2

Motive de zâmbit

Am promis că-mi fac regulat câte o listă cu motive ce-mi pun zâmbetul acolo unde-i șade cel mai bine. Chestiuțe, lucrușoare, oameni, locuri ce-mi ies în cale și-mi fac zilele mai frumoase și mă ajută să nu regret (încă) decizia de a ne muta în țară. Întâmplări, sclipiri de câte o secundă sau mai multe, luminițe, chestii faine – toate cele care adunate, la ceas de seară îmi fac somnul bun și ne fac tranziția ușoară. Care au fost ele, ultimele, că lista-i lunga și mai mereu încerc să fac loc și pentru altele?

Faptul că săptămâna trecută am dat startul oficial sesiunii de alergat pe mal de Bega. Visam la momentul ăsta de multă vreme și iată, ce s-a întâmplat o dată s-a mai întâmplat și azi. Sunt pe drumul cel bun – dar aștept cu nerăbdare momentul acela despre care-mi spun toți prietenii alergători, cel ce creează dependență și-ți dă o stare de la foarte bine-n sus. Adevărul e că la ce peisaje verzi am în jur ar fi fost chiar păcat să ratez momentul.

Azi a fost prima zi în care am mers la lucru cu bicicleta și bine-a fost! Mi-a făcut ziua mai bună domnul care a dat dovadă de prea mult elan și a ieșit cu jumătate de mașină pe stradă de a blocat trecerea dar, pentru că e și un dar aici, care  s-a scuzat și a dat mașina un metru mai în spate ca să pot trece. Vedeți, ăstea-s momentele care mă țin cu gura la urechi de dimineața până seara!

Vineri se întâmplă Creative Mornings la Timișoara, în locația mea preferată, Ambasada. Ce altceva să-mi doresc pentru finalul de săptămână? Da, merg la teatru cu mama, Teatrul German să-mi văd actrițele preferate. Pe lista motivelor care mă fac să fiu în pasă bună e și faptul că-s la un pas distanță de teatre și spectacole. Că-s și-n limba germană, ei bine, ăsta e cu adevărat un bonus!

Faptul că am povestit cu Sleepy00 pe Skype pentru că ea are ceva idei și planuri noi pentru blogul ei și numai bine că mi-am dat seama că sunt o norocoasă să am în jur – chiar dacă în cazul ei, jurul e la 700 de kilometri distanță! – oameni ca ea. Aș fi putut sta până dimineață să-i povestesc și să-mi povestească, să o ascult și să-i mai zic una sau două.

E haotică plimbarea printre momente de bucurie, știu, dar îmi vin în minte ca nebune și alergând la vale: O zi de duminică pe care am petrecut-o între cărți, cu iubitori de cărți, cu discuții despre cărți într-un loc absolut minunat, Casa Artelor (cei din Timișoara știu ce vorbesc!) Un prânz în trei, the italian way și apoi momentul în care mi-am luat inima-n dinți să-i spun unui autor care-mi place la nebunie fix asta: că mor după cum scrie!

Ionuț care a văzut afișul de la Cartea Junglei (tot la Teatrul German) și a spus celor care voiau să-l asculte că e un spectacol absolut minunat și că el cu sigurață ar vrea să-l revadă! (nu contează că după spectacolul la care am fost împreună mi-a spus răspicat și limpede că lui nu i-a plăcut deloc! M-am obișnuit deja cu joaca lui de-a face pe nebunul!)

Faptul că în sfârșit avem prieteni care stau la o aruncătură de băț și ne putem vedea cu ei fără planificări și pregătiri intensive.

O zi de luni de după Paști pe care o vom ține minte cu toții – visam la ea de când eram în Grecia, cu oameni dragi, tare dragi nouă.

Un teanc de cărți de la biblioteca de cartier și faptul că pot să sun oricând să-mi rezerv volume (pe care le găsesc întâi în catalogul online).

Că au mai rămas mai puțin de două luni până la escapada la Berlin. Eu cu Ion, doi, mamă, fiu, aventură, timp doar pentru noi.

Niște momente care au lipit timpul potrivit cu oamenii potriviți și eu am fost lipiciul. Astfel de episoade îmi dau energie pentru tot anul.

Duc mai departe poveștile din Fabulafia și parcă mă simt tot mai acasă acolo. Cresc și eu odată cu ea și realizez cât de important e să fim acolo unde trebuie să fim și mai ales când.

Îmi place că la Timișoara e verde tot, mereu am iubit verdele mai mult decât albastrul. Și Viena-i verde și mă apucă iar dorul dar e bine, că-s cu un pas mai aproape și niciodată nu se știe unde duc drumurile, nu-i așa?

Sunt fericită, dacă fericit e egal cu liniștit, că în marea asta nebună de incompetenți în funcții și scandaluri și rezist și politică și prea multe drumuri și prea multe mașini și prea puțin timp pentru oameni frumoși, lucruri care să rămână, aer de primăvară, că mi-am găsit, parcă, locul.

..

 

 

1

Sărbători (și amintiri)

Dacă stau acum și privesc în urmă un lucru e clar: pentru mine cele mai frumoase zile de sărbătoare sunt cele pe care le-am petrecut la Cluj, la buna, cu prietenii de pe alee. Simt și acum așa pentru că aveam ani puțini, minte deloc și toată viața înainte? Pentru că fiecare sărbătoare era cumva legată de vacanță și ăsta era motiv de bucurie în sine? Habar nu am. Cert e că cele mai frumoase amintiri sunt cele de atunci. Noapte de Înviere la biserica din Grigorescu, cu fetele, lunea de după Paști când umbau băieții la udat, miros de primăvară printre blocuri și sentimentul că vara, vacanța de vară e așa de aproape.

Au urmat anii de facultate când am ales să petrec Paștile la Timișoara, apoi ani prin Germania, la Viena și ultimii ani pe care i-am petrecut în Grecia, frumoși toți nu zic. Adevărul e că la malul mării, sărbătoarea asta are ceva special. Începe de cu o seară înainte, continuă cu trezire târzie, cafea, plăcintă cu brânză și spanac, foc întețit pentru miel (nu se poate fără!), masă de prânz ce se întinde până pe după amiază, cafele, prăjituri, familie-ntinsă, muzică și leneveală. Cred că-n opt ani de Grecia am prins doar un an cu vreme tulbure, în rest, soare și pălării și verde și miros de mare.

Anul acesta, prima Sărbătoare acasă. Ploaie și vânt, burți pline și două cărți începute și terminate. O duminică în care lenea a fost la putere și ce bine a fost! Nu mai am de ceva vreme chemare spre ce înseamnă sărbătorile ăstea, mă bucur pur și simplu că suntem împreună. Am trecut de ceva vreme de faza în care simțeam – ori ba, una sau alta. Acum pur și simplu e bine că mi-e bine și că ne e bine. Și avem câteva zile în care nu trebuie să…  nimic!

Dacă duminica a fost somn și cărți și stat în pijamale, lunea am petrecut-o cu oameni dragi. Și mi-a venit în minte un an, în urmă cu mulți, foarte mulți ani, nici nu mai știu – se poate să fi visat? în care seara de sărbătoare s-a încheiat la noi acasă, în jurul mesei din sufragerie (parcă era acoperită cu o pătură?) și cu oamenii mari de atunci jucând remi. Lumina în cameră era gălbuie și țin minte că nu era prea cald dar era ceva în aer – nu știu, faptul că erau/ eram împreună? Era bine.

Așa am încheiat și noi seara de ieri. Cu remi și oameni dragi și copii veseli și bine. Voi cum ați petrecut anul ăsta?

 

0

Madridul ce n-a fost să fie

Trebuia să încep sâmbăta cu soare și zâmbete. Cu Maria și încă o prietenă dragă, cu o cafea în pahar de hârtie, pe o bancă, la umbră și cu Ionuț descoperind un parc, undeva, în Madrid. Am fi pornit târziu la plimbare, descoperind încet, la pas un oraș nou. Prânz în tihnă, amintiri. Un muzeu ce ne-ar fi ieșit cu siguranță în cale, ar fi încheiat prima zi din mini vacanță. Cam la fel s-ar fi desfășurat și duminica iar luni dimineața ar fi fost relaxată, o vizită în locul care ne-a plăcut cel mai mult. Eu, fericită tare că mi-am văzut prietenele și am avut ore bune de stat la taifas, copilul fericit că are ceva nou de descoperit și-i cu mine ore multe, neîntrerupte de mersul la școală sau la birou.

Înapoi la realitate. Ionuț nu și-a revenit din bolit, nici miercuri, nici joi, nici în ultima clipă vineri. Din contră, parcă s-au adunat și altele așa că am petrecut un weekend lung, într-adevăr, dar acasă. El a dormit, am dormit și eu. El a moțăit leșinat, eu am organizat dulapuri. El a stat cuminte în pat, eu m-am apucat să mut mobila. Până am realizat că de fapt weekendul la Madrid era pretextul pentru a sta nițel amândoi. Doar noi doi. Așa că m-am potolit și m-am retras lângă el. Am petrecut de minune, cărți, fugă la pediatru, fugă la ORL, la urgențe, bifat și prima vizită la spital (nici pe departe așa de rea pe cum o așteptam, chiar din contră!) un dinte care a căzut, într-un final, singur. Acum el în perioada de recuperare (dar încă departe de a fi bine!), eu la fel. Doar că vacanța lui e prelungită, a mea nu e deloc.

Sănătate să avem, bilete de avion se găsesc și pentru alte destinații și timp de umblat o să ne mai găsim.

2

Povești adevărate

Cred că am fost mereu o silitoare. O fată cuminte care încerca să facă pace cu toată lumea, care-și făcea temele (și ceva în plus) care chiulea doar ca să vină acasă mai repede și care nu-și amintește să-i fi fost chemați părinții vreodată la școală pe motive de indisciplină sau doamne feri, alte minuni. Nu-i nimic, anii au trecut și mi-a venit rândul.

Ion e băiatul acela care face tâmpenii, vorbește urât și comentează la tot ce i se spune. Nu-l sperie nici amenințările – nu ieși afară! Bine, nu ies! nici ideea de pedeapsă nu-i provoacă frici (poate pentru că noi nu am folosit niciodată metoda asta) și când e furios, cum spune el, se dezlănțuie fără nici o problemă. Și credeți-mă, Ionuț furios e un fel de taur căruia îi fluturi în față o pătură roșie.

După o dimineață de conversații cu a lui învățătoare și o zi încheiată cu „Alexandra, hai să discutăm!”, venită de la profa de germană, nu mi-a mai rămas energie pentru nimic. Am încercat să ridic vocea dar mi-am dat seama că-i fără sens. Așa că m-am pus lângă el în pat și am început să compunem povești. Joc nou de-al nostru, născut în lipsă de alte soluții pentru că sincer, am ajuns la capăt de frânghie. Pentru că sper că dialogurile ăstea, în joacă, o să-mi arunce o umbră de lumină peste ce-i în mintea lui. Când îl face pe x prost, când îi dă lui y cu ghiozdanul în cap, când se isterizează din te miri ce și nimeni nu-l poate calma.

– Era odată un copil pe nume David. Mic și subțirel, cu o bluză roșie și o pereche de ochelari. Și David ăsta era supărat pentru că dintre toți colegii lui de la grădiniță era singurul care purta ochelari. Și uneori îl strângeau și tare și-ar fi dorit și el să vadă cum e lumea-n jur fără ochelarii ăia nesuferiți pe nas. Acum spui tu mai departe…

(Personaj principal, coleg de clasă, purtător de ochelari căruia Ionuț i-ar scoate ochii, nu alta!)

– Și cum mergea el așa pe drum, s-a împiedicat și a căzut în nas… continuă Ion. Și i-ai căzut ochelarii. Iar niște băieți au venit în fugă și i-au zdrobit ochelarii și au râs de el.

Pe moment mă blochez, dar nu mă las.

– Și ce să vezi? Pe când râdeau ei mai tare, hop, apare un super erou! Super eroul viteaz! Și ce face?

– Îi ia pe copiii ăia răi care au spart ochelarii și-i duce la director și de acolo la doctor să capete niște injecții PESTE TOT!

– Și apoi? Ce face super eroul?

– Ia ochelarii lui David și-i lipește! Și-i dă înapoi…

– Și apoi?! Apoi sunt prieteni?!

– Da de unde! Cum să fie prieten cu un super erou? Nu, sigur nu sunt prieteni, dar David îl cheamă în ajutor de fiecare dată când are nevoie. Și nu-i spune că-i bebeluș!

– Am înțeles. Și acum, hai încă o poveste și mergem la culcare. La o școală era un băiețel…

– Care nu avea nici un prieten și nu știa să spună nici te rog, nici mulțumesc, nici nu saluta! Și i-a spus unui coleg că e prost.

(Azi, la ora de germană Ionuț către alt copil)

– Aham, preiau eu discuția. Și copilul acela a început să plângă și să plângă și ce să vezi?

– S-a umplut clasa de apă de lacrimi!

– Și țipau toți, ajutor, ajutor! Cine ne salvează!?

– Nimeni! Și au murit toți.

– Hai, măi, Ioane, să le mai dăm o șansă. Să fie povestea mai lungă…

– Bine! S-a format un vârtej și i-a tras pe toți și  a apărut iar un super erou care a făcut o magie și ce să vezi? A înghețat apa! Și toți au alunecat pe gheață dar măcar nu erau morți!

– Și băiețelul acela care nu saluta și nu spunea mulțumesc?

– El era prins cu fudul în gheață.

Își închipuie scena și râde minute bune. Apoi îl tragem amândoi afară din apa înghețată, îl scoatem și cădem obosiți pe spate. Copilul merge la culcare cu zâmbetul pe buze și rămân mai confuză decât eram azi dimineață. Mi-e greu să fiu empatică, mi-e greu să-l înțeleg, să pricep ce stă în spatele pornirilor ăstora urîcioase (mă rog, le etichetez eu astfel, poate nu-s). Ionuțul meu cel sensibil care scoate din gură „căcat” și „prost” la tot pasul. Care umblă cu un scaun să-l pocnească pe nu știu ce alt coleg. Care comentează la orice vorbă. Ionuț care dă din picioare și care-mi spune că s-a săturat de mine și de nu-urile mele. O fi un fel de pre-adolescență? Am pus în listă toate și de toate: suntem aici de puține luni, i-am dat viața peste cap cu schimbările, i s-a făcut dor de prietenii lui, eu lucrez și nu mai suntem împreună așa cum eram, timp scurt, episoade multe. Am rămas fără idei. O mână de ajutor, cineva?

17015221_10154149153365927_801492965_o

P.S. Da, poza asta exprima clar atitudinea despre care vorbeam mai sus…

 

 

0

Plictiseala e un dosar cu șină

Am intrat în program de aproape 5 luni și tot nu am reușit să mă organizez – după ale mele standarde. Am fugit dintr-o parte în alta și am amânat pe cât am putut umblatul după hârtii și acte și alte chestii care nu erau neaparat arzătoare. Luni însă m-am trezit cu gânduri mari mi-am propus să mă mobilizez și tot luni am ignorat sfatul acela sănătos cu nu lăsa pe mâine, lasă pe poimâine că poate nu mai trebuie să faci și azi de dimineață m-am pus pe dat telefoane și plimbat pe la  autorități. Să-i fac rost grecului de certificat de rezidență iar pentru asta, pe lângă n-șpe mii de copii e nevoie și de asigurare medicală – sau coasigurare. Ca să-l coasigur, pe lângă alte n-șpe mii de copii, e nevoie și de o adeverință că n-are venit (nu-i angajat, nu prestează nici o activitate aducătoare de venit etc etc etc). Care adeverință are nevoie de un număr personal pe care el nu-l are, că nu-i român și drept urmare, e nevoie de alt set de hârtii care au o concluzie: un număr. Și-mi spun hai să nu sun, să merg direct la țintă, birou de informații au cu siguranță și oricum e-n drum. Mă întâmpină un domn jovial și cu nasturi descheiați, îi recit lista, aprobă fericit – domnișoară, ați venit cu temele făcute! dar neaparat copia după buletinul soțului să fie clară ca să se vadă și adresa! Dau din cap că am priceput, dar de fapt pricep zece minute mai târziu, că-n Grecia în buletin nu apare și adresa. Mă-ntorc dar între timp domnul dispăruse așa că pun mâna pe telefon. Răspunde o doamnă, se prezintă, îi recit lista cu actele:

– Împuternicire, formular, copie după buletinul meu, copie după al lui. Dar să știți, în buletinul lui nu figurează adresa.

– Atunci, pașaport.

– Păi în pașaport nici atât!

– Dar știți, pe hârtia cu număr pe care o va primi o să apară și adresa dânsului din Grecia.

– Am înțeles. Ce nu înțeleg e cum face dovada că aia e adresa lui din moment ce nu apare pe nici un act. În Grecia de obicei, duci o factura, unde apare numele și adresa. Aduc așadar o factura?

Liniște.

– Păi nu știu.

– Ok. Și dacă dumneavoastră nu știți, cine știe?

– Mergeți la autoritate cu împuternicire, formular completat, copie dupa buletinul dumneavoastră și copie după cel al soțului, repetă ea. Duceți acolo toate actele pe care le aveți și o să vă spună dacă sunt bune sau nu.

Îmi vine să o întreb unde lucrează și de fapt cu cine vorbesc. Poate am greșit numărul. Dar nu întreb nimic pentru că nu vreau să mă enervez. Și chiar nu o fac până nu închid telefonul (oh, unde-s vremurile când puteai trânti telefonul!?) iar apoi le las să curgă în șuvoi. Vorbe una și una.

Acum stau la ceas de seară cu un ceai de valeriană lângă mine și încerc să mă dumiresc. Cine a zis că apuc să mă plictisesc?

 

0

Amintiri de la volan

Mi-am luat carnetul de șofer de-abia în 2003. Sor-mea, mai tânără, conducea deja ca o profesionistă iar pe mine începuse să mă apuce rușinea când eram întrebată – Păi bine, tu de ce nu? Adevărul e că nu că n-aș fi vrut dar după ce am făcut școala (și pe aia de șoferi!) la Cluj și am picat examenul la sală de vreo patru ori am decis să o las baltă. Șofatul nu-i de mine, mi-am spus, poate-s neam din ăla ce va circula cu șofer. O fi vreun semn, cum zicea o prietenă. Până la urmă am venit la Timișoara, l-am lăsat pe tata să mă bată la cap și după câteva ore de șofat și încurajări – oh, și când e vorba de încurajat, tata e tatăl lor! am dat și examenul. L-am luat că doar nu era să-l pic și a cincea oară. La partea practică, instructorul m-a scos pe câmp și mi-a zis:

– Ia, domnișoară, ia și fă niște bucle pe șosea!

– Bucle?

– Zig zaguri, sau cum le zice. Du-te-ncolo și încoace!

– Serios?!

– Foarte serios.

Am făcut ce mi-a cerut dar cică n-a fost bine, că trebuiau semnalizate.

– Păi bine, domnule, crezi că o să mă apuc să fac din ăstea? Stați linștit, că dacă îmi vine ideea să fac așa ceva cu siguranță voi semnaliza!

– Știi că orice mișcare trebuie semnalizată, da?

– Știu, cum nu.

Habar nu am acum de știam atunci, eram tânără și fericită că am și eu carnet, mama lui de carnet că-l așteptasem patru ani și cinci examinări. Am urcat în mașina lui tata și am scos-o pe sor-mea la plimbare. Emoții, schimbat de viteze, moare motorul, învie, pornim, intersecție înainte și un domn polițist în mijlocul ei. Ce faci, dragă, strigă sor-mea. Mă trezește. Înghețasem când am văzut omul legii-n drum și am făcut ce știam să fac cel mai bine. Am oprit mașina. Lângă el. S-a aplecat la geam, m-a privit lung și m-a întrebat: „Domnișoară, ce dracu’ faceți? Carnetul la control!”, adaugă el și eu îi iau vorba din gură și-o asortez cu un zâmbet larg și senin: „N-am. N-am carnet.”

– Azi a luat carnetul, adaugă sor-mea și-l dezmorțește pe bietul că înghețase lângă noi.

– Repede, repede, porniți de aici! ne face semn și dusă-s. Până acasă mi-a mai murit motorul de câteva ori dar nu mai conta, botezul a fost făcut.

În anul ăla am mai condus de câteva ori, apoi am luat o pauză, Viena fără mașină, un an, doi, trei, patru, Grecia. În 2012 mi-am dat seama că-i păcat de carnet să-l țin degeaba în portofel și mașina în fața blocului – mai ales în Grecia unde fără mașină nu poți ajunge la nici o plajă faină! Așa că am făcut din nou vreo zece ore intensive de șofat – la Timișoara, în condiții vitrege de februarie, cu zăpadă și ghețuș!  și mi-am învins frica. De parcat între două mașini, de parcat în pantă, de plecat de pe loc(ul care e în vârf de deal și eu vreau să merg în sens invers) – fricile ăstea le-am învins după vreo doi ani de șofat, dar cine mai numără? Exercițiul e mama șofatului, pare-se și am făcut o groază de exerciții în ultimii patru ani. De patru luni sunt în țară și ieri m-am încumetat să iau mașina și aici. Și probabil că voi repeta experiența, dar doar în weekend și mai ales înafara orașului – ce credeați, că una cert și alta fac?

0

Curieri și durere

E plină blogosfera de povești de groază cu tot felul de curieri neserioși. Și evident, toate-s mai rele și dracu’ mai negru și curierul mai de trimis pe scări în jos (cu-n șut, a se-nțelege!) în perioada sărbătorilor. În perioada care tocmai a trecut, am evitat pe cât s-a putut comenzile de prin alte părți. Cadourile de Crăciun au ajuns în noiembrie, listele și cărțile au fost făcute și expediate încă de la începutul lui decembrie. Evident, nimic nu-i după cum se pregătește ci după cum se nimerește și întâmplarea a făcut să fie musai să trimitem două pachete (cu minuni, condimente din Grecia) în două direcții din țară. Nu era grabă dar pentru că mie-mi place să rezolv ce e de rezolvat fără să mă-ntind la povești, am decis să-ncalc ce reușisem să evit cu succes: să trimit pachetele cu curierul. În perioada nebună. Adevărul e că nu m-aș fi aventurat în astfel de acțiuni dacă nu aș fi dat peste textul acesta – Zis și făcut. Am completat chestionarul – pentru primul pachet, la prânz curierul a bătut la ușă. L-a luat și a vrut să plece.

– Păi, nu primesc nici o hârtie? Dovadă, chitanță? Că ați preluat pachetul?

– E în mașină… se scuză el.

– Ok. Și asta ce înseamnă?

– Că trebuie să veniți cu mine la mașină!

– Serios?

Întrebarea asta a fost pe cel mai ironic ton de care-s în stare. Se pare că n-a fost suficient pentru că tinerelul s-a uitat la mine și a confirmat:

– Serios!

Așa că m-am dus cu el. M-a întrebat cine plătește expedierea. I-am spus, pe scurt, cât mai ușor de priceput – că e plătită, printr-un serviciu online. Pachetul trebuie doar ridicat și expediat.

– Adică plata ramburs?

Rămân cu explicația-n aer. O ridic de unde am rămas, e chinuită și julită, o iau de la capăt.

– Nu. E plătit pachetul.

– De cine?

– De mine.

– Păi mie nu mi-ați plătit!

– Nu. Am plătit online. Am folosit un serviciu numit allpacka.ro. E plătit, nu trebuie să vă faceți griji. Trebuie doar să-mi dați o hârtie de confirmare că ați preluat pachetul și să-l duceți la destinație. Nu e cu plata ramburs.

Dă din cap pe ritmul melodiei ce se aude din mașină. Durere. E cu durere. În text și-n urechile mele. Îmi dă chitanța, îi dau pachetul, îi mulțumesc, pleacă. Ajung sus, pe chitanța aia-i X-ul cât capul meu: plata la destinatar. Simt cum mă cuprinde dulcea amețeală și scot pe gură ce n-am scos de când am plecat din Grecia. A doua zi aflu că destinatara nu poate ridica pachetul până nu achită expedierea. Sună la allpacka – serios, de departe cel mai prompt serviciu la care am apelat vreodată (și nu doar în România). Îi explic doamnei de la telefon ce s-a întâmplat, mă asigură că va rezolva neînțelegerea și chiar așa se întâmplă. Pachetul 1, bifat.

Al doilea pachet a avut ghinionul să rămână suspendat între ani. Am sunat vineri la allpacka, m-au asigurat că au transmis serviciului de curierat ce era de transmis și ei, au asigurat că vin după pachet. Vineri n-au ajuns, sâmbătă n-au ajuns, luni a fost an nou, azi încă n-au ajuns. Între timp eu am mai discutat de două ori cu doamna de la allpacka – mai puțin și ne împrietenim! E politicoasă și prietenoasă și tot ce nu-s curierii în ziua de azi! Din păcate curierul n-a ajuns nici azi. Sunt convinsă că-i pe drum. Probabil, pe jos.

Așa că asta-i o poveste cu așa da și așa nu. Ghiciți voi care-n ce categorie intră.