. Dar el, crescut în zone calde nu înțelege diferența: una-i povestea în care mi-e frig în casă (lucru ce-i pe lista neplăcerilor în top 3) alta-i când mi-e frig afară. Și adevărul e că rare au fost ocaziile în care chiar mi-a fost frig afară. Pentru că mie-mi place la nebunie iarna (ce-am căutat eu opt ani în țările calde?) și am dulapul echipat – fulare și jachete și paltoane, nu trece sezon fără vreo nouă achiziție! de obicei sunt pregătită. Doar se știe, vremea nu-i rea, doar hainele-s nepotrivite! Dar până și pentru mine ce se petrece azi – cu-ncepere de azi noapte, e prea mult și prea pe minus. Ocazie numai bună de a-mi amintit trei momente în care m-am simțit precum de dimineață.

Prin 2000, la Cluj, primul an de facultate, iarnă grea că nămeți și -20 de grade. Răcoare. Îmi cumpărasem o jachetă de iarnă, de puteai să juri că-s plapumă umblătoare, cu pene ce se lipeau cu mare drag mai ales de haine negre și erau multe, multe, de ciuleai urechile puteai să juri că auzi măcăit de rațe de prin buzunare. Urâtă alegere vestimentară dar doamne, bine-mi era în ea! Cu bocanci și șosete groase, căciulă, mănuși, fular eram pregătită de atac. Până am mers la săniuș și mi s-au udat picioarele – cu tot ce aveam peste ele. Până să ajung acasă – vântul începuse ușor, să viscolească am crezut că rămân fără. Nici putere-n dinți, de clănțănit nu mai aveam! N-o să uit momentul dezghețului – lângă aragaz, în stânga și calorifer, în spate.

Al doilea episod în care am crezut că nu scăpăm cu viață – sau fără degerături! a fost un revelion de pomină, undeva lângă Brașov. Întorsura Buzăului să fi fost? Cert e că afară erau multe, mult prea multe minus grade.  Din amintiri, parcă iese la lumină un -35. Dar nu-s sigură. Și oricum, după – 20 cine mai stă să numere? Un frig tăios de nici să respiri nu-ți rămânea loc! Am plecat repede de-acolo, cu vreun ceas înainte de schimbarea anului – înghesuiți vreo 6 într-o mașină de 4. Măcar ne-am încălzit.

Al treilea, neașteptată locație. Prima iarnă-n Grecia. Cu drumuri, școli, magazine închise vreo trei, patru zile. Ninsoare fără pauză. Munți de zăpadă peste tot și ghici cui îi ardea de plimbări romantice pe malul mării? Mai că nu m-a luat vântul – un frig de-ți intra prin toți porii, să-ți ajungă până-n primăvară.

Și azi consemnez numărul patru. De dimineață bine că bătea vântul din spate că altfel nu mai ajungeam la birou. Cică -7, se simt ca -22. Eu știu că am început să nu-mi mai simt picioarele, nici fața, nici urechile, nu neaparat în ordinea asta. Obrazul mi-e de porțelan. Am venit pe jos până acasă, de așteptam după tramvai Crăiasa Zăpezii mă numeam, cu țurțuri cu tot. Mâinile se dezmorțesc acum, pe tastatură. Crețul s-a retras în bârlog, probabil nu mai iese de-acolo până-n primăvară. Grea primire i-ai făcut, măi Timișoaro, măi…

0

În Grecia, iarna de anul ăsta a fost azi

Aici, unde trăiesc, un lucru-i sigur: iarna nu-i ca vara. Dacă duminică au fost în jur de 18 grade afară și un soare de mai că-ți venea să arunci paltonul de pe tine, azi dimineață m-a trezit crivățul. Glastrele de pe balcon trântite, se scuturau ușile de la balcoane, 2 grade. Am pornit-o înspre grădiniță, pe jos (e la 10 minute distanță de casă, o nimica toată!). Singuri, singurei de zici că orașul a fost abandonat peste noapte. Ajungem, în clasa de 30 de copii se joacă vreo 5.

– Unde-s restul? întreb curioasă.

– Ei, pe frigul ăsta, nu-i scot părinții din casă! se distrează educatoarea, o femeie umblată prin lume și tare, tare simpatică.

Chicotim amândouă, fiecare pleacă-n treaba ei. Pe la 12 îl aduc pe Ionuț acasă și ne pregătim de drum. A trimis buni Maia un pachet din România, îl aduce autocarul ce vine din țară și merge la Atena. Pentru că noi locuim undeva la 70 de kilometri nord de Atena, îl sun pe șofer să stabilim un loc de întâlnire pe traseul lui. Îmi spune să mă pregătesc să plec de acasă, ne dăm întâlnire la o benzinărie de pe autostradă. Vreo 25 de kilometri de acasă. Pornim și noi, pornește și ploaia. Care pe drum se transformă-n ninsoare. Mă sună o prietenă.

– Ce faceți? Ai văzut cum ninge?

– Văd. Sunt pe autostradă, merg să iau un pachet.

– Ești nebună? Pe vremea asta? Cu copil cu tot?

Încet, încet intru-n panica. Oare chiar nu-s normală? Cobor viteza, merg ca melcul. Ninge. E de vis.

– Ce aventură, mami, ce aventură!

– Mie una mi s-a făcut frică, recunosc eu în fața piticului.

– Măi mami, dar tu vii de la zăpadă adevărată, măi mami, cum să-ți fie frică?

Zice și ce bine-mi cade de ce zice…