0

O luni de-nvățătură (de minte)

Azi am pornit pe jos înspre școală. Diminețile nu mai sunt așa de reci și ne place la nebunie întâlnirea cu al nostru copac (arată altfel de la o zi la alta!). Ionuț s-a trezit vesel, și-a cântat colindele, a chițăit cât a chițăit, s-a pregătit de plecare. Și-a amintit că nu a luat nu știu ce vapor și ce să vezi, pe când să-l bage în ghiozdan, s-a stricat, el s-a pus să-l refacă, eu m-am pus să trag de el.

Chiar așa, dacă totuși eram sigură că vom merge pe jos, de unde atâta grabă? N-am o oră fixă de ajuns la birou, el are timp până la jumătate peste opt, respiră Alexandro, respiră, mi-am zis o dată, de două ori, de zece ori. El s-a pus pe reparat, eu am continuat să trag de el.

Am plecat într-un final, din buna lui dispoziție nu a mai rămas decât o scânteie. Am încercat să schimb finalul poveștii cu hi hi hi și ho ho ho, văd că ajunge și-un autobuz în stație, îl trag după mine fără prea multe introduceri: Hai să mergem o stație. Nu vreau, spune el. Vreau la copac. Eu nu mai am răbdare, hai, Ioane, hai o stație. El urcă și-i cu capsa pusă, eu după el întrebându-mă de ce-s iar pe pilot automat.

De ce facem ast, noi ăștia mari? Ne purtăm cu ei de parcă ar fi niște jucării? Oare pe ta-su l-aș fi tras așa, în autobuz? Sau pe mama? Sau pe orice alt prieten? Ionuț începe să vocifereze, așa cum știe și simte el mai bine. Nimic nu-i place. Cineva e pe locul LUI, e prea cald, ridică vocea: „Sunt furios! M-ai adus în autobuz și sunt foarte furios! Cineva stă în față și eu nu văd drumul!” Începe să caute motive de harță, e cald ca naiba, da, bine zice, eu număr secundele până la următoarea stație. Unde-i copacul? Ți-am spus doar că voiam să văd copacul! Acum ridică vocea, eu o țin pe a mea, vorbesc pe un ton calm, încep să pricep că am făcut-o de oaie. I-am făcut lui ce n-aș suporta să mi se facă nici mie. Și aștept ca el să fie calm și liniștit și să accepte ce i se întâmp, civilizat.

– Ce copil răsfățat! se aude o doamnă din spate. Așa, să facă isterii peste tot. Trage-i una peste cap că altfel o să-ți tragă el ție! Auzi, ce zice, că o să lovească cu picioarele și că-i furios! La vârsta lui, ce furie să aibă?! Nesimțit! Prost crescut.

Închid urechi, ochi, minte.

Coborâm la prima. Ionuț merge furios înaintea mea. Izbucnește în lacrimi. Mai mormăie ceva. Te-ai trezit cu fața la cearceaf, încerc eu să-l înduplec. Parcă nici în ultimul ceas nu mi-aș recunoaște greșeala. Primește o îmbrățișare (prima nu a fost de la mine!) și până la școală începe să se lumineze. Dau să plec, îl văd cum se ține serios.

– Vrei să te iau în brațe?

– Am fost furios. M-ai tras în autobuz și eu nu am vrut!

– Am greșit.

Vine și-și pune capul pe umărul meu. De ce ne este uneori așa de greu să ne gândim la sferturile și jumătățile ăstea de oameni (la centrimetri mă refer!) ca la niște oameni întregi?

 

Anunțuri
0

Fericirea e o inimă cu dinți cu roți

Pentru el, cel mic, toate zilele din ultimele cinci luni sunt zile bune și foarte bune. E liniștit și fericit, e cu zâmbetul până la urechi și cu poftă de făcut și descoperit. Îmi era un dor nebun de Ionuț de acum.

– Astăzi am avut o zi în care am jucat cu Patrick un joc de putere. (*ceva cu s… dar nu-mi amintesc nici să mă picure cineva cu ceară!). Un joc în care să ne consumăm toată energia!

– Și v-ați consumat-o?

– Am consumat-o, deja becul meu era roșu și spunea: NU MAI AI ENERGIE, NU MAI AI ENERGIE! Dar apoi am fost la Livia și la Răzvan și după biscuiții ăia puțini – chiar de ce nu m-ai lăsat să mănânc mai mulți?! și ciocolată caldă – eu de ce nu am mai băut niciodată până acum ciocolată caldă?! mi-a crescut la loc. Mai vreau și mâine!

– Vedem ce facem mâine. Și până la urmă, ce s-a întâmplat?

– Nimic. Doar că am avut un conflict (îl aud cum pronunță cuvântul și vreau să-l mănânc de drag, nu alta!) cu Ioan și apoi am rezolvat, știi, prietenii mai au și conflicte… Dar azi am vrut doar așa cum am vrut eu și nu a fost ok. Uneori nu e bine să vrei numai cum vrei tu pentru că pierzi toată distracția. Mai bine stai și discuți.

Le zice pe toate pe un ton așa de serios încât pentru o clipă uit că are de-abia șapte ani și jumătate.

– Azi i-am dat iubitei mele o scrisoare… Și apoi, știi, la masă a venit și s-a așezat lângă mine. Mi-a plăcut. Mâine îi mai scriu o scrisoare. Și-i desenez pe plic și niște inimi pentru că-i plac inimile.

– Aha. Și ție ce-ți place? Nu-i desenezi și ceva ce-ți place ție?

– Ba da. Niște dinți cu roți.

– Poftim?

– Dinți cu roți.

– Ce să facă dinții cu roțile?!

– Să poată să plece din cutia în care stau. (*dinții lui căzuți stau cuminți într-o cutie). Așa că o să-i desenez inimi albastre – ca și nisipul pe care nu am avut voie să pun azi mâna, chiar, de ce n-am avut voie?! și dinți cu roți. Și o să o chem la mine sâmbătă. Vreau să vină la mine în fiecare sâmbătă în toate sâmbetele până la sfârșitul lumii, care oricum nu există!

img_7848

P.S. Halele Timco sunt pe harta #artencounters. De mers cu mic și cu mare. Și nu doar o dată!

0

Concluzii de weekend

Pentru Ion vineri a început bine. Merge la cea mai faină școală din univers și e cea mai faină pentru că acolo e iubita lui, pentru că C. nu țipă „dar are reguli! Și dacă le uităm ne amintește de ele. De fapt, nimeni nu țipă!” E cea mai faină școală pentru că au fost la pădure și au explorat, pentru că are un prieten care e și el pasionat de vapoare.  Și pur și simplu, e cea mai faină!

A început bine s-a terminat și mai bine: a petrecut șase ore la prietenul lui și chiar dacă s-au și căpăcit, prietenul rămâne prieten.

Pentru ta-su, mai puțin. Trăiește a doua toamnă de România și l-a luat cam tare draga de ea. Cu nas înfundat și dureri de cap. Credea că asta-i cel mai rău ce i se poate întâmpla. Ei bine, sâmbăta i-a dovedit că mai este loc – mai ales când e vorba de bolit.

Ionuț a deschis sâmbăta cu #ArtEncounters, ce moment fain să fim la Timișoara. Am pornit în plimbare de acasă, toamna-i absolut de vis aici. Ne-am oprit la Muzeul RATT – a urcat și a coborât din tramvaiul – instalație cât l-au ținut picioarele. Apoi eu aș fi avut nevoie de vreo alte 10 mâini ca să-l țin să nu atingă tot ce i-a ieșit în cale. Din wow și uită mami nu a ieșit minute bune. Am notat: instalația cu spumă, camera de aur, masa de ping pong cu gardul, tancul gonflabil și scuturile jandarmilor.

– Mergem acasă și facem și noi o instalație cu spumă. Ne trebuie un tomberon!

– Păi dacă facem și noi tot asta, se numește imitație. Nu ar fi mai fain să încercăm să facem ceva nou?

– Păi stai, că eu vreau ca spuma mea din tomberoane să EXPLODEZE! Să sară pe toți pereții! Adică nu facem același lucru, îl facem doar mai fain!

Adică îl îmbunățim – până am ajuns acasă s-a luat cu altele și a decis că e mai interesant să facă tot felul de experimente cu nisipul și o roabă.

Seara am petrecut-o prea liniștiți. Eu cu ale mele și gând de petrecere, el cu niște cărți noi și ta-su chinuindu-se de zor cu tuse, dureri de stomac, cap, burtă, spate – nu neaparat în ordinea asta.

Duminica ne-am împărțit. Bolnavul acasă, noi la film că i-am promis încă de săptămâna trecută – și orice încercare de a-l distrage spre alte activități a eșuat.

– Na, Ioane, cum ți-a fost ziua? am tras eu de el, înainte de culcare.

– M-a impresionat filmul. Și am și un prieten nou.

Cam asta ar fi pe scurt. M-am dat dusă înspre camera mea și a mai cerut o poveste. Am început să i-o citesc.

– Ha, dacă erai fată, te-ar fi chemat Mia. Ce-mi place numele ăsta! Dacă o să ai o fată aș vrea să o cheme Mia…

– Păi nu știu. Că nu ție trebuie să-ți placă. Nouă ne trebuie să ne placă… întreb mâine, bine?

– Ha?! Poftim?! Ce?! Pe cine? Ceee? Ce spui?! (cine m-a pus să deschid gura?!)

– Păi mie și iubitei mele trebuie să ne placă numele Mia. Mie îmi place, să vedem dacă-i place și ei…

– Care iubită?!

– Oh, mami, iar începi. Știi tu!

Râde și parcă văd o gropiță mică, mică în obrazul drept.

– Adică iubita de acum, acum când ai 7 ani crezi că o să fie iubita ta și la 30?!

– Păi cum altfel!? Nu se poate altfel. E pentru totdeauna. Până la sfârșitul lumii. Care nu există. Adică e pentru infinit.

– Ha, glumești?!

– Cum să glumesc eu cu așa lucruri serioase? Ce crezi?!

Nu mai cred nimic. Mă duc să mă culc.

0

Cum a trecut mezociclonul peste noi

Duminica furtunoasă ne-a prins în formulă extinsă. Treziți târziu după cheful de la nunta de sâmbătă seara am decis că sarmalele mâncate în familie sunt mai faine decât cele mâncate acasa așa că ne-am făcut program ad hoc la miri.

Ion, varu-su și bunicii ne-au luat-o înainte, noi am mers mai cu ritm de părinți care și-au ieșit din ritmul petrecerii. La Timișoara a fost cald ieri. Prea cald și prea fără aer. Am ajuns în calea Șagului (la vreo 10 minute de casă, 10 minute de mers cu mașina în condiții de oraș gol), am mâncat una, două, trei, vreo șapte, că erau mici și cu varză dulce, hi, hi și ho, ho, grecul testează țuica, mai o bere, mai o glumă, Ionuț îmi povestește despre iubita lui, trag cu ochiul în stânga mea, sus pe cer, parcă-i cam negru cerul. Începe să bată vântul, dar nu pare nimic serios, aici în Banat suntem obișnuiți cu ploaie de vară și furtună de final de august. Tata se ridică brusc: „Eu mă duc acasă!”, mama după el, Ionuț și varu-su se lipesc de ei că vor la LEGO și jucării. Vântul bate tot mai tare, sor-mea spune „Știi ce, merg cu ei că-s mai liniștită de-s și eu acolo!”. Ei pleacă, trec câteva minute, două, trei, cinci? se aude o bufnitură, se trântește masa în curte, cad nucile din copac, zboară ceva pahare. Nu pricep mare lucru, casa e lungă, au doar o fereastră înspre stradă restul dau în curtea îngustă unde vântul nu are loc să-și facă de cap. Sun la mama – „Suntem bine, bate vântul, te sun când ajung acasă!” Nu termină ce are de spus, se aude o bufnitură și-l aud pe David țipând ca din gură de șarpe. „Ce se întâmplă?” urlu-n receptor în timp ce pe fundal se mai aude o bufnitură. „Venim înapoi!” zice mama și rămân cu telefonul în mână. Ies în stradă, simt că mă ia vântul pe sus, crengi și țigle zboară-n toate direcțiile, apare mașina lui tata cu trei geamuri sparte: două în față, unul în spate. David urlă, sor-mea urlă, Ionuț stă nemișcat în scaunul lui dar țipă când mă vede: „Mami, a fost ca-n filme! Mami, dar nimeni nu e rănit, suntem bine, mami, aproape că ne-a luat vântul pe sus!” Îl scot în brațe trec drumul în fugă, tomberoane de gunoi aleargă în direcția noastră, e ca-n filmele ălea de le vezi la cinema și zici că așa ceva nu ți se poate întâmpla. Intrăm în casă, Dea are un atac de panică, David urlă și mai tare, respirăm, suntem toți bine. Ionuț povestește despre dragonul lui care a fost supărat că n-a primit destul desert și a pornit uraganul. Apoi o întoarce cu altă poveste cu iubita lui după care brusc merge la David și-l ia în brațe. „Te iubesc”. Stăm împreună toți încă un ceas, eu îmi liniștesc sufletul cu napolitane și ciocolată, toți suntem cu telefoanele în mână. Într-un final plecăm înspre casă. Sinistru peisaj ne iese-n cale. Drumuri blocate, copaci smulși din rădăcină, țigle, cărămizi, gunoaie, mașini sparte. La noi din fericire toate-s cum le-am lăsat. Lipesc niște crengi din teii din fața geamului și ferestrele se cer spălate. Nimicuri.

Seara în pat Ionuț îmi spune că mă iubește. Pe mine, pe tati, pe David, pe iubita lui. În ordinea asta? Nu. Pe tine prima, pe iubita mea tot prima. Se poate oare? Se poate, îl liniștesc eu și-l țin aproape. Încerc să nu mă gândesc la cum ar fi fost drumul lor până acasă de nu săreau geamurile din loc. Încerc să nu mă gândesc de ce naiba i-am lăsat să plece. „Când se mai întâmplă urgențe din ăstea, mami, stăm pe loc. Ne adăpostim. Nu facem pe vitejii, bine?” Bine, răspund eu. „Și mâine mergem în parcul de lângă școală să facem ordine, pentru că e parcul tuturor și toți trebuie să facem!” Asta-i una din concluziile de noapte bună. Aia cu însuratul cere poveste separată.

P.S. Azi, așa cum visa el aseară, au fost în parcul de lângă școală și au făcut curat. Au strâns crengi și frunze și au lucrat împreună. Există speranță, zic eu.

 

0

Cărțile lui Ionuț (sesiunea de vară/ toamnă)

Aveam de gând să scriu multe supărări astă seară, așa pornisem de dimineață, cu elan să mă descarc și să scap de toate ce mă apasă. Între timp a trecut ziua și așa duse au fost și tristețile mele și mi-am zis că mai bine scriu lucruri frumoase, că până la urmă bun la bun trage și gândurile faine or chema și altele și mâine poate mă trezesc mai veselă și cu chef de mers înainte. L-am întrebat pe Ionuț care-s cărțile lui preferate din ultimele zile. Să spunem și altora despre ele că așa-i frumos. Și mi-a tras de pe raft trei și pe una a luat-o de lângă pat, că-i citită și recitită de-i musai să o duc înapoi la bibliotecă până nu-i tocim de tot paginile. Încep cu ea, că are și vești bune la pachet.

img_7324

Michael Engler, autorul seriei Elefantastic (am povestit eu despre ele și altă dată!) vine la Timișoara peste două săptămâni. O să fie prezent la librăria La Două Bufnițe și o să citească din cărțile lui. Asta – cu iepurașul și ariciul nu e tradusă (încă) în limba română dar tare m-aș bucura să se întâmple asta cât mai repede. E o poveste minunată despre prietenie – cu ilustrații ce-ți încălzesc sufletul.

img_7326

Despre cartea Otiliei nu cred că mai am ce spune: ne place la nebunie. E o poveste care atinge acolo unde trebuie. Și faptul că ilustrațiile sunt făcute de Livia Coloji, om drag din viața noastră, ei bine, toate ăstea pun cartea la loc de cinste în biblioteca noastră. Apropo, Livia va fi alături de Michael Engler la seara de lectură, ocazie numai bună să cunoașteți doi oameni faini (ăsta-i mesaj direcționat către timișoreni!)

img_7325

Cartea asta cu furia e de recomandat și cumpărat. Nu știu cât ne-a ajutat – după nebunia de an prin care am trecut n-a fost nevoie decât de câteva săptămâni de citit și iubit pentru ca Ionuț să redevină cel ce-a fost! dar știu că am citit-o și recitit-o și tot nu ne-am plictisit. E faină, ușor de parcurs și are niște exerciții absolut fantastice!

img_7327

Am lăsat la urmă o carte care nu mai are mult și trece printre preferate – e oricum de la editura noastră de suflet, Cartea Copiilor. O citim amândoi, o pagină el, o pagină eu, ne forțăm să scoatem câte o lacrimă, știați că și lacrimile de râs sunt tot sărate? Ei bine, Ionuț era convins că ălea de bucurie au gust de zahăr! O lectură simpatică care nouă ne-a adus discuții noi. Ceea ce vă dorim și vouă pentru că nimic, dar nimic nu-i mai frumos pe lume decât două capete pe o pernă, povestind despre ce tocmai au terminat de citit.

Despre cărțile mele nu spun nimic de data asta pentru că eu încă nu mi-am terminat lista de romane polițiste pe care le salvasem pentru zilele de plajă. Revin.

0

Jurnal de vacanță (8)| Povestia lui Ionuț

După două zile cu cortul, Ionuț e plinde elan creativ. Facem tot felul de video-uri, care de care mai de stat în cap, desenează caiete  întregi, inventează colinde (poveste lungă, revin!) și mai nou visează și apoi stăm și scriem poveștile din vis. Azi m-a trezit pe la 6 că are o poveste nouă, cu TOȚI prietenii lui de acasă. Și că-i musai, musai să o scriem și să-i facă și ilustrații și, ce-i mai important, să o dăm și altora să o citească.

Pe vremea când eu eram de vârsta lui, fugeau verișoarele de mine pentru că știau că am în cap doar piese de teatru și o să le pun să joace-n fața publicului. Nu doar că scriam scenariul și făceam și regia dar trebuia să fiu și-n rolul principal și de promovare tot eu mă ocupam. Strângeam tot satul la tata-n curte și vindeam bilete și ne dădeam în spectacol până le ieșea pe urechi tuturor atâta cultură.

Când am mai crescut am început să fac emisiuni la radio, vorba vine, luam casetofonul și mă înregistram vorbind. De îndată ce a apărut camera video, am mai crescut un nivel și am început să fac și filme. Vă zic, fugeau toate rudele din calea mea, pentru că nu eram plină de idei și chef să le pun în practică.

Ion nu-i departe de mine dar e cu mulți pași înainte. După ce s-a jucat de-a artistul – curator și a deschis expoziție la bunică-sa în curte, acum are chef de instalații și scris povești. L-am lăsat să-mi dicteze, am modificat doar puțin – unele chestii erau prea de tot și pentru mine, fără sens dar totuși pline. Ilustrațiile sunt făcute fără intervenție că oricum nu mă pricep. Am promis că o pun la mine pe blog – „Asta până o să am și eu blogul meu!”

Povestia visată 

A fost odată ca niciodată un copil pe care îl chema Ionuț. Acest copil urma să meargă în clasa I. În prima zi de școală, și-a făcut un prieten. Ce să vezi? Și pe acesta îl chema tot Ionuț.

img_7159.jpg

În pauză, amândoi au găsit o pasăre care i-a condus în junglă unde au găsit un avion cargo.

 

Sasha, Max, David, Ionuț și celălalt Ionuț au mers cu avionul până ce au ajuns în curtea de la Lefkadi, în pomul de la etajul unu și apoi au intrat într-o scorbură unde s-au jucat de v-ați ascunselea. Pasărea s-a jucat și ea cu ei, ea urma să numere.

 

img_7166.jpg

img_7167.jpg

 

După ce s-au tot jucat acolo, au plecat înapoi în junglă unde joaca de v-ați ascunselea era mai faină: prin tufișuri. Și s-au tot jucat până ce mămica lui Ionuț a zis că e timpul să meargă la restaurant, să mănânce.

img_7169.jpg

Până una alta, asta e ultima zi de vacanță aici, a mai rămas una pentru drum și încă o luni ca să-mi pun capul în ordine. Gata!

1

Jurnal de vacanță (7)

Dimineața zilei de 20 august 2007 am petrecut-o la brunch, în Karlsplatz cu Maria și K. Era a doua zi din cele șapte care mi-au dat viața peste cap, îndrăgostită până peste urechi.

Dimineața zilei de 20 august 2017 am petrecut-o cu Ionuț, în drum spre una dintre plajele noastre preferate unde ne aștepta Maria. I-am povestit ce făceam eu cu 10 ani în urmă – cum l-am cunoscut eu pe ta-su știa deja. Cum a venit la Viena, cum m-a surprins cu o zi mai devreme, cu muzică live în MQ de mi-a stat inima-n loc. Cum au aplaudat toți cei din jur când băiatul mare și cu părul creț m-a luat în brațe și asta a fost. I-a plăcut lui Ion povestea și-l vedeam cum se hlizește în spate și-i zâmbesc până și urechile.

– Vezi, mami, eu de aia v-am ales! De aia am zis, pe ei îi vreau să-mi fie părinți!

– De ce?

– Pentru că am văzut ce mult îl iubești pe tata și el pe tine și cum stăteam eu în cer am zis, eu pe ei îi vreau! Așa mult mi-a plăcut de voi!

Mă emoționez, serios, chiar simt că-mi dau lacrimile.

– Stăteam eu cu prietenii mei, ceilalți bebeluși și ne uitam în ce burtică să ne ducem și eu te-am văzut pe tine și am știut!

– Stai puțin, care prieteni?!

– Păi Sasha, David… Max nu era, Max era la bebeluși! Și Sasha i-a ales pe ai lui și David a vrut să fie fratele meu dar nu s-a putut așa că a zis că se face verișor.

– Dar știi că Sasha s-a născut cu câteva zile după tine, nu?

– Da, el a adormit. Că trebuia să ne naștem deodată. Dar nu contează, tot suntem prieteni! Și dacă ne certăm, ce ne pasă, noi așa ne iubim, certându-ne.