0

Două inimi omul are…

Și cum stăteam noi la ceas de seară – Ionuț construind de zor și eu privindul-l cu drag și cu dureri de spate și altele (că am umblat la proteste și am vrut musai să port încălțări faine și nu neaparat călduroase) ne apucăm de povestit și recuperat orele pe care le-a petrecut fiecare în treaba lui. Mi-a spus cum a fost la școală – fain, cum s-au jucat în parc, cum tema săptămânii ăsteia a fost aleasă jungla (pentru că au convins-o pe Maria să voteze cum au votat toți băieții așa că … „democrație, mami, cum mi-ai explicat tu!”) mi-a povestit cum s-au certat, s-au împăcat, au discutat. Eu i-am spus de ale mele și după o tură de strâns îm brațe, se trage brusc și exclamă:

– Ha, asta-i fix ca inima iubirii!

– Care, mă?

– Asta de pe pernă!

img_8372

– Aha. Păi cum vine asta? întreb eu mirată. Ce inima iubirii? Că doar o inimă avem… sau?

– Nu, draga mea. Iar nu știi nimic. Noi avem o inimă în formă de pumn, așa ca în atlas și aia e o inima de nemoarte, adică nu ne lasă să murim. Că trebuie să pompeze sânge. Și din inima de nemoarte ies inimi de iubire care merg unde vor ele. Ale tale merg la tati, ale lui tati merg la tine și tot așa. Se întâlnesc la mijloc inimile ăstea de iubire. Și atunci e iubire peste tot…

– Am înțeles. Chiar nu aveam idee! Și inimile ăstea de iubire arată așa?

– Da. Ca niște floricele. Uită ce mică și frumoasă e inima asta a iubirii. Să nu speli niciodată perna asta!

 

Îl las povestind cu inima iubirii și vin să vă spun și vouă. O poezie copilul ăsta al meu…

Anunțuri
1

Una din zilele ĂLEA…

… e azi. M-am trezit cu gâtul strâmb și dureros, după o noapte pe care am petrecut-o plimbându-mă din dormitor în camera lui Ionuț. A avut de pe la 10 până pe la 3 stări febrile, un 37.6 ce se dădea urcat doar la 37.9 și apoi înapoi. Cu Ionuț care a refuzat să doarmă cu mine pentru că m-a auzit spunând că nu-i „febră adevărată” și el își lasă cuibul doar dacă-i febră adevărată. Dimineața nu s-a dat trezit decât în ultimul moment, alergătură până la pediatru (pentru că treaba de azi noapte se repetă de două nopți). Ionuț fără chef de cooperare – nici nu-i de condamnat, eu încercând să înțeleg ce vrea omul ăla de la mine, ce trebuie să fac să-i fie bine copilului, cu durere de cap din clipa în care am ieșit din casă. Pe drum plâns, ba vrea plăcintă, ba mașină, ba nici el nu știe ce vrea. Ajung acasă și încep să caut o (porcărie de) mască pentru inhalații (oare așa i se spune chestiei ăleia în limba noastră?). O mai folosisem anul trecut și trebuia să fie la locul ei. Ei bine, nu era.

Acum să ne înțelegem. La noi în casă nimic nu-i pus la întâmplare. Toate își au categoria și-mpărțeala și rostul. Mă trezești în toiul nopții să mă-ntrebi unde-i hârtia albă pentru imprimantă sau unde-s bateriile AAA îți dau indicații scurte și precise. Cutia albă, raftul doi. Bine, nici nu trebuie să întrebi pentru că oricum toate-s etichetate. În dulapuri găsești tot în clipa în care le deschizi. Fiecare colțișor din casa asta are rolul lui. Și-l știe fiecare. Așa că momentul în care crețul a sugerat că poate n-am căutat bine, a declanșat mare supărare.

– Nu se poate să nu fi căutat bine din moment ce chestia aia are doar un loc unde putea fi!

Nu a mai zis nimic dar mi-am călcat pe inimă și am răscolit întreaga casă. Nici urmă. Am cumpărat altul între timp și Ionuț nu pricepe nici în ruptul capului de ce sunt în continuare cu bombănitul după mine. Că doar avem una nouă! Dacă-mi seamană (și privindu-i lego-urile cred că-mi seamănă) o să înțeleagă în câțiva ani.

Chestia asta mi-a dat și restul zilei peste cap. Mai că n-am dat foc la bucătărie (uneori mă mai rătăcesc p-acolo), am amețiti niște e-mail-uri și comenzi, m-am împiedicat și am rupt un scaun. Nu, e clar, una din zilele ĂLEA e azi. Mai 5 ore și e gata!

2

Creaturile de sub pat

Cred că-s cea mai fricoasă dintre toți cunoscuții mei. Dintre toți prieteni și din familia extinsă. Cred că-s mai fricoasă și decât Ionuț care, am impresia că-și cerea lumina pe hol noaptea pentru că știe cum îi mă-sa. Mama tuturor fricoșilor. Dar pentru că-s și căpoasă și trebuie să trăiesc pe pielea mea chestii până să-mi vină a le crede, ei bine, după azi noapte, e oficial: sunt o fricoasă!

Ionuț a primit o veioză superbă pe care ar ține-o aprinsă zi și noapte. Ieri, după o altăieri noapte petrecută pe lumină – pentru că a venit la pachet cu un bec puternic, am fost și i-am cumparat un bec cu lumină difuză. L-am montat și am decis, de comun acord că dacă o ține noaptea aprinsă, putem să stingem lumina de pe hol. Că nu mai e nevoie și de ea. Ionuț a comentat el – printre altele a aruncat și un „Aia-i pentru tine!” dar cine l-a băgat în seamă? Așa că aseara ne-am dus la somn și casa a rămas cufundată-n întuneric (mai puțin camera lui Ionuț.)

Cine s-a trezit în toiul nopții, chestie ce nu putea fi evitată după un ceai de valeriană? (chiar așa, beau ceai să dorm lin și mă trezesc pentru alte nevoi!) M-am trezit, am bâjbâit. Am coborât din pat și mi-am surprins imaginea în oglinda din dormitor (una veche, veche dar oglindă!) Am luat-o la fugă, serios, m-am oprit la baie unde, n-am aprins lumina (ca să nu mă trezesc de-a binelea, iată-mi logica din miez de noapte!) mi-am surprins mutra zburlită și-n oglinda de acolo, m-am speriat de un porumbel ce stătea pe fereastră și, brusc, mi-am amintit de locatarii din cămară. Am luat-o la goană, din nou, și când am ajuns în pragul ușii mi-am amintit de creaturile de sub pat. Nu glumesc. Aveam 27 de ani împliniți și în momentul în care am văzut patul din dormitor cu ditamai spațiul gol (vorba vine) de sub el, mie una mi-a înghețat inima-n mine. Între timp am 34 seara nu mă uit sub pat. De urcat, în adevăratul sens al cuvântului, nici nu poate fi vorba. Eu nu urc în pat ci sar în pat. De cât mai departe. Așa am făcut și azi noapte, doar că întuneric fiind, am calculat greșit distanța. Și nu am luat în considerare faptul că soțul cel creț ar fi putut porni în căutarea mea (e pat King Size, așa că verbul „a căuta” își are sensul!) Așa că am aterizat direct pe picioarele lui și 56 de kilograme nu-s chiar de lepădat mai ales de te iau prin surprindere.

Evident, după dialogul de rigoare, am decis, de comun acord ca de azi să lăsăm și becul de pe hol aprins. Zic de azi, pentru că azi noapte eu am refuzat să mai cobor din pat…