1

Puterea de a fi invizibil

Am urechi sensibile zilele ăstea. O fi pentru că Ion și-a vărsat tot năduful și a scos tot ce mai era de scos? Sau pentru că au fost multe zile în care s-au strâns tot felul și deja simt că-s obosită și nici cu răbdarea nu stau prea bine? O fi de la faptul că buni și bunu au fost în vacanță, plimbare prin munți și ne-am trezit doar noi trei fără pauză și evenimente-n lanț?

Ne-am pus pe o bancă în parc. Pe lângă noi, niște băieți – destul de tineri. Construiau o scenă și se pregăteau să ridice un cort. Aud că-și bagă una alta, unul e nervos, altul comentează, se lasă cu tot felul de organe-n discuție.

– Uf, mie nu-mi place deloc să-i aud pe oamenii ăștia vorbind așa, îi spun lui Ionuț.

– Păi nu-i băga în seamă, ignoră-i!

– Da, ok, dar e foarte neplăcut să auzi expresii din ăstea. Nu cred că e nevoie să vorbească așa.

– Probabil că sunt supărați. Eu doar atunci spun prostii.

– Super. Acum o să înveți și câteva noi!

– Stai liniștită, le-am auzit și înainte! Eu știu deja cuvintele ăstea! Și oricum eu nu îi bag în seamă! Doar mă uit cum construiesc…

– Și cum poți să îi auzi dar să nu îi bagi în seamă?

– Îmi închipui că sunt invizibili!

– Păi invizibili, invizibili dar de auzit, tot îi auzi. E ca și cum ai auzi niște voci fără să vezi cine vorbește!

– Da, dar te concentrezi. Să nu-i vezi și să nu-i auzi!

– Și cum faci asta?!

– Așa cum fac eu când spui tu chestii pe care nu le aud dar nu vreau să le fac!

– CE?! Adică POFTIM?!

– Cred că așa fac toți copiii când aud chestii pe care nu vor să le facă. Ne concentrăm și ne imaginăm că sunteți invizibili.

– Dar de auzit, tot ne auziți. Invizibili, invizibili dar vocea se aude de undeva!

Râde.

– Atunci poți să spui: oh, dar eu nu vă aud!

– Și eu răspund: dar mă auzi! Că dacă nu m-ai auzi, nu ai fi zis că nu mă auzi!

– Cine vorbește? Vorbește cineva? Mi s-a părut că aud ceva, dar DOAR mi s-a părut! Nu, de fapt era un pârț.

Râde și mai tare. Râd și eu. Tinerii își văd de treabă, mai bagă, mai scot, noi ne vedem de-ale noastre.

– Ai văzut? mă întrebă copilul cu zâmbetul până la urechi. Ai și uitat să-i mai bagi în seamă.

Uneori, toate sunt așa de ușoare…

 

Anunțuri
0

Altă vară, tot n-am somn

Sunt trează de la ora 5. Dureros de devreme, mai ales că aseară ne-am întins cu poveștia via skype întru sărbătorirea Constantinului din viața noastră. Prieteni dragi și de departe, ore faine ce nu le-aș fi dat duse. Le regret instantaneu însă, când, în întunericul beznă din dormitor, se aude vocea din camera de lângă.

– Unde-i rața? Unde-i rățușca mea? Maaaaaaaaaaaaaammmmmmmmmmmmmiiiiiiiiiii, nu găsesc rățușca.

Îmi amintesc așa, ca prin vis, că ieri am intrat într-un magazin ce avea în vitrină vreo 50 de rățuște minuscule. Ionuț a zâmbit și a chicotit către vânzătoare până a primit una. E clar, fata aia mă urăște. Mă ridic cu greu, crețul sforăie, n-a auzit nimic (cum se poate ca unul să audă fiecare scârțâit și altul să nu se trezească nici măcar cu alarma lângă ureche???). Bâjbâi prin întuneric, calc o movilă de LEGO. Sfinții-mi dansează prin gură. Printre dinți.

– Mami, mami dragă, a dispărut rățușca!

– Ioane, n-a dispărut nicăieri că n-are picioare și nici nu-i vie! E de plastic!

Aș aprinde lumina dar e clar că de o aprind nu mai doarme nici unul dintre noi, așa că prefer să pipăi patul în căutare. O găsesc. Mama ei de rață mică. Alți sfiniți și vorbe porcoase. În gând, nici măcar printre dinți, că burețelu-i prea aproape.

– Mulțumesc, mami, mi-ai salvat rățușca.

– La culcare acum, latru eu cu juma’ de gură și dau să plec. Ajung aproape de pat când îl aud.

– Maaaaaammmiiiiiiiii!!!!!!!!

Nu vreți să știți la ce nivel de gânduri am ajuns.

– A ieșit șoseta și mami, sunt rănit, nu pot să o pun singur (n.b. ieri după amiază și-a zdrelit piciorul și are o rană frumușică și, pare-se, nițel dureroasă)

Îi pun șoseta și dau să plec. Nu, nu aud bine.

– Câte ore mai sunt până te trezești? Că mie nu mai mi-e somn… Pot să aprind lumina și mă joc liniștit?

Eu n-am mai dormit, n-a mai dormit nici el. Acum număr orele până diseară și anii până se mută la casa lui.

P.S. Asta cu somnul (și mai ales lipsa lui) e o temă ce se repetă și nu se mai gată.