0

Plictiseala e un dosar cu șină

Am intrat în program de aproape 5 luni și tot nu am reușit să mă organizez – după ale mele standarde. Am fugit dintr-o parte în alta și am amânat pe cât am putut umblatul după hârtii și acte și alte chestii care nu erau neaparat arzătoare. Luni însă m-am trezit cu gânduri mari mi-am propus să mă mobilizez și tot luni am ignorat sfatul acela sănătos cu nu lăsa pe mâine, lasă pe poimâine că poate nu mai trebuie să faci și azi de dimineață m-am pus pe dat telefoane și plimbat pe la  autorități. Să-i fac rost grecului de certificat de rezidență iar pentru asta, pe lângă n-șpe mii de copii e nevoie și de asigurare medicală – sau coasigurare. Ca să-l coasigur, pe lângă alte n-șpe mii de copii, e nevoie și de o adeverință că n-are venit (nu-i angajat, nu prestează nici o activitate aducătoare de venit etc etc etc). Care adeverință are nevoie de un număr personal pe care el nu-l are, că nu-i român și drept urmare, e nevoie de alt set de hârtii care au o concluzie: un număr. Și-mi spun hai să nu sun, să merg direct la țintă, birou de informații au cu siguranță și oricum e-n drum. Mă întâmpină un domn jovial și cu nasturi descheiați, îi recit lista, aprobă fericit – domnișoară, ați venit cu temele făcute! dar neaparat copia după buletinul soțului să fie clară ca să se vadă și adresa! Dau din cap că am priceput, dar de fapt pricep zece minute mai târziu, că-n Grecia în buletin nu apare și adresa. Mă-ntorc dar între timp domnul dispăruse așa că pun mâna pe telefon. Răspunde o doamnă, se prezintă, îi recit lista cu actele:

– Împuternicire, formular, copie după buletinul meu, copie după al lui. Dar să știți, în buletinul lui nu figurează adresa.

– Atunci, pașaport.

– Păi în pașaport nici atât!

– Dar știți, pe hârtia cu număr pe care o va primi o să apară și adresa dânsului din Grecia.

– Am înțeles. Ce nu înțeleg e cum face dovada că aia e adresa lui din moment ce nu apare pe nici un act. În Grecia de obicei, duci o factura, unde apare numele și adresa. Aduc așadar o factura?

Liniște.

– Păi nu știu.

– Ok. Și dacă dumneavoastră nu știți, cine știe?

– Mergeți la autoritate cu împuternicire, formular completat, copie dupa buletinul dumneavoastră și copie după cel al soțului, repetă ea. Duceți acolo toate actele pe care le aveți și o să vă spună dacă sunt bune sau nu.

Îmi vine să o întreb unde lucrează și de fapt cu cine vorbesc. Poate am greșit numărul. Dar nu întreb nimic pentru că nu vreau să mă enervez. Și chiar nu o fac până nu închid telefonul (oh, unde-s vremurile când puteai trânti telefonul!?) iar apoi le las să curgă în șuvoi. Vorbe una și una.

Acum stau la ceas de seară cu un ceai de valeriană lângă mine și încerc să mă dumiresc. Cine a zis că apuc să mă plictisesc?

 

0

Amintiri de la volan

Mi-am luat carnetul de șofer de-abia în 2003. Sor-mea, mai tânără, conducea deja ca o profesionistă iar pe mine începuse să mă apuce rușinea când eram întrebată – Păi bine, tu de ce nu? Adevărul e că nu că n-aș fi vrut dar după ce am făcut școala (și pe aia de șoferi!) la Cluj și am picat examenul la sală de vreo patru ori am decis să o las baltă. Șofatul nu-i de mine, mi-am spus, poate-s neam din ăla ce va circula cu șofer. O fi vreun semn, cum zicea o prietenă. Până la urmă am venit la Timișoara, l-am lăsat pe tata să mă bată la cap și după câteva ore de șofat și încurajări – oh, și când e vorba de încurajat, tata e tatăl lor! am dat și examenul. L-am luat că doar nu era să-l pic și a cincea oară. La partea practică, instructorul m-a scos pe câmp și mi-a zis:

– Ia, domnișoară, ia și fă niște bucle pe șosea!

– Bucle?

– Zig zaguri, sau cum le zice. Du-te-ncolo și încoace!

– Serios?!

– Foarte serios.

Am făcut ce mi-a cerut dar cică n-a fost bine, că trebuiau semnalizate.

– Păi bine, domnule, crezi că o să mă apuc să fac din ăstea? Stați linștit, că dacă îmi vine ideea să fac așa ceva cu siguranță voi semnaliza!

– Știi că orice mișcare trebuie semnalizată, da?

– Știu, cum nu.

Habar nu am acum de știam atunci, eram tânără și fericită că am și eu carnet, mama lui de carnet că-l așteptasem patru ani și cinci examinări. Am urcat în mașina lui tata și am scos-o pe sor-mea la plimbare. Emoții, schimbat de viteze, moare motorul, învie, pornim, intersecție înainte și un domn polițist în mijlocul ei. Ce faci, dragă, strigă sor-mea. Mă trezește. Înghețasem când am văzut omul legii-n drum și am făcut ce știam să fac cel mai bine. Am oprit mașina. Lângă el. S-a aplecat la geam, m-a privit lung și m-a întrebat: „Domnișoară, ce dracu’ faceți? Carnetul la control!”, adaugă el și eu îi iau vorba din gură și-o asortez cu un zâmbet larg și senin: „N-am. N-am carnet.”

– Azi a luat carnetul, adaugă sor-mea și-l dezmorțește pe bietul că înghețase lângă noi.

– Repede, repede, porniți de aici! ne face semn și dusă-s. Până acasă mi-a mai murit motorul de câteva ori dar nu mai conta, botezul a fost făcut.

În anul ăla am mai condus de câteva ori, apoi am luat o pauză, Viena fără mașină, un an, doi, trei, patru, Grecia. În 2012 mi-am dat seama că-i păcat de carnet să-l țin degeaba în portofel și mașina în fața blocului – mai ales în Grecia unde fără mașină nu poți ajunge la nici o plajă faină! Așa că am făcut din nou vreo zece ore intensive de șofat – la Timișoara, în condiții vitrege de februarie, cu zăpadă și ghețuș!  și mi-am învins frica. De parcat între două mașini, de parcat în pantă, de plecat de pe loc(ul care e în vârf de deal și eu vreau să merg în sens invers) – fricile ăstea le-am învins după vreo doi ani de șofat, dar cine mai numără? Exercițiul e mama șofatului, pare-se și am făcut o groază de exerciții în ultimii patru ani. De patru luni sunt în țară și ieri m-am încumetat să iau mașina și aici. Și probabil că voi repeta experiența, dar doar în weekend și mai ales înafara orașului – ce credeați, că una cert și alta fac?

0

Curieri și durere

E plină blogosfera de povești de groază cu tot felul de curieri neserioși. Și evident, toate-s mai rele și dracu’ mai negru și curierul mai de trimis pe scări în jos (cu-n șut, a se-nțelege!) în perioada sărbătorilor. În perioada care tocmai a trecut, am evitat pe cât s-a putut comenzile de prin alte părți. Cadourile de Crăciun au ajuns în noiembrie, listele și cărțile au fost făcute și expediate încă de la începutul lui decembrie. Evident, nimic nu-i după cum se pregătește ci după cum se nimerește și întâmplarea a făcut să fie musai să trimitem două pachete (cu minuni, condimente din Grecia) în două direcții din țară. Nu era grabă dar pentru că mie-mi place să rezolv ce e de rezolvat fără să mă-ntind la povești, am decis să-ncalc ce reușisem să evit cu succes: să trimit pachetele cu curierul. În perioada nebună. Adevărul e că nu m-aș fi aventurat în astfel de acțiuni dacă nu aș fi dat peste textul acesta – Zis și făcut. Am completat chestionarul – pentru primul pachet, la prânz curierul a bătut la ușă. L-a luat și a vrut să plece.

– Păi, nu primesc nici o hârtie? Dovadă, chitanță? Că ați preluat pachetul?

– E în mașină… se scuză el.

– Ok. Și asta ce înseamnă?

– Că trebuie să veniți cu mine la mașină!

– Serios?

Întrebarea asta a fost pe cel mai ironic ton de care-s în stare. Se pare că n-a fost suficient pentru că tinerelul s-a uitat la mine și a confirmat:

– Serios!

Așa că m-am dus cu el. M-a întrebat cine plătește expedierea. I-am spus, pe scurt, cât mai ușor de priceput – că e plătită, printr-un serviciu online. Pachetul trebuie doar ridicat și expediat.

– Adică plata ramburs?

Rămân cu explicația-n aer. O ridic de unde am rămas, e chinuită și julită, o iau de la capăt.

– Nu. E plătit pachetul.

– De cine?

– De mine.

– Păi mie nu mi-ați plătit!

– Nu. Am plătit online. Am folosit un serviciu numit allpacka.ro. E plătit, nu trebuie să vă faceți griji. Trebuie doar să-mi dați o hârtie de confirmare că ați preluat pachetul și să-l duceți la destinație. Nu e cu plata ramburs.

Dă din cap pe ritmul melodiei ce se aude din mașină. Durere. E cu durere. În text și-n urechile mele. Îmi dă chitanța, îi dau pachetul, îi mulțumesc, pleacă. Ajung sus, pe chitanța aia-i X-ul cât capul meu: plata la destinatar. Simt cum mă cuprinde dulcea amețeală și scot pe gură ce n-am scos de când am plecat din Grecia. A doua zi aflu că destinatara nu poate ridica pachetul până nu achită expedierea. Sună la allpacka – serios, de departe cel mai prompt serviciu la care am apelat vreodată (și nu doar în România). Îi explic doamnei de la telefon ce s-a întâmplat, mă asigură că va rezolva neînțelegerea și chiar așa se întâmplă. Pachetul 1, bifat.

Al doilea pachet a avut ghinionul să rămână suspendat între ani. Am sunat vineri la allpacka, m-au asigurat că au transmis serviciului de curierat ce era de transmis și ei, au asigurat că vin după pachet. Vineri n-au ajuns, sâmbătă n-au ajuns, luni a fost an nou, azi încă n-au ajuns. Între timp eu am mai discutat de două ori cu doamna de la allpacka – mai puțin și ne împrietenim! E politicoasă și prietenoasă și tot ce nu-s curierii în ziua de azi! Din păcate curierul n-a ajuns nici azi. Sunt convinsă că-i pe drum. Probabil, pe jos.

Așa că asta-i o poveste cu așa da și așa nu. Ghiciți voi care-n ce categorie intră.

 

1

Fete, lego sau băieți?

Uneori am impresia că-s tot acolo. Dar mă trezește frigul la realitate și uneori îmi dau seama, în timp ce mi se vorbește, că nu trebuie să-mi traduc nimic în minte-mi. E frig și gri și orașul e mare. Îmi ies parcuri în cale orice drum aleg, și în viața mea miroase a toamnă așa cum n-a mai făcut-o de mai bine de opt ani. Dar sunt momente, vă zic, în care pot să jur că-s tot acolo sau că acolo-ul e aici. Când se bagă lumea în seamă pe stradă, când toți stau cu sfatul gata pregătit de dat altora, când ți se vorbește fără să fi întrebat dar dar mai ales când e vorba de copil. Ba că are căciulă, dar mai des că n-are, ba că dacă mai plânge îl ia poliția (serios?) sau îi face nenea doctor injecție, ba că nu e frumos io-știu-ce, ba că vine bau bau sau că e băiat și băieții nu plâng. Asta-i preferata mea – și cred că-i și a lui Ionuț pentru că de fiecare dată când o aude plânge mai cu foc (și mai artistic decât aș putea-o face eu vreodată!). Cât am stat în Grecia multe mi-a fost dat să aud. De la problema vântul care bate și gradele care dacă-s prea puține NU IEȘIM AFARĂ, DOAMNĂ, NU IEȘIM! – și credeți-mă oamenii ăia chiar nu știu ce-i acela frig! la ferește-te de termometru și alte superstiții stupide. Dar nici cu ăștia de aici nu mi-e rușine. E drept, acolo auzeam tâmpenii de la oameni care erau umblați prin lume, citiți, cu minți deschise, așa că durerea era parcă și mai aspră. Aici, măcar în bula mea nu aud din ăstea și deja am mai pus un plus pe listă.

Astăzi cu Ionuț. Așteptăm. Lângă noi o doamnă la vreo 50 de ani. Se deschide ușa și iese o fetiță. Îmi scapă una cu semnul exclamării: Ce drăguță e! Ionuț nu mă bagă în seamă, lego-ul din mână îi ține atenția acolo.

– Ia te uită băiețel, ce fetiță drăguță a ieșit! Ai văzut?

Evident, Ion o ignoră. Stă și meșterește la o roată.

– Nu-ți plac fetițele? insistă ea.

Tăcere, doar sunet de roți.

– Dar trebuie să-ți placă fetițele! continuă și o simt puțin iritată.

– Are timp să-i placă și fetițele.

Regret secunda în care am deschis gura pentru că doamna îmi aruncă o privire c r i m i n a l ă!

– Cum să aibă timp? Trebuie să-i placă fetițele DE LA ÎNCEPUT!

Alta care are filme alb negru în cap, mă gândesc dar îmi țin gura. O deschide Ionuț.

– Mie nu-mi plac fetițele. Mie îmi place doar LEGO!

Femeia tace, tac și eu dar stau cu hohotul în gât. Ca și în alte episoade, Ionuț salvează situația. Cum de nu m-am obișnuit deja?

2

Azi a fost o zi bună

… chiar de nițel nebună. M-am trezit cu noaptea-n cap, nici măcar ora cea nouă nu m-a ajuns din urmă! Mi-am băut ceaiul așa cum visez s-o fac de zile bune, cu muzica mea, încet, încet, pe fundal. Cu liniște și-n stânga, și-n dreapta și casa adormită. Cu gândurile mele și cu măsurători în cap – ce rafturi mai pun și unde, când ajung covoarele ălea de visez la ele de dinainte să știu că o să am casă nouă, ghetele cu toc sau ghetele fără, festivalul ce ni se așterne-n față, jucării de poveste, blog cu față nouă, ore puține cu Ionuț, ore și mai puține cu crețul. Așa, gânduri ușoare de cu dimineață. Mi-am început ziua cu zâmbete-n minte și cred că au ieșit și pe față, pe nesimțite, că azi am primit multe înapoi. Știi, ce dai, cam aia și primești. Un lac nou de unghii, culoare indecisă dar frumoasă tare, eleva din tramvai care mi-a făcut loc să cobor și a zâmbit, frunza aia galbenă care m-a urmărit o stație și încă puțin, ceaiul bun de la birou, langoșeria noua, să mai spun și alte motive de bine? Că uneori e nevoie de așa de puțin pentru a te simți așezat și liniștit. Și împăcat. Bibliotecara de la biblioteca din colț, cu chef de vorbă și recomandări, o carte pe care o căutam de multă vreme, chiar acolo, într-un morman, vă jur că parcă mă aștepta! Draperii cu modele și cusute pe măsură – casa prinde formă și-i acasă! o poveste despre energii și lucruri bune, papanași de la mama și un copil care m-a așteptat cu te iubesc-ul în brațe. Să vă mai spun?

Până la urmă toți știm momentele și mărunțișurile care ne schimbă ziua din una buna în una foarte bună. Ale voastre care-s?

 

6

Gândurile de vineri

Mi-am amintit ieri, citind textul Ioanei și comentariile la el, primii doi ani cu Ionuț. 24 de luni și mai bine în care m-am crezut centrul universului lui. Și, între noi fie vorba, chiar eram. Îmi venea greu să accept pe altcineva în jur, trăiam cu impresia – cred că-mi și plăcea – că eu sunt cea care trebuie să ducă tot greul. Nu ceream ajutor, nu îl acceptam daca îmi era oferit iar în ceea ce privește implicarea tatălui, ei bine preferam să-l las la o parte pentru că era prea complicat să-i explic lui cum vreau EU să fie făcute lucrurile. Adică, știți și voi, cum „e bine”. Eram mama absolută, le știam pe toate și nu voiam să pierd nici o secundă din ceea ce – se spune, e cea mai faină experiență din viața de femeie.

Ei bine, sinceră să fiu, după primul an m-am simțit cam obosită. Și ruptă cumva între povestea cu nimic nu s-a schimbat, toate-s la fel și cea cu eu trebuie să le fac pe toate, cum naiba mă împart. Săream dintr-o extremă în alta. Pe de-o parte nu voiam să-l scap pe Ionuț din priviri, pe de alta tânjeam după zilele în care nu aveam nici o grijă. Îl lăsam un ceas, două cu bunica, timp în care în loc să mă relaxez mă luptam cu sentimente de vinovăție și o sunam pe biata trântindu-i instrucțiuni. Da, săream dintr-o parte în alta și simțeam că nu mă bucur de nimic.

Am dus-o așa o vreme, eu în lumea mea cu Ionuț, crețul, la ușă. Primul semnal că nu, nu-i bine ce se întâmplă a venit într-o vacanță. Ionuț nu-l accepta pe ta-su. Toate trebuiau făcute cu mine. În clipa în care-i dispăream din vizor, începeau urletele. Frustrare în toate părțile. Eu, pentru că tare, tare m-aș mai fi relaxat, ta-su pentru că fiecare încercare de apropiere îi era blocată, Ionuț pentru că nu pricepea ce se întâmplă. M-am trezit că vreau ca soțul meu să preia responsabilitatea de care-l privasem cu bună știință și-mi făceam filme-n cap. De ce nu face el ce trebuie să facă? Acum vreau, nu-i așa? Da, nu pot să le fac pe toate singură. Și chiar dacă pot, nu vreau să le mai fac pe toate singură. De ce aș vrea? Doar suntem doi implicați, de ce doar eu? M-am trezit vorbind singură. Apoi cu draga de Raluca. Am luat o pauză de gândire și le-am dat și lor spațiu de regăsire. Mi-am luat zborul la propriu – am plecat un weekend lung și i-am lăsat pe cei doi, tată și fiu să se găsească. Ne-a prins bine.

Acum stau și mă gândesc, așa, privind în urmă, câte chestii aș fi putut evita dacă aș fi recunoscut de la început că mie nu-mi place să fiu doar eu și tot timpul cu Ionuț și ce bine ar fi fost să pot accepta asta fără să mă simt vinovată. Dacă aș fi lăsat la o parte aerul de atotștiitoare și am fi pornit pe drumul acesta împreună, așa cum plănuiam de fapt să facem.

El era cu treaba lui, eu acasă, așa că-n mintea mea am dat verdictul: dacă sunt acasă înseamnă că e treaba mea să mă ocup de tot. Și cât ești de norocoasă – poți să te ocupi de tot – am auzit treaba asta din atâtea guri de le-am pierdut numărul. Și dacă nu-mi place, dar chiar nu-mi place să fac eu tot și doar eu tot timpul? Asta înseamnă oare că-s o nerecunoscătoare? Dacă nu găsesc bucurie absolută în a sta tot timpul cu Ionuț, cu siguranță am o problemă. Și dă-i și luptă cu sentimentele ăstea. Și caută-ți calea și drumul și liniștea.

Au trecut șase ani și jumătate și, cred eu, m-am deșteptat cam de vreo trei. Am înțeles că-i greu ca naiba să controlezi tot și de fapt nici nu-i nevoie. Și cât de grea e viața dacă bagi în seamă fiecare părere și dat de sfat. Fiecare-și are stilul și felul de a fi. Fiecare știe mai bine ce se potrivește familiei și ce nu.

Mi-a luat o vreme să-nțeleg că Ionuț nu pățește nimic dacă stă cu ta-su și mănâncă pizza direct din cutie pe masa din sufragerie. La fel, dacă stă în pijama o zi întreagă și apoi merg la supermarket doar cu jacheta aruncată peste, la fel, nu se oprește lumea-n loc. Dacă seara înainte de culcare, aleg bătaia cu perne în locul strânsului în brațe – așa cum am văzut că se face-n reclame, iar nu-i treaba mea, e treaba lor. Relația lor și felul lor de-a și-o construi.

Dacă Ionuț rămâne cu bunica o zi, două, trei, la fel, nu pățește nimic. Și nici vinovată nu-i cazul să mă simt pentru că el e bine, e cel mai bine, atunci când sunt eu bine.

De unde tot apar sentimentele ăstea de vinovăție? De la presiunea celor din jur? De la enunțuri de adevăr absolut – așa trebuie să fie toate ca să intri și tu-n rândul mamelor bune? Cine poate să spună ce e aia o mamă bună? De ce unele-s mai bune decât celelalte? De ce nu putem pur si simplu să acceptăm că fiecare familie și fiecare om își are dinamica și regulile după care funcționează? De ce e greu de priceput că poate ce-i bine pentru tine pentru mine-i doar coșmar? Mi-e ciudă tare că m-am încăpățânat să cred că știu mai bine – Până la urmă suntem așa de multe și de diferite. Și ce-i mai frumos pe lume asta decât să te bucuri de varietate și diferențe?

 

 

1

Politețea lipsește din pungă dar se găsește-n vârf de blanco

Sunt, am fost și probabil voi rămâne un om pe care-l atrag extremele. Nu mă simt eu atrasă de ele ci mai degraba ele de mine. Că se știe, eu sunt prietenă cu echilibru-n toate și povestesc despre asta oricui vrea să asculte. Mâncare cu măsură, distracție tot așa, cumpătare cât cuprinde. Ei bine cu toate ăstea uneori simt cum cad din lac în puț – de la nebunia din Grecia unde toți lucrau fără program de simțeam cum mi se micșorează zilele și rămân fără nervi, până la un job creativ și care-ți lasă spațiu de manevră dar care se bazează pe termene limită și program și unde fiecare știe ce are de făcut! (Doamne, cât de relaxant e!)

Acum e drept că n-am venit dintr-o extremă în alta, că nu-s nici apucăturile românilor la ani lumină de ale grecilor – când e vorba de gălăgie, mămiceală, șofat și lăsat pe mâine sau poimâine – doar ăstea-mi vin în minte acum, poate pentru că mă văd cu ele toată ziua.

Dar când vine vorba de diferențe duse la extreme una-mi sare-n ochi ca sarea-n bucate (pe care eu nu o prea folosesc dar o simt în mâncărurile făcute de alții). Dacă în Grecia lucrătorii din sectorul privat sunt printre cei mai politicoși/ prietenoși/ deschiși/ simpatici din ce mi-a fost dat să trăiesc (de cei din sistemul pubic mai bine nu spun nimic) în România dacă dau peste câte unul prietenos am impresia că am greșit filmul.

Ajung zilele trecute în oraș cu Ionuț. Are poftă de prăjitură, mie nu-mi lipsește niciodată, decidem să luăm un platou mare pentru acasă. Alege una, aleg eu una, mai alegem încă una de comun acord, vrea și apă, cerem și apă. Plătesc și doamna de la casă îmi întinde pachetul. Așteaptă să-l iau ca să-mi dea și sticlele de apă.

Mă uit la ea întrebătoare:

– Hmmm, mi le dați așa?

– Păi cum să ți le dau?

– Habar nu am. Într-o pungă? (eu încă nu mi-am revenit după episodul cu pungile de acu’ aproape șase ani din Grecia)

– Păi nu mi-ați cerut! se răstește ea.

– Nu m-ați întrebat, răspund eu obraznic.

Strânge din dinți, eu zâmbesc. Scoate o pungă de sub tejghea, împachetează prăjiturile, plătesc suma finală și ies.

În orice altă zi aș fi bombănit vreo două ceasuri după întâmplare și încă niște zile mai târziu. Dar acum nu. Pentru că de dimineață intrasem la poștă, plouată ca o curcă (la propriu) în căutare de „blanco”, nu pentru păcate ci pentru o greșeală de pe un document.

– Bună dimineața, mă întâmpină doamna de după tejghea.

Are un zâmbet larg și pare suspect de fericită pentru o oră așa de matinală.

– Buna dimineața, răspund eu și îmi caut zâmbetul. (E chiar foarte devreme!) Am nevoie de un blanco… aveți de vânzare?

– Oh, din păcate nu. Dar vi-l pot împrumuta pe al meu, poftiți!

Nu-mi vine să-mi cred urechilor. Și ochilor. Doamna cu zâmbet mare îmi întinde un blanco.

– Vă mulțumesc mult de tot, bâjbâi eu.

– Stați liniștită, mă bucur că v-am putut ajuta!

Unde am nimerit? Zâmbesc și eu, am prins curaj. Rezolv ce am de rezolvat, îi mai mulțumesc o dată, ies în fugă dar nu destul de repede încât să nu o aud:

– Să aveți o  minunată!

A avut dreptate. M-a salvat. Dintr-o extremă în alta, ce vă ziceam?