1

Timișoara mea

De ieri de când a apărut povestea mea pe blogul Mirunei, mă întreabă lumea una – alta. Și toate întrebările lor, alăturate alor mele și stropite cu nebunia de acasă din februarie încoace, îmi pun cireașa pe tort. Știu, e ca la nebuni. Suntem puțini care mai credem că aici se mai poate întâmpla ceva bun și parcă și din ăștia puțini numărul se subțiază pe zi ce trece. După un an care nu a fost ușor – mai ales pentru Ionuț (vine și povestea lui!), după un an în care m-am reconectat la viața de aici (bine că la greci n-a fost prea diferit că altfel șocul cultural ar fi fost peste putință de dus!) eu – call me nuts! nu regret încă nimic. Mai am momente în care-mi spun, dragă ești complet nebună! și alte momente în care-s gata să-mi iau valiza-n spate și băieții de umăr și să plec unde oi vedea cu ochii. Uneori le am des, alteori trec zile bune până să mă apuce. Dar adevărul e că aici, acasă sunt înconjurată de oameni absolut minunați. Minunați. Unul și unul. Oameni care-s în filmul meu, care împărtășesc și cu care împărtășesc idei și gânduri și planuri. Oameni care fac diferența, care chiar aduc un aer de schimbare în toată nebunia care-i România în ziua de azi. Nu-s mulți, dar sunt.

Între timp mă pufnește râsul, plânsul naiba știe, nici eu nu mai știu. Situația aici e cam ciocolatie, ăia de ne conduc dacă nu-s penibili sunt proști grămadă, sau și proști și penibili, de arunc un ochi pe facebook mai că-mi vine să iau bilete doar de dus către oriunde ar fi.

Deocamdată-s destule care mă țin aici. Le pun în listă să le recitesc și altă dată. Școala lui Ionuț, cea mai faină școală din univers, dovada că dacă-s doi cu aceleași gânduri, puterea crește și de-s mai mulți, oh, de-s mai mulți mutăm și munții! Oamenii care-s acolo și care-s cu suflet și trup implicați și copii-s fericiți și de fapt asta e tot ce contează. Știu că normalitatea asta ce la noi e ieșită din comun, în alte părți e la fiecare colț dar parcă nu i-aș da încă drumul pentru a pleca să vânez cai verzi pe pereți.

Timișoara-i loc fain și plin de chestii care-n altă parte nu-s de găsit (aici intră și capitolul nebunilor și nebuniilor dar ce farmec ar mai avea viața fără ele?!) Aici avem o librărie care tocmai a împlinit un an, o librărie independentă unde se întâmplă lucruri faine tare. Și-i cozy și-i de stat acolo printre cărți de cu seara până dimineața și fetele-s cu suflet și e clar că l-au pus pe tot în ceea ce fac. La Timișoara avem și Ambasada, altă idee ce a prins viață, ce are în spate oameni unul și unul. Și tot aici e și Basca cu alții pe care-i vrei aproape. În orașul ăsta la care eu îi găsesc toată ziua câte un cusur că deh, există locuri faine cu oameni de pus pe rană. Comunitate ce crește și crește ca pâinea bună. La Timișoara avem un Centru Cultural German care se are ca frații cu Institutul Francez, avem teatru în germană și maghiară, avem festivaluri și evenimente de la care nu vrei să lipsești. La Timișoara-s prietenii mei și alții noi, mulți pe care i-am făcut din mers. La Timișoara-i și Balamucul, cel mai creativ loc din oraș. Aici avem și agenție de PR care a folosit cuvintele eveniment cultural, buget și plan de marketing în aceași propoziție și le iubesc pe fetele ălea – și nu doar pentru asta! Cărtureștiul de pe Mercy e cum altul (din toate ale lor!) nu-i. Și fetele de acolo, mi-s aproape și-s oameni cu care vrei să împarți o poveste și nu doar una. Oh, de Mona de la cel mai fain post de radio n-am zis nimic. Omul care luminează locul. Și câți mai sunt acum pe care-i uit și rău îmi pare dar se știu ei că-s iubiți și-i țin aproape.

Timișoara-i faină (mi-e drag Clujul de mor, dar Timișoara e … Timișoara) și-s multe chestii ce pot fi făcute și oamenii chiar pun umărul în a le face. Avem comunitate de bicicliști cu reprezentant cu tot, avem voluntari și oameni care de-abia așteaptă să fie.

Sunt și multe minusuri (da, suntem în România!) și am o listă lungă și grea de ele dar îmi sunt dragi oamenii ăștia, toți. Unul câte unul. Și mai sunt încă de zeci de ori pe-atâția. Și deocamdată ăstea-s motive suficient de puternice să nu vreau să plec de aici. Nu știu ce urmează, habar nu am unde-i drumul bun și dacă sunt pe el, știu doar că în clipa asta, sunt aici unde contează. Restul sunt doar detalii.

Anunțuri
0

O luni de-nvățătură (de minte)

Azi am pornit pe jos înspre școală. Diminețile nu mai sunt așa de reci și ne place la nebunie întâlnirea cu al nostru copac (arată altfel de la o zi la alta!). Ionuț s-a trezit vesel, și-a cântat colindele, a chițăit cât a chițăit, s-a pregătit de plecare. Și-a amintit că nu a luat nu știu ce vapor și ce să vezi, pe când să-l bage în ghiozdan, s-a stricat, el s-a pus să-l refacă, eu m-am pus să trag de el.

Chiar așa, dacă totuși eram sigură că vom merge pe jos, de unde atâta grabă? N-am o oră fixă de ajuns la birou, el are timp până la jumătate peste opt, respiră Alexandro, respiră, mi-am zis o dată, de două ori, de zece ori. El s-a pus pe reparat, eu am continuat să trag de el.

Am plecat într-un final, din buna lui dispoziție nu a mai rămas decât o scânteie. Am încercat să schimb finalul poveștii cu hi hi hi și ho ho ho, văd că ajunge și-un autobuz în stație, îl trag după mine fără prea multe introduceri: Hai să mergem o stație. Nu vreau, spune el. Vreau la copac. Eu nu mai am răbdare, hai, Ioane, hai o stație. El urcă și-i cu capsa pusă, eu după el întrebându-mă de ce-s iar pe pilot automat.

De ce facem ast, noi ăștia mari? Ne purtăm cu ei de parcă ar fi niște jucării? Oare pe ta-su l-aș fi tras așa, în autobuz? Sau pe mama? Sau pe orice alt prieten? Ionuț începe să vocifereze, așa cum știe și simte el mai bine. Nimic nu-i place. Cineva e pe locul LUI, e prea cald, ridică vocea: „Sunt furios! M-ai adus în autobuz și sunt foarte furios! Cineva stă în față și eu nu văd drumul!” Începe să caute motive de harță, e cald ca naiba, da, bine zice, eu număr secundele până la următoarea stație. Unde-i copacul? Ți-am spus doar că voiam să văd copacul! Acum ridică vocea, eu o țin pe a mea, vorbesc pe un ton calm, încep să pricep că am făcut-o de oaie. I-am făcut lui ce n-aș suporta să mi se facă nici mie. Și aștept ca el să fie calm și liniștit și să accepte ce i se întâmp, civilizat.

– Ce copil răsfățat! se aude o doamnă din spate. Așa, să facă isterii peste tot. Trage-i una peste cap că altfel o să-ți tragă el ție! Auzi, ce zice, că o să lovească cu picioarele și că-i furios! La vârsta lui, ce furie să aibă?! Nesimțit! Prost crescut.

Închid urechi, ochi, minte.

Coborâm la prima. Ionuț merge furios înaintea mea. Izbucnește în lacrimi. Mai mormăie ceva. Te-ai trezit cu fața la cearceaf, încerc eu să-l înduplec. Parcă nici în ultimul ceas nu mi-aș recunoaște greșeala. Primește o îmbrățișare (prima nu a fost de la mine!) și până la școală începe să se lumineze. Dau să plec, îl văd cum se ține serios.

– Vrei să te iau în brațe?

– Am fost furios. M-ai tras în autobuz și eu nu am vrut!

– Am greșit.

Vine și-și pune capul pe umărul meu. De ce ne este uneori așa de greu să ne gândim la sferturile și jumătățile ăstea de oameni (la centrimetri mă refer!) ca la niște oameni întregi?

 

0

Concluzii de weekend

Pentru Ion vineri a început bine. Merge la cea mai faină școală din univers și e cea mai faină pentru că acolo e iubita lui, pentru că C. nu țipă „dar are reguli! Și dacă le uităm ne amintește de ele. De fapt, nimeni nu țipă!” E cea mai faină școală pentru că au fost la pădure și au explorat, pentru că are un prieten care e și el pasionat de vapoare.  Și pur și simplu, e cea mai faină!

A început bine s-a terminat și mai bine: a petrecut șase ore la prietenul lui și chiar dacă s-au și căpăcit, prietenul rămâne prieten.

Pentru ta-su, mai puțin. Trăiește a doua toamnă de România și l-a luat cam tare draga de ea. Cu nas înfundat și dureri de cap. Credea că asta-i cel mai rău ce i se poate întâmpla. Ei bine, sâmbăta i-a dovedit că mai este loc – mai ales când e vorba de bolit.

Ionuț a deschis sâmbăta cu #ArtEncounters, ce moment fain să fim la Timișoara. Am pornit în plimbare de acasă, toamna-i absolut de vis aici. Ne-am oprit la Muzeul RATT – a urcat și a coborât din tramvaiul – instalație cât l-au ținut picioarele. Apoi eu aș fi avut nevoie de vreo alte 10 mâini ca să-l țin să nu atingă tot ce i-a ieșit în cale. Din wow și uită mami nu a ieșit minute bune. Am notat: instalația cu spumă, camera de aur, masa de ping pong cu gardul, tancul gonflabil și scuturile jandarmilor.

– Mergem acasă și facem și noi o instalație cu spumă. Ne trebuie un tomberon!

– Păi dacă facem și noi tot asta, se numește imitație. Nu ar fi mai fain să încercăm să facem ceva nou?

– Păi stai, că eu vreau ca spuma mea din tomberoane să EXPLODEZE! Să sară pe toți pereții! Adică nu facem același lucru, îl facem doar mai fain!

Adică îl îmbunățim – până am ajuns acasă s-a luat cu altele și a decis că e mai interesant să facă tot felul de experimente cu nisipul și o roabă.

Seara am petrecut-o prea liniștiți. Eu cu ale mele și gând de petrecere, el cu niște cărți noi și ta-su chinuindu-se de zor cu tuse, dureri de stomac, cap, burtă, spate – nu neaparat în ordinea asta.

Duminica ne-am împărțit. Bolnavul acasă, noi la film că i-am promis încă de săptămâna trecută – și orice încercare de a-l distrage spre alte activități a eșuat.

– Na, Ioane, cum ți-a fost ziua? am tras eu de el, înainte de culcare.

– M-a impresionat filmul. Și am și un prieten nou.

Cam asta ar fi pe scurt. M-am dat dusă înspre camera mea și a mai cerut o poveste. Am început să i-o citesc.

– Ha, dacă erai fată, te-ar fi chemat Mia. Ce-mi place numele ăsta! Dacă o să ai o fată aș vrea să o cheme Mia…

– Păi nu știu. Că nu ție trebuie să-ți placă. Nouă ne trebuie să ne placă… întreb mâine, bine?

– Ha?! Poftim?! Ce?! Pe cine? Ceee? Ce spui?! (cine m-a pus să deschid gura?!)

– Păi mie și iubitei mele trebuie să ne placă numele Mia. Mie îmi place, să vedem dacă-i place și ei…

– Care iubită?!

– Oh, mami, iar începi. Știi tu!

Râde și parcă văd o gropiță mică, mică în obrazul drept.

– Adică iubita de acum, acum când ai 7 ani crezi că o să fie iubita ta și la 30?!

– Păi cum altfel!? Nu se poate altfel. E pentru totdeauna. Până la sfârșitul lumii. Care nu există. Adică e pentru infinit.

– Ha, glumești?!

– Cum să glumesc eu cu așa lucruri serioase? Ce crezi?!

Nu mai cred nimic. Mă duc să mă culc.

0

Cum a trecut mezociclonul peste noi

Duminica furtunoasă ne-a prins în formulă extinsă. Treziți târziu după cheful de la nunta de sâmbătă seara am decis că sarmalele mâncate în familie sunt mai faine decât cele mâncate acasa așa că ne-am făcut program ad hoc la miri.

Ion, varu-su și bunicii ne-au luat-o înainte, noi am mers mai cu ritm de părinți care și-au ieșit din ritmul petrecerii. La Timișoara a fost cald ieri. Prea cald și prea fără aer. Am ajuns în calea Șagului (la vreo 10 minute de casă, 10 minute de mers cu mașina în condiții de oraș gol), am mâncat una, două, trei, vreo șapte, că erau mici și cu varză dulce, hi, hi și ho, ho, grecul testează țuica, mai o bere, mai o glumă, Ionuț îmi povestește despre iubita lui, trag cu ochiul în stânga mea, sus pe cer, parcă-i cam negru cerul. Începe să bată vântul, dar nu pare nimic serios, aici în Banat suntem obișnuiți cu ploaie de vară și furtună de final de august. Tata se ridică brusc: „Eu mă duc acasă!”, mama după el, Ionuț și varu-su se lipesc de ei că vor la LEGO și jucării. Vântul bate tot mai tare, sor-mea spune „Știi ce, merg cu ei că-s mai liniștită de-s și eu acolo!”. Ei pleacă, trec câteva minute, două, trei, cinci? se aude o bufnitură, se trântește masa în curte, cad nucile din copac, zboară ceva pahare. Nu pricep mare lucru, casa e lungă, au doar o fereastră înspre stradă restul dau în curtea îngustă unde vântul nu are loc să-și facă de cap. Sun la mama – „Suntem bine, bate vântul, te sun când ajung acasă!” Nu termină ce are de spus, se aude o bufnitură și-l aud pe David țipând ca din gură de șarpe. „Ce se întâmplă?” urlu-n receptor în timp ce pe fundal se mai aude o bufnitură. „Venim înapoi!” zice mama și rămân cu telefonul în mână. Ies în stradă, simt că mă ia vântul pe sus, crengi și țigle zboară-n toate direcțiile, apare mașina lui tata cu trei geamuri sparte: două în față, unul în spate. David urlă, sor-mea urlă, Ionuț stă nemișcat în scaunul lui dar țipă când mă vede: „Mami, a fost ca-n filme! Mami, dar nimeni nu e rănit, suntem bine, mami, aproape că ne-a luat vântul pe sus!” Îl scot în brațe trec drumul în fugă, tomberoane de gunoi aleargă în direcția noastră, e ca-n filmele ălea de le vezi la cinema și zici că așa ceva nu ți se poate întâmpla. Intrăm în casă, Dea are un atac de panică, David urlă și mai tare, respirăm, suntem toți bine. Ionuț povestește despre dragonul lui care a fost supărat că n-a primit destul desert și a pornit uraganul. Apoi o întoarce cu altă poveste cu iubita lui după care brusc merge la David și-l ia în brațe. „Te iubesc”. Stăm împreună toți încă un ceas, eu îmi liniștesc sufletul cu napolitane și ciocolată, toți suntem cu telefoanele în mână. Într-un final plecăm înspre casă. Sinistru peisaj ne iese-n cale. Drumuri blocate, copaci smulși din rădăcină, țigle, cărămizi, gunoaie, mașini sparte. La noi din fericire toate-s cum le-am lăsat. Lipesc niște crengi din teii din fața geamului și ferestrele se cer spălate. Nimicuri.

Seara în pat Ionuț îmi spune că mă iubește. Pe mine, pe tati, pe David, pe iubita lui. În ordinea asta? Nu. Pe tine prima, pe iubita mea tot prima. Se poate oare? Se poate, îl liniștesc eu și-l țin aproape. Încerc să nu mă gândesc la cum ar fi fost drumul lor până acasă de nu săreau geamurile din loc. Încerc să nu mă gândesc de ce naiba i-am lăsat să plece. „Când se mai întâmplă urgențe din ăstea, mami, stăm pe loc. Ne adăpostim. Nu facem pe vitejii, bine?” Bine, răspund eu. „Și mâine mergem în parcul de lângă școală să facem ordine, pentru că e parcul tuturor și toți trebuie să facem!” Asta-i una din concluziile de noapte bună. Aia cu însuratul cere poveste separată.

P.S. Azi, așa cum visa el aseară, au fost în parcul de lângă școală și au făcut curat. Au strâns crengi și frunze și au lucrat împreună. Există speranță, zic eu.

 

0

Jurnal de vacanță (6)

Ieri am mers la o plajă tare dragă nouă și am semnat și o premieră cu ocazia asta: am avut și un cățel pe bancheta din spate. Nu-s eu prietenă bună cu ei dar după câteva zile în care Ionuț mi-a povestit cum își închipuie o zi cu Django, „dar mami, chiar dacă nu se întâmplă ca în închipuirea mea, eu tot o să visez că vom merge cu el la plajă, cândva…” mi-am luat inima-n dinți și am băgat ditamai dulăul în Polo. A fost mai bine decât mă așteptam, chiar de zbura cu salivă în toate direcțiile, că deh, geamuri deschise și curent chiar dacă încă simt păr de câine-n gât, chiar dacă se scutura după fiecare nenorocită de baie FIX lângă mine și Kindle-ul meu, chiar de mi-a călcat în picioare toate prosoapele și costumele de baie și ce am mai avut eu organizat ca pe Pinterest. Chiar dacă toate ăstea, a fost bine, nu, nu cred că mai fac.

Am ajuns la plaja noastră care de data asta era plină de alți oameni, până și colțul nostru de la naiba din praznic, ăla de sub copac era ocupat. Așa că ne-am luat catrafusele în spate și am trecut prin pădure și pe cărări până am ajuns într-un colț unde nu era picior de om. Dar era o masă cu scaune, umbră, pe o ridicătură de pământ din fața mării. Căsuța de pe malul mării – am văzut-o cu tata, exclamă Ionuț. Dar doar de departe, tati a zis că nu intrăm de nu-i a noastră. Noi am intrat, că mama nu are atâtea gânduri la purtător și chiar de le are, 40 de grade la soare o fac să uite de ele. Căsuța nu-i căsuță, e doar un loc între copaci, un colț de rai pe care cineva, un om fain, îl amenajează de la an la an și-și petrece verile acolo. Are și o saltea, și o sobă mică și cred că ziua de ieri a fost cea mai frumoasă din ăstea 13 de când suntem aici. Până la urmă a apărut și stăpânul acasă, am crezut că o să ne certe că am intrat pe neanunțate. În schimb ne-a dat apă rece și pâine și brânză și multe gânduri faine care l-au făcut pe Ion să-i spună la final – Sunteți un om tare fain cu o casă ca-n povești. Cum vă zic. Apoi au făcut planuri ca să treacă iarna mai ușor, fără locșor stricat, Ionuț a adus în discuție și un ciocan care să se întindă din Timișoara până-n Evia, să lovească butonul care va porni mecanismul de acoperire al construcției, care să iasă din mare și să țină valurile de iarnă departe. Până-n vara următoare. Povești complicate, vă spun. N-am prins chiar tot că eram cu nasu-n carte, dar mi-a povestit copilul după. Și a lăsat acolo jumătate de caiet cu desene, cadou, și a primit la schimb o piatră de vreo 5 kile, în formă de inimă (PE CARE TREBUIE SĂ O DUCEM ACASĂ! PENTRU CĂ E CADOU!) o scoică și un lemn magic. Am plecat de acolo ca-n transă, mai rar mi-a fost dat să cunosc oameni așa de faini în zona asta (credeți că m-am plâns degeaba aproape zece ani cât am stat p-aici?)

Dar apoi, clar, mi s-a mai domolit entuziasmul – când așteptând la benzinărie să ne fie gata de spălat mașina, o domnișoară de p-aici (am eu boala mea cu individele din satul ăsta) s-a isterizat la maxim că pe a ei n-au curățat-o bine. Și hai să spune că n-au curățat-o, dar nu-i musai să faci pe duamna isterică pentru o mașină care în 5 minute o să fie iar plină de praf (deh, ca la țară!). A fost și Ionuț de acord cu mine, drept pentru care i-a șoptit domnului care ștergea parbrizul nostru – „Noi suntem mulțumiți cu ce ați făcut pentru mașina noastră!”

Uneori chiar că-mi vine să-l mănânc de drag. Imediat după face una de-a lui, dar asta e. Al meu e.

A mai rămas o săptămână de vacanță.

2

Jurnal de vacanță (5)

Atârnăm ca niște legume-n soare toți trei. Mă rog, unii mai în soare ca alții. Redescoperim plajele pe care ne făceam veacul anii trecuți, vedem oameni – unii-s faini, alții nu prea, mă plimb pe străzi în sus și-n jos și mă minunez: Cum naiba am rezistat aici atâția ani?! Nu mai contează, a trecut.

Eu tot cu nasul în romanele mele polițiste, Ionuț încearcă să comprime în câteva zile tot ce făcea altă dată în câteva luni, crețul e cu mintea la magazinul lui ce va să fie în curând acasă.

Ieri am petrecut-o în hamac. Azi tot acolo. Cu Ionuț urcat pe mine, așa, ca pe vremuri (cu vreo 10 kile mai mult).

– Când sunt mare, o să lucrez cu LEGO. O să merg la facultate și apoi o să lucrez la LEGO. O să inventez chestii noi, să vezi, îmi explică el și-i așa de sigur de el și de convins că mă ia și pe mine valul.

– Ce fain. Unde o să studiezi?

– La Berlin. Cum unde?!

– Păi de ce-i așa de sigur că la Berlin?!

– Ce zici? Ai uitat deja?!

– Ce să uit?

– De Ada!

Mă pufnește râsul și mai că-s gata să cad din hamac. Și râd, râd, Doamne, cum râd.

– Care Ada?! Ada? Micuța!? Tu vorbești serios?!

– Foarte serios! Păi ea s-a jucat așa de frumos cu LEGO meu! Nici prin minte nu i-a trecut să-l strice! E iubita mea…

– Stai, stai, că ai mai zis asta, dar eu credeam că ai uitat!

– Păi cum să uit?! Tu ai uitat!

Hai să mă adun, îmi zic. Îl văd privindu-mă serios și devin și eu.

– Așadar, mergi la Berlin…

– Da. Trebuie anul ăsta să învăț foarte bine germană!

– Deja de anul ăsta?!

– Da, când ești mic înveți mai repede.

Nu mă pot abține și încep iar să râd. Mă liniștesc și o iau de la capăt.

– Și cu Ada ce e?! Adică serios?! Chiar așa mult îți place de ea?!

– Da, foarte mult. E mică și așa… draguță! Și nu mi-a stricat LEGO-urile!

– Ioane, are 2 ani, nu e prea mică?!

– E perfectă!

Ok. Adevărul e că-i mică și drăguță și cuscra-i tot cu capul în cărți – printre altele tot faine! ceea ce e chiar din filmul meu.

– Ioane, dar tu realizezi că ea e la Berlin și tu nu. Și ochii care nu se văd se uită!

– Nu. Pentru că o să mai mergem la Berlin. Și până mergem, eu o fac așa cum făcea tata cu tine când te-a cunoscut. Ca să nu-l uiți!

– Ce?

– O să-i trimit cântece!

Azi l-am trimis pe primul. Urmează și altele. Nici măcar în vacanță n-am timp să mă plictisesc!

 

0

Jurnal de vacanță (2)

Mergem mai departe – călduri insuportabile, nu-s faine nici măcar la malul mării, discuții fără capăt despre kilele lui Ion, povești neschimbate de familie și din familie. Nu am somn seara, ba latră un câine, ba vrea Ion apă, ba se trântește o ușă. Cireașa de pe tortul insomniei e și lectura de vacanță un nordic noir de umblu toată noaptea pe vârfuri și aprind lumini în toată casa.

În toată vacanța asta care nu-i chiar vacanță e un fel de „am venit să vedem cum e aici când știm că în curând plecăm înapoi” aud tot felul. Ieri am petrecut după amiaza cu o prietenă dragă și copilul ei, fost coleg de-al lui Ionuț. Alt ghinionist care a dat peste o învățătoare zeloasă și care crede că bullying-ul din direcția ei în direcția lor, a copiilor e metodă pedagogică. Care crede că e o idee bună să ameninți copiii, să-i condiționezi non stop ca să știe din primii ani cine-i șeful în clasă. Plin de deștepte din ăstea și-n ograda noastră și promit că revin cu poveste despre asta că mă ard degetele și-mi explodează capul doar când îmi amintesc. Singura diferență e că în timp ce prietenul lui Ionuț trebuie să reziste încă un an, noi am schimbat școala.

Azi am petrecut o zi întreagă la plajă și cu toată crema și umbra, umărul meu e roșu ca mărul. Am râs bine, am făcut baie – cât pe ce să rămâneți fără mine că am uitat că nu-i de joacă cu valuri de câțiva metri. Crețul spune că m-ar fi scos el de acolo de simțea că-i pericol. Așa o fi, dar eu în clipele ălea simțeam doar apă-n gură și-n ochi și-n urechi și un teren nisipos care-mi fugea de sub picioare. Am scăpat.

Ionuț a dat peste un pescăruș care stătea tupilat într-un tufiș. S-a mutat el bietul cât s-a mutat dar n-a putut să-și ia zborul. De la 1 la prânz, până acum juma’ de ceas mi-am consumat energia explicându-i de ce nu-l putem lua acasă, de ce pescărușii nu-s animale de companie, de ce nu poate fi prietenul lui cel mai bun decât teoretic. În plus, am inventat patru povești noi. Cred că le public în volum, cu desene făcute de Ionuț. Asta ca să mă ierte că am lăsat un biet pescăruș, singur, noaptea.

În rest, urmează altă zi de #vacantainouzoland și apoi o binemeritată excursie adevărată cu cortul pe o plajă (sper eu)  doar de noi știută. Fără telefon și fără internet. Ceea ce chiar că vă doresc și vouă!