0

Concluzii de weekend

Pentru Ion vineri a început bine. Merge la cea mai faină școală din univers și e cea mai faină pentru că acolo e iubita lui, pentru că C. nu țipă „dar are reguli! Și dacă le uităm ne amintește de ele. De fapt, nimeni nu țipă!” E cea mai faină școală pentru că au fost la pădure și au explorat, pentru că are un prieten care e și el pasionat de vapoare.  Și pur și simplu, e cea mai faină!

A început bine s-a terminat și mai bine: a petrecut șase ore la prietenul lui și chiar dacă s-au și căpăcit, prietenul rămâne prieten.

Pentru ta-su, mai puțin. Trăiește a doua toamnă de România și l-a luat cam tare draga de ea. Cu nas înfundat și dureri de cap. Credea că asta-i cel mai rău ce i se poate întâmpla. Ei bine, sâmbăta i-a dovedit că mai este loc – mai ales când e vorba de bolit.

Ionuț a deschis sâmbăta cu #ArtEncounters, ce moment fain să fim la Timișoara. Am pornit în plimbare de acasă, toamna-i absolut de vis aici. Ne-am oprit la Muzeul RATT – a urcat și a coborât din tramvaiul – instalație cât l-au ținut picioarele. Apoi eu aș fi avut nevoie de vreo alte 10 mâini ca să-l țin să nu atingă tot ce i-a ieșit în cale. Din wow și uită mami nu a ieșit minute bune. Am notat: instalația cu spumă, camera de aur, masa de ping pong cu gardul, tancul gonflabil și scuturile jandarmilor.

– Mergem acasă și facem și noi o instalație cu spumă. Ne trebuie un tomberon!

– Păi dacă facem și noi tot asta, se numește imitație. Nu ar fi mai fain să încercăm să facem ceva nou?

– Păi stai, că eu vreau ca spuma mea din tomberoane să EXPLODEZE! Să sară pe toți pereții! Adică nu facem același lucru, îl facem doar mai fain!

Adică îl îmbunățim – până am ajuns acasă s-a luat cu altele și a decis că e mai interesant să facă tot felul de experimente cu nisipul și o roabă.

Seara am petrecut-o prea liniștiți. Eu cu ale mele și gând de petrecere, el cu niște cărți noi și ta-su chinuindu-se de zor cu tuse, dureri de stomac, cap, burtă, spate – nu neaparat în ordinea asta.

Duminica ne-am împărțit. Bolnavul acasă, noi la film că i-am promis încă de săptămâna trecută – și orice încercare de a-l distrage spre alte activități a eșuat.

– Na, Ioane, cum ți-a fost ziua? am tras eu de el, înainte de culcare.

– M-a impresionat filmul. Și am și un prieten nou.

Cam asta ar fi pe scurt. M-am dat dusă înspre camera mea și a mai cerut o poveste. Am început să i-o citesc.

– Ha, dacă erai fată, te-ar fi chemat Mia. Ce-mi place numele ăsta! Dacă o să ai o fată aș vrea să o cheme Mia…

– Păi nu știu. Că nu ție trebuie să-ți placă. Nouă ne trebuie să ne placă… întreb mâine, bine?

– Ha?! Poftim?! Ce?! Pe cine? Ceee? Ce spui?! (cine m-a pus să deschid gura?!)

– Păi mie și iubitei mele trebuie să ne placă numele Mia. Mie îmi place, să vedem dacă-i place și ei…

– Care iubită?!

– Oh, mami, iar începi. Știi tu!

Râde și parcă văd o gropiță mică, mică în obrazul drept.

– Adică iubita de acum, acum când ai 7 ani crezi că o să fie iubita ta și la 30?!

– Păi cum altfel!? Nu se poate altfel. E pentru totdeauna. Până la sfârșitul lumii. Care nu există. Adică e pentru infinit.

– Ha, glumești?!

– Cum să glumesc eu cu așa lucruri serioase? Ce crezi?!

Nu mai cred nimic. Mă duc să mă culc.

Anunțuri
0

Ieri

… a fost una din zilele ĂLEA. Trezită cu noaptea-n cap, că deh, gânduri multe și nu toate faine, mă grăbesc să plec la birou. Că-i săptămâna lungă, fără sfârșit (la propriu) și-s la fel de multe cele ce se cer terminate. Mă bucur să văd că tata a fost mai harnic și a plecat devreme așa că nu trebuie să-i șterg mașina cu dosul când scot bicicleta din garaj. Pornesc cu avânt, e soare dar nu-i prea cald, totu-i verde, miroase a tei și a dimineață. Iubesc diminețile. Și-mi spun asta de multe ori în cap până când ajung în fața ușii și încep să caut cheile. Nu-s. Întorc geanta, caut, simt cum încep să mă enervez. Numai ce mă bucurasem că stau aproape de buricul târgului – un sfert de ceas de pedalat iar acum am impresia că trebuie să merg înapoi jumătate de viață până acasă. Îl sun pe K, să caute el cheile. Evident, nu le găsește – știu de ce, știți și voi, când găsesc bărbații ceva, orice? Poate doar dacă ar fi strigați de obiectul în cauză dar nici atunci. Pe stradă e liniște, și mi-e tot mai clar, până apare prima colegă matinală mai durează. Decid să biciclez cale întoarsă. Parcă-i mai cald deja și nici drumul nu mi se mai pare așa fain. Miroase prea puternic a tei și bordurile ce-mi ies în cale dau drumul ocărilor. E clar, capsa-i pusă. Ajung acasă, caut. Nimic. Mă enervez, reconstitui în cap momentul băgării lor în geantă cu o seară înainte. Ionuț mă ajută: „Sigur le-ai pus în geantă și ele au plecat tiptil de acolo și s-au dus înapoi la tine în birou! Și s-au închis pe dinăuntru!”

Of, cheilor, unde sunteți?! Bag mâna, absentă cumva, în geantă. Le simt, inima-mi stă în loc, le scot încet, de parcă mi-ar fi teamă să nu dispară iar. Au fost acolo și s-au plimbat cu mine de două ori, mama lor de chei, amețită ce sunt, asta se întâmplă când n-ai în minte și buzunare secrete.  Mă schimb și o iau din loc. Fac drumul pentru a treia oară. Cui îi mai pasă de verde și de tei? Ajung la birou, sunt obosită și căldura mă omoară. Niciodată nu mi-a plăcut, niciodată nu am căutat-o. Pare-se că mă urmărește, mă place, naiba știe. Simt cum mă topesc încet, încerc să nu mă mișc brust, ce zic, încerc să nu mă mișc deloc. E prima zi de vară – oficial și o visez pe ultima. Dar măcar am găsit cheile.

 

0

În spatele blocului (III, scara 2)

Eu sunt născută în ’81. La început de an ce-i drept, dar tot nu-s multe lucrurile pe care mi le amintesc din cei opt ani, de pe vremea de dinainte de ’89. Am uneori frânturi de gânduri și imagini și mirosuri dar se șterg repede din minte și apoi încep să cam încurc borcanele. Am impresia că unele chestii s-au întâmplat când eram eu în clasa I dar apoi îmi dau seama că ar fi fost imposibil. Sau sunt convinsă, sută la sută că pățania respectivă e de pe vremea când toate erau gri și interzise dar repede realizez că nu e cu putință. Când stau și mă concentrez puțin mă vizitează tot felul de imagini. Masa din sufragerie, acoperită cu o pătură, părinții mei și prietenii lor joacă remy. Jaluzelele sunt lăsate jos – probabil să nu intre frigul. E frig ca naiba în casă, avem noroc de o sobă ce bubuie și parcă simt și acum ce mult îmi plăcea să mă așez pe lângă ea. Bucătăria e înghețată – iarnă de iarnă. Merg la școală singură, totul e gri. De fapt, stai, toate gândurile mele de atunci sunt de culoare gri. Îmi mai amintesc și coada de la aprozarul din Cluj unde am mers cu buna să luăm portocale. Pâinea cu număr pe ea – aș fi mâncat kilograme de colțuri de pâine ștampilate cu număr. Punga de hârtie în care primeam ursuleți Haribo de la unchiul din Germania. Merele verzi, verzi, ca de reclamă tot din Germania și ele. Mi-o amintesc pe Nana ascultând radio cu sonor scăzut și pe mine promițându-i că nu spun nimănui despre asta. Îmi vine-n minte și joaca-n curte, la Cluj, acolo mi-am petrecut copilăria pentru că lunile de școală din Timișoara erau doar faze de așteptare până la vacanță. Pita cu unt și ardei, pita cu untură și ardei, pâine-n ou la micul dejun și gălbenuș bătut cu zahăr pe post de desert. Pieptene cu dinți rari și miros de petrol, doamne, nu cred că era păduche-n școală care să nu vrea să treacă și pe la mine prin cap.

Când am pus mâna pe cartea Marei – evident, am terminat-o din două mișcări și între trei respirații – mi-am mutat sufletul acolo. E drept, poveștile mele de la 12-13-14 ani nu sunt din vremea comunismului, nici măcar din anii ’80 (am împlinit 13 ani în ’92) dar eu m-am regăsit într-o grămadă de fragmente. Nu cred că-i vreunul din bula noastră – aia cu 35+ care să care să citească cartea și să nu simta la un moment dat dor de copilărie și de viață fără griji. Și un fel de deja vu.

Eu mi-am amintit cu mare drag de blocurile de la Cluj, ce altceva? Că doar la Timișoara locuiam în centru, nu aveam curte, nu aveam alee, nu aveam tei și nici prieteni. Joaca dintre blocuri, amoruri și povești de amor – ba un Miță, ba un Gelu sau Gălbenuș, fetele cu ale lor întâmplări, cine doarme la mine diseară? Petreceri în pijama, prăjitură făcută de buna, vai, bună era. Ieșirile la Poșta Mare, aprozarul din colț, primul film la Cinema – un film unguresc din care n-am priceput nici o vorbă, vecinele din scara E, mai mari ca mine – mă țineam de ele ca un cățel. Unele amintiri, ălea de m-au lovit mai tare, realizez acum, chiar sunt de dinainte de ’89. Georgiana și Jutka. Ne jucam de-a aprozarul. Ne făcea buna tot felul de minuni de mâncare și nu ne-am fi lăsat duse una de la alta. Au trecut aproape 30 de ani de-atunci, îi număr unul câte unul, fiecare are o poveste. Mara ce mi-ai făcut?

Dacă vreți să citiți o carte care nu, nu o să vă aline doruri ci o să le facă și mai aprige, puneți mâna pe În spatele blocului. Și apoi vă aștept aici să-mi povestiți și de-ale voastre amintiri.

 

2

Unele sâmbete

Eram la Viena, locuiam cu sor-mea și iubitul ei (între timp, soț). Un apartament mic de tot dar ce ne păsa, eram în buricul târgului și aveam liniște. Fiecare-n colțișorul lui și cu obiceiurile și piticii personali. Eu eram pusă pe ieșit în lume, mergeam la cursuri și de acolo direct în Flex sau Chelsea (ce vremuri și câți ani au trecut deja, pe nesimțite chiar!). Ieșeam miercurea apoi mai ieșeam și joia – că n-aveam cursuri vinerea. Mai umblam și-n weekend, dar nu tot timpul – de cele mai multe ori eram baby sitter, că altfel ce buzunar putea ține pasul cu viața mea socială?

Sor-mea, după episoade turbulente din adolescență dădea semne că a intrat în zodia casnică. Nu-și scotea nasul în lume decât la supermarket sau câte o cafea dar și ălea în timpul zilei. Își petrecea sâmbăta seara cu rufe de călcat și aspirator și duminica dimineața pregătind supa de pui și piure de cartofi pentru prânz. Eu scuturam bluzele și eram cu mintea-n în așteptarea câte unui brunch de la Naschmarkt care să-mi liniștească stomacul chinuit cu tot felul de cocktail-uri cu o seară înainte. Ne mai și certam și ne provocam- ea pentru că eu ieșeam, eu pentru că știam cum fusese – chiar așa, oare o mai doare spatele? Avea grijă de mine, obicei de care-i greu să scapi. Eu nu aveam nevoie de grija ei – unele lucruri nu se schimbă niciodată, așa că de multe ori când voiam să ies în lume retrăiam scene de parcă eram cu ai mei, nu cu ea.

Sâmbătă seara, să fie cu vreo 9 ani în urmă? ea cu haine pregătite pentru călcat, eu cu un picior afară. Iar pleci, iar plec. Se strâmbă, mă strâmb. Maine fac de mâncare, ești? Poate, nu știu. Stai și tu cu noi. Crește tensiunea, dau să zic dar totuși mai bine tac. O judec în minte – care minte?

Mi-am petrecut ultimii șase ani cu sâmbete ca ale ei – haine de călcat, aspirator, gândul la ce facem duminică. Am lăsat locul acela să mă schimbe și să-mi schimbe obiceiurile și încă nu-mi dau seama cum s-a întâmplat asta. Din fericire, încet, încet am ieșit din amorțeală – prima dată am renunțat la călcat haine (nu doar sâmbăta ci în general) apoi am mai chemat-o pe bunica să facă o pauză de câteva ceasuri ca să ieșim în lume ca oamenii. Orașul acela care sună ca o invitație la vacanță, pe malul mării, într-o vară aproape continuă, era, cultural vorbind, mort. Mergi să bei și să te vezi cu oameni – pentru că nici un eveniment nu îl însuflețea și după un timp, Atena la o oră de mers cu mașina începe să fie tot mai departe. Nu, chiar nu-s făcută pentru viața într-un oraș mic.

Timișoara de mai bine de trei luni. Weekend-uri cu filme și prieteni – pentru că alegem noi să fie așa, nu pentru că nu avem opțiuni. Concerte, un festival aici, altul acolo. Câte o sâmbătă ca și cea de ieri. Crețul tușește, îl doare capul tare, anulăm ieșirea? Nu, tu du-te, îmi spune el și știu că nu glumește. Parcă nu m-aș duce singură, mă alint și pun mâna pe aspirator. Stau acasă, mai strâng una, alta. Mă trezește zgomotul. Îl scot din priză fără să stau pe gânduri și-l dau pe o pereche de tocuri. Și mă duc. Și bine am făcut. Unele sâmbete chiar nu-s făcute să fie pierdute-n casă cu aspiratorul în priză… De fapt, nici o sâmbătă!

 

1

Inspirația mea de toate zilele

Mai nou multe-s lucrurile care mă inspiră fără să trec prin supărări înainte. Când eram în Grecia, motivul principal de șezut la masă și scris erau întâmplările de fiecare zi, frustrări care mi se strângeau pe nesimțite și apoi explodau pe tastatură. Și aici se întâmplă destule care în altă situație/ locație mi-ar provoca tot felul de ieșiri cu flăcări cu tot, dar răbdarea mea are cale lungă. Simt că am liniște. Că în acest moment sunt unde trebuie să fiu. Chestie pe care nu am mai simțit-o de foarte multă vreme. Și sunt tot mai convinsă că mie asta-mi lipsea cel mai mult.

Ies în lume cu oameni faini. Sunt înconjurată de ei. În locuri unul mai frumos ca altul. La evenimente – e plin orașul de ele! sunt la o aruncătură de băț de toate și doamne, bine-i.

Am stat zilele trecute și m-am gândit, dacă tot mi-e așa de bine, de ce nu aș spune și altora care-s chestiile care mă înveselesc și mă țin cu zâmbetul pe față de dimineața până spre seară? Ce fac/ citesc/ ascult/, unde merg să-mi umplu bateriile și să ambalez imaginația și inspirația? Urmează un amalgam de lucruri faine (în ordine aleatorie), unul și unul, din toate părțile și pentru toate gusturile. Cine știe, poate găsiți și voi bucurie în mărunțișurile mele.

Ambasada. E unul dintre locurile mele preferate din Timișoara, la care visez și oftez de când s-a deschis. Sunt în oraș dar nu ajung acolo atât de des pe cât mi-aș dori și-mi promit de fiecare dată că la următoarea vizita stau mai mult. Sau îmi mut biroul pentru o zi acolo. Ceea ce de fapt am și făcut azi. Am lucrat, am mâncat o supă de broccoli din categoria WOW, am scris, am rezolvat tot ce era pe post-it-ul roz, am ascultat muzică faină, am tras cu ochii la soarele de afară și mi-am lăsat sufletul lângă un scaun verde care dacă ar fi roșu tare bine s-ar potrivi în bucătăria mea.

Aveți și pe roz e blogul pe care îl urmăresc ca un stalker. Numărul 1, fără drept de apel, în top trei inspirațional. Nu a fost postare care să-mi displacă, idee pe care să n-o îmbrățisez din prima, uneori am impresia că fata asta îmi citește gândurile. Ia te uită ce spune – „Fiți cumpătați. Banii mulți merită dați pe mâncare mai bună, vacanțe mai dese, abonamente la sală și investigații medicale/ analize/ dentist pentru un trup în formă să facă toate acestea.” Mi-a scos la iveală idei pe care nu credeam că le am și totuși, erau acolo și așteptau doar o recunoaștere. Mai bine mai lucruri puține dar de calitate, mai bine investesc în amintiri decât în obiecte (pe care oricum îmi va fi greu să le car de ne urnim, din nou, din loc).

Parcurile din Timișoara. Nimic nu mă liniștește mai tare decât o plimbare prin parc. Încep cu cel de-aproape de casă, trec podul și mă strecor prin Parcul Copiilor, pe mal de Bega. Mă duc până în Rozelor apoi traversez în Central și vin înapoi pe cealaltă parte. Mi-era dor de toamnă, de-abia acum realizez asta. Mi-era dor de frunze galbene și miros de ploaie. Și de o lună mai ca aici. Când deja se pregătește de vară și parcă toate stau să explodeze de bucurie.

Biblioteca de cartier din Traian. E mică, mică tare dar burdușită cu cărți. Noi, surprinzător de noi dar și apariții mai vechi, cu o bibliotecară cu chef de făcut recomandări și miros ce-mi amintește de anii de la generală 3. Nu-l pot descrie, nu e nimic de descris, e doar un parfum de cărți și clădire veche. Ciudată combinație, știu, dar mie-mi trezește povești. Cu un șoricel, cu pitici ascunși pe sub rafturi, cu omuleți cărora le place să citească. Îmi trezește și doruri. De biblioteca din Viena unde stăteam ceasuri în șir și greu mă dădeam dusă acasă – doar cu câte o plasă de cărți.

Grupul de cititoare al Andreei. Nu-s decât de câteva zile printre ele și coșul cu cărți e deja greu și nu e cale să se golească prea curând. Multe-s locurile unde-mi caut idei de citit – am dat peste cititoare înrăite, cu multe categorii deasupra mea, și de peste tot prind din zbor câte un titlu și-l pun pe listă. Acasă am un fotoliu numai bun de tolănit în el – lângă o sobă în care sper să troznească a lemne în curând, cu o veioză dolofană și lumină numai bună. O cartea care, norocoasa, a sărit de pe lista de așteptare la mine-n brațe, ceai bun și în curând câteva zile libere. Cum să nu fiu bine?

Piața de vechituri – am ajuns doar o dată de când sunt acasă și de atunci tot visez la ea și la minunile de acolo. Nu e loc în lumea asta în care să fi ajuns și să nu fi căutat Flohmarkt-ul sau fleamarket-ul sau oser sau cum s-o fi numit. Îmi place să descopăr tot felul – de la cratițe pe care să le folosesc la ghivecele mele de flori, la rame sau cărți. De scaune sau piese de mobilier nici nu mai zic. Visez acum la un glob pământesc – din acela de am văzut la Berlin în vreo patru piețe dar de fiecare dată mi-a pus crețul piedică. Mi se întinde mintea și la o masă nouă (mă rog, nouă pentru noi) în bucătărie cu scaune neasortate. După fiecare vizită într-un astfel de loc îmi crește inima de bucurie. Cum spuneam, prefer să-mi cheltui banii pe amintiri și drumuri și chestii iubite de alții cândva dar care mai au loc și de iubirea mea. Mai bine decât pe mobilă scumpă după care să-mi pară rău (cum ziceam, oricum nu o pot duce după mine, dacă e să ne ducem, oriunde ar fi asta)

Cartea cu aventurile lui Winnie. Una dintre cărțile pe care tare mi-aș fi dorit să le fi scris chiar eu. Pentru că mă înveselește oricât de tristă mi-ar fi dispoziția. Pentru că e aiurită și cu niște dialoguri absolut delicioase. Le citesc și recitesc, i le citesc și recitesc și mi-e ciudă, serios, mi-e ciudă că nu le-am gândit chiar eu.

Mai am multe pe listă – că-i lungă, că doar nu mi-ar fi răbdarea așa răbdătoare fără motive unul și unul. E muzica de dimineață (am rămas fidelă, FM4 în continuare ca să mă simt la Viena măcar în primele minute ale zilei) apoi trecem pe locale (alt și altalt și numai alt ). Mai e și locul unde-i Mona – pe care am întâlnit-o de două ori în viața mea și i-am vorbit de vreo alte cinci, dar simt că o cunosc de când e lumea și chiar e de dat vestea mai departe să o cunoască cât mai mulți! Ar mai fi și Balamucul unde mă duc cu drag de fiecare dată când e nevoie dar mai ales cînd nu-i. Și cafeaua de la Mokum și Ceainăria Verde și sufrageria mea unde am o canapea cât o cameră și covoare de iută la care visez de dinainte de a mă muta în țară. Și un tei în fața geamului și, zic eu, cea mai frumoasă lumină de după amiază.

15215731_10153846420385927_2057446837_o

 

 

 

 

 

 

 

 

 

6

Despre servicii și alte detalii

Încă nu mi-e dor de unde am plecat. Puține chestii îmi trezesc amintiri plăcute – mai mult papilele gustative au de suferit și cred că am nevoie de încă vreo doi, trei, patru ani să-ncep să duc dorul soarelui și al mării. Aruncați cu pietre, dar mie-mi place griul acesta mai mult ca orice (de-abia acum încep să înțeleg unde mi se ascunde dorul, în ce detalii și culori și zgomote – de ploaie, ce altceva?) Dar dacă-i un lucru după care sufăr și pe care tare aș l-aș vrea și la noi (dacă oricum grecii ca noi sunt, de ce n-am lua și noi ceva de la ei?) acela ar fi chelnerii și vânzătorii prietenoși. Nu sunt, oameni buni, nu sunt. Mai am parte de experiențe excepționale cu câte un funcționar bine dispus, cu câte o vânzătoare cu chef, dar ăstea-s întâmplări așa de rare de le număr pe degete. Pentru mine ca pentru mine, că doar știu de unde am plecat, dar crețul suferă îngrozitor. Zece ani și mai bine de afacerea lui, de dialog cu clienți și oameni care intrau în magazin se simte ca lovit în moalele capului de fiecare atitudine care-i clar că nu-i cum trebuie.

Doamna de la supermarket dă din umeri când nu scannerul nu recunoaște usturoiul. Îl ia liniștită și îl pune sub pult. Omul se uită la ea, caută ajutor în jur. Cineva traduce mirarea lui în limba română, doamna-i senină: Păi nu mi-l recunoaște scannerul. Îl mai vreți? Îl mai vreau. Păi nu se poate. E doar usturoi. Crețul are impresia că o să primească imediat o rețetă de mâncare fără usturoi, dar în schimb primește doar o privire din aia bleagă. Nu se poate și gata. Tzatziki cu iaurt. Ne reinventăm.

Vede o pereche de bocanci, din ăia din capitolul ne pregătim de iarnă cu zăpadă . Costă cât jumăte de aragaz. Vânzătoarea i-i aduce și-i trântește pe banca de lângă după care dispare. Magazinul e gol, dar nu contează. Stă cu nasul în spatele colegei și se hlizesc ca două toante. Crețul probează bocancii, verificăm numărul și-i comand online.

Dimineață simt miros de cafea – de ani buni nu mai beau decât fără cofeină așa că zic, hai, crețule, să-mi fac pofta. Ia-ți și tu un espresso – Dublu, pardon și apoi, fiecare-n treaba lui.

– Serviți și la pachet? Vrem un espresso dublu și un caffe latte.

– 20.

– De lei? Serios? exclam eu. E prea devreme și parcă 20-ul acela e mai mult decât credeam că o să aud.

– Da doamnă. Păi ce credeți, ați vrut espresso dublu. Atâta costă!

Mă privește cumva ironic și să fiu al naibii de nu-mi vine să i-l torn în cap.

La prânz, că de e să pornești dimineața așa cam încolo îți merge toată ziua, vine crețul să mă ducă la masă. Comandăm, trece un sfert, apoi o jumătate, mai trec vreo patruzeci de minute. Mi-e foame și miroase al naibii de bine. Mai am chestii de terminat la birou, el vrea o limonadă, dar cică nu se poate.

– Dacă vreți limonadă să știți că o să dureze foarte mult, ne amenință domnișoara. Pentru că nu are cine să o facă, toți sunt ocupați. Doar eu pot să o fac dar nu am timp acum.

Mă uit la ea și mă pufnește râsul. Pe bune? Omul se uită la mine, se uită la ea, ceva, ceva tot a priceput. Comentăm amândoi pe înfundate. Nu putea să spună că nu are lămâi? Sau habar nu am, ceva mai politicos? Cred că-mi deschid firmă de consiliat chelneri, vine ideea și am dezvolta-o dar nici gândurile nu mi le mai aud de foame.

– Mă scuzați, îndrăznesc eu, mai durează mult?

– Păi mai durează! De ce nu mi-ați spus că vă grăbiți? Vă grăbiți?

– Nu doamnă, îmi place să stau aici și să miros tot meniul și să-l văd distribuit în toate părțile doar la mine pe masă nu. Data viitoare o să-mi aduc laptopul cu mine și poate îmi stabilesc și o întâlnire două că văd că masa de prânz e juma’ de zi de lucru! Cum adică dacă mă grăbesc? Și vrei să-ți spun înainte? Trebuia să-mi spui că vrei să-ți spun de mă grăbesc ori ba! urlu în minte dar evident, nu spun nimic din toate ăstea ci doar zâmbesc. Că-s tâmpită și bine crescută.

Ajunge mâncarea după alt sfert de oră. E bună tare dar degeaba.

Mai am povești să-ncapă pe pagini multe. Dar mă opresc aici. E prea frumos griul de afară.

 

0

Ne descurcăm

După opt ani și mai bine în care am povestit cum eram eu acolo, cum (îi) simțeam și-i vedeam, opt ani și mai bine în care am așternut gânduri și momente, poate-poate dacă sunt scrise mi-o fi mai ușor să-i înțeleg (ce iluzii!) i-a venit rândul. Stau cumva pe margine și privesc – prea mult timp să mă implic oricum n-am și mă amuz teribil. Parcă suntem într-un film din ăla mut în care trebuie să aștepți transcrierea dialogului ca să pricepi ce se întâmplă.

Pentru cei care ați ajuns aici mai târziu, situația-i una și-i simplă. După opt ani de Grecia, l-am luat pe grecul meu cu părul creț și ne-am mutat în România. Eu, el și Ionuț. Spontană decizie, mai ales că noi aveam bagaje făcute cu destinația UK, dar de asta-s făcute planurile – ca să ai ce schimba pe parcurs. Eu am deschis calea, am ajuns aici din septembrie, el de-abia de-o săptămână. Nu știe o boabă de română – zice el dar eu nu-l cred. Ne-am mutat în apartamentul nostru, ușă-n ușă cu ai mei părinți și adevărul e că încep să mă simt ca-ntr-un sit-com de prin anii ’90. Uneori chiar am impresia că se aud râsete din public.

Ca de exemplu azi. Casa-i veche (dar cu personalitate), instalațiile cam ruginite (și asta-i parte din ce spuneam mai devreme) și de aici o serie de probleme. Curge ceva la baie, robinetul trebuie schimbat, din filtrul de la centrală parcă picură și de-acolo.

– Chemăm un instalator? întreabă crețul și pe bună dreptate.

Prinsă-ntre ciocan și nicovală, nu pot chema ORICE instalator. Că doar tata știe pe cineva și nu se cade – care dintre voi nu înțelege dilema asta? Îi explic omului care-i situația, dă din cap înțelegător. Trece o zi, trec două, ajunge instalatorul. E seară, se umple casa. Omul începe să verifice țevile. Crețul nu pricepe o boabă din ce se vorbește dar înțelege mai mult decât crede lumea. Îmi spune mie ceva, eu îl întreb pe instalator, răspunde tata. O luăm de la capăt. Trebuie să schimbăm ce e de schimbat? Schimbăm, spune tata. Nu trebuie schimbat, răspunde domnul. Se repară!

Grecul meu pricepe ceva și pufnește în râs. Am eu o țeavă acasă – nu cumpărăm, reparăm. Așa-i că asta a spus? Dau în semn de taci, măăăăă!!!. Mie-mi pleznește capul după două zile de chestii contemporane (fain tare, dar obositor al naibii!), Ionuț mă cheamă la numărat piese de lego, instalatorul verifică altă țeavă, tata îi spune ceva despre niște motoare sau cilindrii, ceva mașină care nu pornește cum trebuie, sau pornește, fiecare-i în filmul lui. Macaroanele dau în foc, sună un telefon, mama a adus clătite și prăjitură de la Cluj, mi-e somn, Schimbăm filtrul? întreabă crețul. De ce să-l schimbăm, răspunde instalatorul. La anul, acum nu e nevoie, e curat, continuă tot el și eu traduc. Dar poate vii într-o altă seară, când ai timp, îi ia gândul din gură, tata. Vin, dacă trebuie, dar nu trebuie, spune omul. Trebuie? mă întreabă mirat al meu. Dacă trebuie, facem, dacă nu trebuie, tot facem, dar în altă zi.

Până la urmă strânge, înșurubează, pune la loc dar cred că n-a făcut nimic. Mai curge? Nu mai curge! Dar hai, trage apa la toaletă de multe ori, să vedem, mai curge? Dacă tragi tare, curge, dar tragi finuț. Schimbăm si cazanul? Nu trebuie schimbat, trebuie să tragi finuț. Dar mai bine îl schimbăm. Are el unul acasă, asta zice? întreabă crețul. Se discută despre schimbare, o facem și de trebuie și de nu, să fim siguri. Că nu știm de se poate finuț.

Mai lipsește tâmplarul, observă grecul meu și ne pufnește râsul. Tâmplarul e alt vecin cu alte întâmplări. Și chiar, parcă numai el mai lipsea din episod. Bucluc toți pe-o țeavă și un cazan de toaletă. Cred că-mi place aici, spune el. Fix la timp – că eu deja mă văd cu un picior afară. În țara asta se repară toate, nu se aruncă nimic. Toți știu pe cineva care știe și te ajută chiar dacă habar nu are cum te-ar putea ajuta. Știi, e un fel de țara lui ne descurcăm cu ce avem.

Chiar așa.