0

Jurnal de vacanță (6)

Ieri am mers la o plajă tare dragă nouă și am semnat și o premieră cu ocazia asta: am avut și un cățel pe bancheta din spate. Nu-s eu prietenă bună cu ei dar după câteva zile în care Ionuț mi-a povestit cum își închipuie o zi cu Django, „dar mami, chiar dacă nu se întâmplă ca în închipuirea mea, eu tot o să visez că vom merge cu el la plajă, cândva…” mi-am luat inima-n dinți și am băgat ditamai dulăul în Polo. A fost mai bine decât mă așteptam, chiar de zbura cu salivă în toate direcțiile, că deh, geamuri deschise și curent chiar dacă încă simt păr de câine-n gât, chiar dacă se scutura după fiecare nenorocită de baie FIX lângă mine și Kindle-ul meu, chiar de mi-a călcat în picioare toate prosoapele și costumele de baie și ce am mai avut eu organizat ca pe Pinterest. Chiar dacă toate ăstea, a fost bine, nu, nu cred că mai fac.

Am ajuns la plaja noastră care de data asta era plină de alți oameni, până și colțul nostru de la naiba din praznic, ăla de sub copac era ocupat. Așa că ne-am luat catrafusele în spate și am trecut prin pădure și pe cărări până am ajuns într-un colț unde nu era picior de om. Dar era o masă cu scaune, umbră, pe o ridicătură de pământ din fața mării. Căsuța de pe malul mării – am văzut-o cu tata, exclamă Ionuț. Dar doar de departe, tati a zis că nu intrăm de nu-i a noastră. Noi am intrat, că mama nu are atâtea gânduri la purtător și chiar de le are, 40 de grade la soare o fac să uite de ele. Căsuța nu-i căsuță, e doar un loc între copaci, un colț de rai pe care cineva, un om fain, îl amenajează de la an la an și-și petrece verile acolo. Are și o saltea, și o sobă mică și cred că ziua de ieri a fost cea mai frumoasă din ăstea 13 de când suntem aici. Până la urmă a apărut și stăpânul acasă, am crezut că o să ne certe că am intrat pe neanunțate. În schimb ne-a dat apă rece și pâine și brânză și multe gânduri faine care l-au făcut pe Ion să-i spună la final – Sunteți un om tare fain cu o casă ca-n povești. Cum vă zic. Apoi au făcut planuri ca să treacă iarna mai ușor, fără locșor stricat, Ionuț a adus în discuție și un ciocan care să se întindă din Timișoara până-n Evia, să lovească butonul care va porni mecanismul de acoperire al construcției, care să iasă din mare și să țină valurile de iarnă departe. Până-n vara următoare. Povești complicate, vă spun. N-am prins chiar tot că eram cu nasu-n carte, dar mi-a povestit copilul după. Și a lăsat acolo jumătate de caiet cu desene, cadou, și a primit la schimb o piatră de vreo 5 kile, în formă de inimă (PE CARE TREBUIE SĂ O DUCEM ACASĂ! PENTRU CĂ E CADOU!) o scoică și un lemn magic. Am plecat de acolo ca-n transă, mai rar mi-a fost dat să cunosc oameni așa de faini în zona asta (credeți că m-am plâns degeaba aproape zece ani cât am stat p-aici?)

Dar apoi, clar, mi s-a mai domolit entuziasmul – când așteptând la benzinărie să ne fie gata de spălat mașina, o domnișoară de p-aici (am eu boala mea cu individele din satul ăsta) s-a isterizat la maxim că pe a ei n-au curățat-o bine. Și hai să spune că n-au curățat-o, dar nu-i musai să faci pe duamna isterică pentru o mașină care în 5 minute o să fie iar plină de praf (deh, ca la țară!). A fost și Ionuț de acord cu mine, drept pentru care i-a șoptit domnului care ștergea parbrizul nostru – „Noi suntem mulțumiți cu ce ați făcut pentru mașina noastră!”

Uneori chiar că-mi vine să-l mănânc de drag. Imediat după face una de-a lui, dar asta e. Al meu e.

A mai rămas o săptămână de vacanță.

1

Jurnal de vacanță (5)

Atârnăm ca niște legume-n soare toți trei. Mă rog, unii mai în soare ca alții. Redescoperim plajele pe care ne făceam veacul anii trecuți, vedem oameni – unii-s faini, alții nu prea, mă plimb pe străzi în sus și-n jos și mă minunez: Cum naiba am rezistat aici atâția ani?! Nu mai contează, a trecut.

Eu tot cu nasul în romanele mele polițiste, Ionuț încearcă să comprime în câteva zile tot ce făcea altă dată în câteva luni, crețul e cu mintea la magazinul lui ce va să fie în curând acasă.

Ieri am petrecut-o în hamac. Azi tot acolo. Cu Ionuț urcat pe mine, așa, ca pe vremuri (cu vreo 10 kile mai mult).

– Când sunt mare, o să lucrez cu LEGO. O să merg la facultate și apoi o să lucrez la LEGO. O să inventez chestii noi, să vezi, îmi explică el și-i așa de sigur de el și de convins că mă ia și pe mine valul.

– Ce fain. Unde o să studiezi?

– La Berlin. Cum unde?!

– Păi de ce-i așa de sigur că la Berlin?!

– Ce zici? Ai uitat deja?!

– Ce să uit?

– De Ada!

Mă pufnește râsul și mai că-s gata să cad din hamac. Și râd, râd, Doamne, cum râd.

– Care Ada?! Ada? Micuța!? Tu vorbești serios?!

– Foarte serios! Păi ea s-a jucat așa de frumos cu LEGO meu! Nici prin minte nu i-a trecut să-l strice! E iubita mea…

– Stai, stai, că ai mai zis asta, dar eu credeam că ai uitat!

– Păi cum să uit?! Tu ai uitat!

Hai să mă adun, îmi zic. Îl văd privindu-mă serios și devin și eu.

– Așadar, mergi la Berlin…

– Da. Trebuie anul ăsta să învăț foarte bine germană!

– Deja de anul ăsta?!

– Da, când ești mic înveți mai repede.

Nu mă pot abține și încep iar să râd. Mă liniștesc și o iau de la capăt.

– Și cu Ada ce e?! Adică serios?! Chiar așa mult îți place de ea?!

– Da, foarte mult. E mică și așa… draguță! Și nu mi-a stricat LEGO-urile!

– Ioane, are 2 ani, nu e prea mică?!

– E perfectă!

Ok. Adevărul e că-i mică și drăguță și cuscra-i tot cu capul în cărți – printre altele tot faine! ceea ce e chiar din filmul meu.

– Ioane, dar tu realizezi că ea e la Berlin și tu nu. Și ochii care nu se văd se uită!

– Nu. Pentru că o să mai mergem la Berlin. Și până mergem, eu o fac așa cum făcea tata cu tine când te-a cunoscut. Ca să nu-l uiți!

– Ce?

– O să-i trimit cântece!

Azi l-am trimis pe primul. Urmează și altele. Nici măcar în vacanță n-am timp să mă plictisesc!

 

0

Jurnal de vacanță (2)

Mergem mai departe – călduri insuportabile, nu-s faine nici măcar la malul mării, discuții fără capăt despre kilele lui Ion, povești neschimbate de familie și din familie. Nu am somn seara, ba latră un câine, ba vrea Ion apă, ba se trântește o ușă. Cireașa de pe tortul insomniei e și lectura de vacanță un nordic noir de umblu toată noaptea pe vârfuri și aprind lumini în toată casa.

În toată vacanța asta care nu-i chiar vacanță e un fel de „am venit să vedem cum e aici când știm că în curând plecăm înapoi” aud tot felul. Ieri am petrecut după amiaza cu o prietenă dragă și copilul ei, fost coleg de-al lui Ionuț. Alt ghinionist care a dat peste o învățătoare zeloasă și care crede că bullying-ul din direcția ei în direcția lor, a copiilor e metodă pedagogică. Care crede că e o idee bună să ameninți copiii, să-i condiționezi non stop ca să știe din primii ani cine-i șeful în clasă. Plin de deștepte din ăstea și-n ograda noastră și promit că revin cu poveste despre asta că mă ard degetele și-mi explodează capul doar când îmi amintesc. Singura diferență e că în timp ce prietenul lui Ionuț trebuie să reziste încă un an, noi am schimbat școala.

Azi am petrecut o zi întreagă la plajă și cu toată crema și umbra, umărul meu e roșu ca mărul. Am râs bine, am făcut baie – cât pe ce să rămâneți fără mine că am uitat că nu-i de joacă cu valuri de câțiva metri. Crețul spune că m-ar fi scos el de acolo de simțea că-i pericol. Așa o fi, dar eu în clipele ălea simțeam doar apă-n gură și-n ochi și-n urechi și un teren nisipos care-mi fugea de sub picioare. Am scăpat.

Ionuț a dat peste un pescăruș care stătea tupilat într-un tufiș. S-a mutat el bietul cât s-a mutat dar n-a putut să-și ia zborul. De la 1 la prânz, până acum juma’ de ceas mi-am consumat energia explicându-i de ce nu-l putem lua acasă, de ce pescărușii nu-s animale de companie, de ce nu poate fi prietenul lui cel mai bun decât teoretic. În plus, am inventat patru povești noi. Cred că le public în volum, cu desene făcute de Ionuț. Asta ca să mă ierte că am lăsat un biet pescăruș, singur, noaptea.

În rest, urmează altă zi de #vacantainouzoland și apoi o binemeritată excursie adevărată cu cortul pe o plajă (sper eu)  doar de noi știută. Fără telefon și fără internet. Ceea ce chiar că vă doresc și vouă!

0

Niciodată fără!

M-am trezit înaintea tuturor. Am băut o cafea cu mult lapte, am stat în liniște și am terminat o carte (doamne, bine mai scrie femeia asta!). Iubesc duminica- mai ales când e prelungită cu încă o zi liberă. S-a trezit și Ionuț, ne-am făcut poze, nespălați și nemachiați, am râs bine, am mai băut o cafea și apoi i-am propus să-mi fie de ajutor la supermarket. „Să nu cumperi ce nu e pe listă?” mă întreabă el și-mi dau seama că știe el ce știe. Traversăm orașul – duminica dimineața e singurul moment în care-mi place să umblu cu mașina! cumpărăm ce-i de cumpărat, pornim înapoi. El spune una, eu răspund, facem planuri pentru restul zilei. Vrea să meargă cu buni la sat, eu vreau să termin povestea cu 1 (oh, da, pregătesc una faină de tot!), tati merge cu ale lui, mâine-s liberă ce bucurie, mergem la cinema, opresc la semafor și ZBANG. Simt cum sar din scaun. Timp de o secundă, două, trei nu pricep ce s-a întâmplat. Nu am scos din viteză, ăsta-i primul gând. E automată, vine gândul doi.

– Mami, ce-a fost asta? Ne-a ciocnit cineva?

Ies din mașină, mă asigur că-i bine, iese și ăla din spate.

– Mă scuzați, v-am lovit, nu am văzut că-i roșu. Credeam că mergeți la dreapta.

Încerc să mă dezmeticesc. Mașina pare că-i în regulă. Mă urc la loc, plec buimacă. Opresc în prima parcare, oprește și omul. Îl mai verific o dată pe Ionuț – „Mami, m-a ținut centura, altfel cred că săream la tine-n brațe!”, glumește el și eu simt că mă sufoc.

Suntem bine. Suntem bine pentru că amândoi aveam centură – eu pe scaunul meu, el în scaunul lui. Nu a fost o lovitură puternică, dar ar fi fost destul ca Ionuț să zboare printre scaune dacă nu era legat și de stătea în mijloc.  Nu era nevoie de mai mult ca să dea cu capul de scaunul din față. dacă nu era în scaunu lui, cu centură. Nu a fost o lovitură puternică, dar ar fi fost destul ca un copil aflat în brațele cuiva să se rănească.

Acum recunosc. E greu să crezi că ți se poate întâmpla chiar ție. Mai ales că am mai plecat și eu de-acasă, cu taxi, cu Ionuț în brațe. Am mers și de acasă până la colț fără scaun – pentru că deh, e până la colț, conduc atent. Am fost cu prieteni pe motiv de lene – haideți că vă ducem noi, îl ții în brațe!  Azi am înțeles că nu contează cât de atent conduc eu. Nu contează că-i un metru, sau doi sau zece. Nici că-i gol orașul. Nu contează nici dacă n-ai mai pățit așa ceva, nici dacă nimeni din jur n-a mai pățit. De fapt, nu contează nici dacă stai în mașină, pe loc.

Puneți copiii în scaune speciale pentru vârsta lor. Legați centurile. Nu-i de glumă.

 

4

Dialog

Trei zile în care ne-am văzut pe fugă. L-am prins într-o seară la povești. Îmi place mult când se tolănește cu capul la mine pe picioare și ne întindem amânoi pe cea mai faină canapea din lume. Îl simt că vrea să afle, să întrebe, să ne legăm ca după o pauză lungă.

– Știi, eu nu o să mă mut niciodată de lângă voi.

Mie-mi stă inima-n loc.

– Niciodată e un cuvânt cam … gras.  Nu prea încape în viața noastră. (ăsta-i primul gând ce-mi vine în minte)

El râde, râd și eu.

– Serios vorbesc. O să locuim mereu împreună, tu cu tata și cu mine. Și cu fratele meu.

– Doamne, care frate?!

– Stai liniștită. E imaginar. Fratele meu imaginar. Sigur o să-ți placă mult de el pentru că e imaginar. Tu nu-l vezi. Nimeni nu-l vede. Doar eu.

Mă liniștesc instant și mă pufnește râsul.

– Păi chestia asta cu locuitul împreună nu prea cred că se poate. Adică nu știu dacă există vreo fată în lumea asta care să vrea să stea cu mine-n casă. Și nici eu nu cred că vreau.

Stă pe gânduri.

– Caut până găsesc. Auzi, eu unde eram când nu eram?

– Am mai discutat despre asta…

– Da. dar vreau să știu dacă vă plăcea să fiți numai voi când eu eram altundeva.

– Păi sinceră să fiu, era interesant. Adică aveam mai mult timp liber. Dar și acum e fain. Și pentru că era deja plictisitor să fim numai noi doi am zis, ok, hai să facem și un copilaș. Să vedem cum e. Și atunci ai apărut tu!

– Să o crezi tu că am venit când ați vrut voi! Eu am venit când am vrut eu! Știi, când stăteam eu în cer, pentru că eram de fapt un spirit și mă gândeam să aleg o mămică la care aș vrea să merg și eu știam că vreau să vin la tine… Dar tu nu știai și ți-am făcut surpriză!

Piele de găină. Dar chiar așa a fost.

 

 

 

0

Îmi doresc un cititor

Prima carte pe care i-am citit-o era una cu povești de noapte bună. Ionuț avea doar câteva zile – era cât o sticlă de suc, mic, urât, chel și cu gura mare. Dar era al nostru. Îmi amintesc fotoliul din camera lui, era cu o pernă moale la spate. Pe el îl pusesem să stea la mine pe burtă și-i citeam aproape în șoaptă. Un ritual pe care timp de șapte ani jumătate l-am respectat aproape seară de seară cu mici excepții. De la cinci sau șase cărți pe care le aveam atunci, la început, în bibliotecă am ajuns în prezent la câteva sute. Uneori citim aceași carte timp de zile bune, alteori citim chiar două sau trei, uneori aleg eu, alteori el sau ta-su. Fiecare își are preferințele dar un lucru e sigur: și lui îi plac la fel de mult cărțile cum ne plac și nouă.

Anul trecut, înainte să venim în țară, când încă era în clasa 0 – în Grecia, la minunata și draga noastră Katerina, începuse să fie curios: ce-i cu literele, cum se leagă, cum arată un cuvânt? Stătea în continuare ore-ntregi (dar cine avea atâta voce și putere?) să ne asculte citindu-i povești dar întreba tot timpul – ce literă e asta, ce literă e cealaltă? Cu ta-su a descoperit alfabetul grecesc și-i plăcea la nebunie să caute litere care seamănă cu alfabetul latin. Mă întreba și pe mine despre literele „mele”, care-s, cum sunt, cum se citesc? Mă feream să-i zic prea multe, lasă, să fie curios pe când a merge la școală.

– Dar Katerina ne-a învățat toate literele scriindu-le în aer! Și ne-a pus și pe noi pe podea și am făcut și alfa și beta și le-am făcut pe toate! Vrei să-ți arăt?

Și-mi arăta și mă luminam la față gândindu-mă ce frumos e să înveți prin joacă și cu degetele-n aer. În ritmul lor, unul mai repede, unul mai încet, unul mai curios, altul mai puțin dar toți cu sufletele deschise și mințile curate.

Anul acesta, din nou, o clasă 0, în țară. A început să-și piardă elanul dar n-am băgat de seamă din prima. Ci doar când am văzut că ascultă dar nu întreabă. Știam că știe – dar undeva, pe drum, a pierdut întrebările cu care eram obișnuită „Ce literă-i aia?” și „Cum se citește cuvântul de acolo?” Între timp s-au lămurit multe, povestea nu-și are încă locul aici. Așa că acum suntem în faza în care vrem să trecem peste, să uităm și să revenim acolo unde ne-am oprit.

Iau cartea de povești, îl provoc, hai, citește-mi tu, o împinge cu ciudă, nu, nu vreau, nu-mi place, nu pot, nu știu. Înghit nodul o zi, două, trei, zece.

Astăzi iau altă carte, o iubește, o știe din cap – e Harold și creionul mov. Are litere mari, rotunde, textul nu-i lung. Se tolănește lângă mine, deschid cartea și încep să inventez o primă fază, pompoasă tare. Trag cu ochiul la el, îl văd cum se încruntă.

– Păi stai, că nu-i așa.

– Cum să nu fie așa? Ia ascultă încă o dată: Era un băiețel care se plimba pe o cărare și care…

– Nu, nu-i așa. Citește cum trebuie!

– Eu citesc. Un băiețel care a făcut un pârț. (da, am spus pârț)

Râde și râde nu se oprește decât după un minut bun.

– Dar nu citești bine!

– Hai mă, eu nu citesc bine? Glumești! Uită, iau literă cu literă.

Le amețesc într-un hal fără de hal. El râde de se ține cu mâinile de burtă.

– Stai să-ți arăt eu cum se face.

Îmi citește prima frază. O recitesc și eu, corect de data asta. Apoi, o iau cu ale mele și pe pagina următoare. Râde, chițăie, râd și eu, râde din nou, citește. Ajungem în ritmul ăsta pe la jumătate, eu încep să citesc corect dar pun și cuvinte ce nu-și au locul. Mă corectează, râde.

E gata, închid cartea. Dintr-o dată mă privește serios.

– M-ai păcălit.

Aș putea să-i spun că nu. Că până la urmă-s mama și știu mai bine. Dar l-am păcălit. Dau din cap și-i zâmbesc.

– Nu-mi place deloc că m-ai păcălit. De fapt sunt de-a dreptul furios.

– Da, îmi pare rău, dar chiar voiam să te aud citind. Nici eu nu știu de ce – simt că mint și nu vreau să o fac. Adică știu: pentru că mi-e teamă că nu știi sau că nu-ți place sau că nu  o să vrei să citești niciodată.

Mă privește așa de serios de-mi vine să intru în pământ. Încerc să aplic ce la ta-su funcționează întotdeauna:

– Dar ai văzut ce bine ne-am distrat? Și am râs?

– Am râs. Dar să nu mă mai păcălești.

Înghit în sec, înghit când îl îmbrățisez, înghit în gând în timp ce le scriu pe toate ăstea. Sper că-s doar temeri neîntemeiate și că de-acum încolo o să avem noroc și-n asta așa cum am avut cu celelalte.  Și că Ionuț o să fie la fel de cititor – ca mine și ca ta-su…

 

0

Ieri

… a fost una din zilele ĂLEA. Trezită cu noaptea-n cap, că deh, gânduri multe și nu toate faine, mă grăbesc să plec la birou. Că-i săptămâna lungă, fără sfârșit (la propriu) și-s la fel de multe cele ce se cer terminate. Mă bucur să văd că tata a fost mai harnic și a plecat devreme așa că nu trebuie să-i șterg mașina cu dosul când scot bicicleta din garaj. Pornesc cu avânt, e soare dar nu-i prea cald, totu-i verde, miroase a tei și a dimineață. Iubesc diminețile. Și-mi spun asta de multe ori în cap până când ajung în fața ușii și încep să caut cheile. Nu-s. Întorc geanta, caut, simt cum încep să mă enervez. Numai ce mă bucurasem că stau aproape de buricul târgului – un sfert de ceas de pedalat iar acum am impresia că trebuie să merg înapoi jumătate de viață până acasă. Îl sun pe K, să caute el cheile. Evident, nu le găsește – știu de ce, știți și voi, când găsesc bărbații ceva, orice? Poate doar dacă ar fi strigați de obiectul în cauză dar nici atunci. Pe stradă e liniște, și mi-e tot mai clar, până apare prima colegă matinală mai durează. Decid să biciclez cale întoarsă. Parcă-i mai cald deja și nici drumul nu mi se mai pare așa fain. Miroase prea puternic a tei și bordurile ce-mi ies în cale dau drumul ocărilor. E clar, capsa-i pusă. Ajung acasă, caut. Nimic. Mă enervez, reconstitui în cap momentul băgării lor în geantă cu o seară înainte. Ionuț mă ajută: „Sigur le-ai pus în geantă și ele au plecat tiptil de acolo și s-au dus înapoi la tine în birou! Și s-au închis pe dinăuntru!”

Of, cheilor, unde sunteți?! Bag mâna, absentă cumva, în geantă. Le simt, inima-mi stă în loc, le scot încet, de parcă mi-ar fi teamă să nu dispară iar. Au fost acolo și s-au plimbat cu mine de două ori, mama lor de chei, amețită ce sunt, asta se întâmplă când n-ai în minte și buzunare secrete.  Mă schimb și o iau din loc. Fac drumul pentru a treia oară. Cui îi mai pasă de verde și de tei? Ajung la birou, sunt obosită și căldura mă omoară. Niciodată nu mi-a plăcut, niciodată nu am căutat-o. Pare-se că mă urmărește, mă place, naiba știe. Simt cum mă topesc încet, încerc să nu mă mișc brust, ce zic, încerc să nu mă mișc deloc. E prima zi de vară – oficial și o visez pe ultima. Dar măcar am găsit cheile.