0

Concluzii de weekend

Pentru Ion vineri a început bine. Merge la cea mai faină școală din univers și e cea mai faină pentru că acolo e iubita lui, pentru că C. nu țipă „dar are reguli! Și dacă le uităm ne amintește de ele. De fapt, nimeni nu țipă!” E cea mai faină școală pentru că au fost la pădure și au explorat, pentru că are un prieten care e și el pasionat de vapoare.  Și pur și simplu, e cea mai faină!

A început bine s-a terminat și mai bine: a petrecut șase ore la prietenul lui și chiar dacă s-au și căpăcit, prietenul rămâne prieten.

Pentru ta-su, mai puțin. Trăiește a doua toamnă de România și l-a luat cam tare draga de ea. Cu nas înfundat și dureri de cap. Credea că asta-i cel mai rău ce i se poate întâmpla. Ei bine, sâmbăta i-a dovedit că mai este loc – mai ales când e vorba de bolit.

Ionuț a deschis sâmbăta cu #ArtEncounters, ce moment fain să fim la Timișoara. Am pornit în plimbare de acasă, toamna-i absolut de vis aici. Ne-am oprit la Muzeul RATT – a urcat și a coborât din tramvaiul – instalație cât l-au ținut picioarele. Apoi eu aș fi avut nevoie de vreo alte 10 mâini ca să-l țin să nu atingă tot ce i-a ieșit în cale. Din wow și uită mami nu a ieșit minute bune. Am notat: instalația cu spumă, camera de aur, masa de ping pong cu gardul, tancul gonflabil și scuturile jandarmilor.

– Mergem acasă și facem și noi o instalație cu spumă. Ne trebuie un tomberon!

– Păi dacă facem și noi tot asta, se numește imitație. Nu ar fi mai fain să încercăm să facem ceva nou?

– Păi stai, că eu vreau ca spuma mea din tomberoane să EXPLODEZE! Să sară pe toți pereții! Adică nu facem același lucru, îl facem doar mai fain!

Adică îl îmbunățim – până am ajuns acasă s-a luat cu altele și a decis că e mai interesant să facă tot felul de experimente cu nisipul și o roabă.

Seara am petrecut-o prea liniștiți. Eu cu ale mele și gând de petrecere, el cu niște cărți noi și ta-su chinuindu-se de zor cu tuse, dureri de stomac, cap, burtă, spate – nu neaparat în ordinea asta.

Duminica ne-am împărțit. Bolnavul acasă, noi la film că i-am promis încă de săptămâna trecută – și orice încercare de a-l distrage spre alte activități a eșuat.

– Na, Ioane, cum ți-a fost ziua? am tras eu de el, înainte de culcare.

– M-a impresionat filmul. Și am și un prieten nou.

Cam asta ar fi pe scurt. M-am dat dusă înspre camera mea și a mai cerut o poveste. Am început să i-o citesc.

– Ha, dacă erai fată, te-ar fi chemat Mia. Ce-mi place numele ăsta! Dacă o să ai o fată aș vrea să o cheme Mia…

– Păi nu știu. Că nu ție trebuie să-ți placă. Nouă ne trebuie să ne placă… întreb mâine, bine?

– Ha?! Poftim?! Ce?! Pe cine? Ceee? Ce spui?! (cine m-a pus să deschid gura?!)

– Păi mie și iubitei mele trebuie să ne placă numele Mia. Mie îmi place, să vedem dacă-i place și ei…

– Care iubită?!

– Oh, mami, iar începi. Știi tu!

Râde și parcă văd o gropiță mică, mică în obrazul drept.

– Adică iubita de acum, acum când ai 7 ani crezi că o să fie iubita ta și la 30?!

– Păi cum altfel!? Nu se poate altfel. E pentru totdeauna. Până la sfârșitul lumii. Care nu există. Adică e pentru infinit.

– Ha, glumești?!

– Cum să glumesc eu cu așa lucruri serioase? Ce crezi?!

Nu mai cred nimic. Mă duc să mă culc.

Anunțuri
0

Cum a trecut mezociclonul peste noi

Duminica furtunoasă ne-a prins în formulă extinsă. Treziți târziu după cheful de la nunta de sâmbătă seara am decis că sarmalele mâncate în familie sunt mai faine decât cele mâncate acasa așa că ne-am făcut program ad hoc la miri.

Ion, varu-su și bunicii ne-au luat-o înainte, noi am mers mai cu ritm de părinți care și-au ieșit din ritmul petrecerii. La Timișoara a fost cald ieri. Prea cald și prea fără aer. Am ajuns în calea Șagului (la vreo 10 minute de casă, 10 minute de mers cu mașina în condiții de oraș gol), am mâncat una, două, trei, vreo șapte, că erau mici și cu varză dulce, hi, hi și ho, ho, grecul testează țuica, mai o bere, mai o glumă, Ionuț îmi povestește despre iubita lui, trag cu ochiul în stânga mea, sus pe cer, parcă-i cam negru cerul. Începe să bată vântul, dar nu pare nimic serios, aici în Banat suntem obișnuiți cu ploaie de vară și furtună de final de august. Tata se ridică brusc: „Eu mă duc acasă!”, mama după el, Ionuț și varu-su se lipesc de ei că vor la LEGO și jucării. Vântul bate tot mai tare, sor-mea spune „Știi ce, merg cu ei că-s mai liniștită de-s și eu acolo!”. Ei pleacă, trec câteva minute, două, trei, cinci? se aude o bufnitură, se trântește masa în curte, cad nucile din copac, zboară ceva pahare. Nu pricep mare lucru, casa e lungă, au doar o fereastră înspre stradă restul dau în curtea îngustă unde vântul nu are loc să-și facă de cap. Sun la mama – „Suntem bine, bate vântul, te sun când ajung acasă!” Nu termină ce are de spus, se aude o bufnitură și-l aud pe David țipând ca din gură de șarpe. „Ce se întâmplă?” urlu-n receptor în timp ce pe fundal se mai aude o bufnitură. „Venim înapoi!” zice mama și rămân cu telefonul în mână. Ies în stradă, simt că mă ia vântul pe sus, crengi și țigle zboară-n toate direcțiile, apare mașina lui tata cu trei geamuri sparte: două în față, unul în spate. David urlă, sor-mea urlă, Ionuț stă nemișcat în scaunul lui dar țipă când mă vede: „Mami, a fost ca-n filme! Mami, dar nimeni nu e rănit, suntem bine, mami, aproape că ne-a luat vântul pe sus!” Îl scot în brațe trec drumul în fugă, tomberoane de gunoi aleargă în direcția noastră, e ca-n filmele ălea de le vezi la cinema și zici că așa ceva nu ți se poate întâmpla. Intrăm în casă, Dea are un atac de panică, David urlă și mai tare, respirăm, suntem toți bine. Ionuț povestește despre dragonul lui care a fost supărat că n-a primit destul desert și a pornit uraganul. Apoi o întoarce cu altă poveste cu iubita lui după care brusc merge la David și-l ia în brațe. „Te iubesc”. Stăm împreună toți încă un ceas, eu îmi liniștesc sufletul cu napolitane și ciocolată, toți suntem cu telefoanele în mână. Într-un final plecăm înspre casă. Sinistru peisaj ne iese-n cale. Drumuri blocate, copaci smulși din rădăcină, țigle, cărămizi, gunoaie, mașini sparte. La noi din fericire toate-s cum le-am lăsat. Lipesc niște crengi din teii din fața geamului și ferestrele se cer spălate. Nimicuri.

Seara în pat Ionuț îmi spune că mă iubește. Pe mine, pe tati, pe David, pe iubita lui. În ordinea asta? Nu. Pe tine prima, pe iubita mea tot prima. Se poate oare? Se poate, îl liniștesc eu și-l țin aproape. Încerc să nu mă gândesc la cum ar fi fost drumul lor până acasă de nu săreau geamurile din loc. Încerc să nu mă gândesc de ce naiba i-am lăsat să plece. „Când se mai întâmplă urgențe din ăstea, mami, stăm pe loc. Ne adăpostim. Nu facem pe vitejii, bine?” Bine, răspund eu. „Și mâine mergem în parcul de lângă școală să facem ordine, pentru că e parcul tuturor și toți trebuie să facem!” Asta-i una din concluziile de noapte bună. Aia cu însuratul cere poveste separată.

P.S. Azi, așa cum visa el aseară, au fost în parcul de lângă școală și au făcut curat. Au strâns crengi și frunze și au lucrat împreună. Există speranță, zic eu.

 

4

Până-n ultima clipă…

Am doi băieți – unul mai dulce și mai sensibil ca altul. Nu par, ei bine, poate cel mic pare mai fin și delicat, ăl mare chiar deloc. Dar în pofida imaginii lor de bărbați puternici și nervoși (o da, la asta seamănă și fiul și tatăl!) sunt niște suflete de pus pe rană. Un fel de nuci de cocos, tari p-afară, delicioși pe dinăuntru. Ionuț, la prima vedere pare rușinos și după ce scapă de etichetarea asta, de obicei rămâne un copil care e mai mereu în ofensivă. În primă fază. Lasă garda jos doar dacă simte că-i în siguranță și atunci se deschide așa, ca o mimoză. Leit ta-su. Evident, drăgălășenia lui n-a fost privită cu ochi buni de cei din jur. Cică nu-i bine să fie așa bărbații – încă nu m-am dumirit de motivul care stă în spatele ideii ăsteia! că nu e ok să fie așa de lipit de mă-sa și de ta-su (oare vecinii ar fi mai potriviți?) și, evident, faptul că încă se bucură când e luat în brațe și pupăcit, e o mare, dar mare problemă (alt mister). Faptul că Ion adoră îmbrățișările de familie, mama, tata și cu el, e și ăsta motiv de dat ochii peste cap pentru mulți din jur. Cine a mai văzut așa ceva? Un copil de șase ani să vrea să fie îmbrățișat? Nu, nu. Un BĂIAT de șase ani care ne cere îmbrățișări nu merge la culcare fără pupic de noapte bună? Pare-se că grecii în general sunt mai spartani când vine vorba de băieții lor – ironie, ironie că nu mă pot abține!

Ei bine, pentru că-mi pasă de nu mai pot de gura altora, avem și obiceiul drăgălelii la ceas de seară, ori în patul familiei – cum l-a denumit Ionuț, ori la el, în patul de la etaj. Aseară după ce s-a războit cu ta-su și au citit două ceasuri comics-uri cu Star Wars s-a lipit de mine ca marmelada de pâine.

– Auzi, azi vreau pupic din ăla cum vă dați voi cu musafirii. Așa, pe obraji cu zgomot.

– Ha ha. Dar ce ți-a venit?

– Vreau să văd cum e.

Îl pupăcesc  ca pe un musafir apoi se lipește de mine.

– Ioane, Ioane, crești și o să mor de dorul îmbrățișărilor ăstora!

– Dar nu plec nicăieri! Și dacă plec, seara vin acasă…

– Da, da, doar că o să te faci mare și n-o să mai ai tu chef de din ăstea…

– Mami, mami, cum poți să spui așa ceva? Și dacă o să fiu pe lună, pentru că mă fac astronaut, o să te sun. O să te sun din nava mea și o să fie un telefon din ăla special care trimite și pupici. Nu te uit eu, cum sa te uit?! Și să te las să-ți fie dor?

– Ce frumos. M-am mai liniștit…

– Mami, eu o să te îmbrățisez pe tine mereu. Și pe tati. Și o să vă caut  și o să vreau să vă văd tot timpul. Și pupici, mami, o să primești tot timpul de la mine! Stai liniștită, până muriți o să vă dau. Pentru că voi o să muriți primii că sunteți mai bătrâni. Dar prima dată mor bunicii și după aia voi. Dar până muriți eu o să vă pup și o să vă drăgălesc!

Ce v-am zis, și umorul l-a luat de la ta-su!

2

2016

Am fost într-o pauză lungă. De scris, făcut planuri, de povestit cu oameni care nu-mi spun nimic. Am profitat de plecarea în țară și bine am făcut. Cred că am trăit una dintre cele mai frumoase vacanțe din ultimii ani. Cărți bune, gânduri bune, oameni dragi, inspirație cât cuprinde. Am avut timp să privesc în urmă. Să despic anul ce-a trecut. Acum văd clar, un 2015 încercat și al naibii de înțelept. Au fost zile bune, foarte bune, au fost și din ălea mai puțin de ținut minte dar sunt sigură că au scopul lor. Am crescut povești, am dat avânt proiectelor, mi-am adus aproape oameni pe care nu-i mai vreau duși din viața mea. Am dat cu capul de pragul de sus, mi-am regândit traiectoria, am văzut ce lipsește, ce trebuie reparat, de ce vreau să scap și ce vreau aproape de mine și sufletul meu.

N-am planuri mari pentru 2016. Să fie neaparat cu sănătate – am văzut cum e să-ți scârție! Nu-mi doresc neaparat liniște cât puțină nebunie și niște piper. Voie bună. Căi și drumuri noi. Încercări. Vreau să simt că trăiesc. Ceea ce vă doresc și vouă!

2

8 ani și 2 zile

… de când am ajuns pe insula asta. În vizită, cum altfel. Era finalul unei vacanțe și așteptam, vai cum așteptam să revin în Viena mea dragă. Obosită – până și pentru Alexandra cea de 27 de ani, o săptămână de nesomn a fost prea mult! sătulă de atâta gălăgie, cu vreo 3 kilograme în plus, Grecia nu-mi lăsase nu știu ce impresie grozavă. Îmi făceam deja calcule-n minte și bifam încă o țară pe hartă. Când în ultimul ceas mi s-a propus să vizitez și Xalkida, am zis da, de ce nu?. 48 de ore mă despărețeau de decolare, ce s-ar fi putut întâmpla?

O zi la plajă, o hotărâre spontană de a sta până a doua zi, o cină cu prietenii prietenei mele – o grecoaică simpatică tare, colegă de studii la Viena. Pe când a apărut crețul la masa noastră, cheful era-n toi. Cine a fost vreodată în Grecia, știe ce înseamnă asta. Cunoscători ai localului, de-ai casei chiar, mâncare bună, vin rece, povești în trei limbi, ce seară frumoasă. La început nu i-am dat atenție, dar și-a dat el. A spus că stă doar o clipă, să ne salute, apoi nu s-a dat dus. Și am povestit și am râs și m-am trezit gândindu-mă, ce băiat simpatic, păcat că nu-i stilul meu. E prea brunet și prea mare și prea bărbat cumva. Mie-mi plac ăia de-i poți manevra și blonzi și cu ochelari. Dar e simpatic.

Două zile mai târziu, acasă, la Viena, primeam un mesaj. Alte două zile mai târziu, băiatul cu părul creț mă anunța că și-a luat bilet de avion și vine. Vine să mă cunoască. Oricum nu fusese niciodată la Viena, ce ocazie mai bună ca asta? Mi-au înghețat vorbele dar mi s-a dezghețat sufletul.

O lună, zeci de telefoane, sute de e-mail-uri mai târziu, m-a prins în brațe. Acolo, în inima orașului, la cafeneaua mea de suflet.

– Ciudat, i-am zis. Chiar credeam că știu ce vreau.

– Eu am știut primul.

8 ani și 2 zile. Numărătoarea continuă.

10403512_10152809554460927_8875559546957985875_n

1

Limbi străine și dureri de cap

Uneori mă simt așa de obosită, înconjurată fiind de atâtea limbi și doar una a mea. Sunt zile în care fac slalom printre ele. Mă trezesc cu gânduri românești, crețu-mi cere ceva-n greacă, îi răspund în engleză și până la zece se poate să mă sune și prietena mea de la Marea Nordului să-mi povestească una alta în limba ei.

Mereu mi-a plăcut să-i înțeleg pe toți și am tot visat să ajung măcar la nivelul fanei adică la șase. Se știe ea cine-i, fana asta. Că așa-s eu, cu gura mare și chef de vorbă. Între timp m-am liniștit, cred că-i suficient cât știu, mai bine să-ncerc să nu uit. Sau să îmbunătățesc pentru că mi-am dat seama că printre greci fiind, am cam început să se șteargă și ce știam. Am impresia că vorbesc și limba maternă ca o grecoaică,  de engleză nu mai zic, cine mă aude crede că-s de aici din totdeauna. Germana s-a ruginit nițel – chiar de mă lupt să o țin trează și alertă cu tot felul de cărți și discuții la cafele cu o prietenă de p-aici, plecată de acolo.

Am zile când spre final sunt așa de frântă de vorbesc exact cum nu-mi place. Trei vorbe într-o limbă, alte trei în alta, articole din una sau din alta de nici eu nu mai știu ce vreau să zic. Singurul cu care n-am probleme din ăstea-i Ion, numai cu el stăm pe un traseu lingvistic și nu ne dăm schimbați. Limba română din prima zi și, zic eu acum, pentru totdeauna.

Când l-am cunoscut pe creț singurul mod de comunicare a fost în engleză. Nu știam o boabă de greacă dar n-a durat mult până să mă fac înțeleasă și să-i înțeleg. În total, vreo șase luni și alte șase mai apoi să cizelez ce era de cizelat. Încă învăț și probabil că o voi face toată viața.

Engleză am învățat de mică. Să fi avut cinci, șase ani. Am ajuns să gândesc în engleză și să-mi fie ca o a doua piele. Între timp însă simt că greaca i-a luat locul și mi-e ciudă, teribil de ciudă.

Germana mi-a plăcut în liceu. Până atunci nici să fi auzit de ea. Am avut noroc de o Profesoară cum rar ți-e dat să întâlnești. M-a făcut să iubesc fiecare literă, fiecare cuvânt. Încă o port în suflet. Și pe dânsa și limba.

Voi, plecați prin țări străine, cum faceți să le țineți vii pe toate? Să nu vă îmbăgățiți cu una și s-o uitați pe alta? Există vreun secret?

0

Băiatu’ lu’ mamι (și-al lui tati)

A ajuns la vârsta la care mami e cea mai cea. În care mă mângâie și mă complimentează și eu una nu mă mai satur.

– Mami, ești cea mai frumoasă. Ai cel mai galben păr. E ca focul. Mami, miroși ca un câmp de flori. Mami, ai ochii de mărgele și așa de bine îți stă cu unghii roz. Mami, ai cele mai frumoase rochițe. Te iubesc până la Berlin și înapoi! (asta pentru că nu l-am luat cu noi și îmi amintește „scăparea” cu fiecare ocazie). Mami, ești minunată. Vreau să stăm îmbrățișați pentru totdeauna. Mami, ești așa de moale. (ăsta nu suna ca un compliment dar mie-mi place).

Vine lângă mine ca un șoricel, mi se suie-n brațe și mă ține.

– Când o să mori o să te pun într-o sticlă să te am mereu cu mine. Pe buni Maia o duc la muzeu, dar pe tine te țin într-o sticlă.

Apoi îmi ia părul și mă roagă să-l las să mă pieptene. „Acum ești o prințesă!”, adaugă el.

Mă umflă râsul.

– Cum sunt prințesele? Au, mă tragi, nu, nu mai vreau să fiu prințesă!

– Dar de ce sa nu vrei? Prințesele dorm toată ziua și își aranjează părul și se odihnesc. O să am eu grijă de tine! Și să știi că atunci când o să-ți ia castelul foc, o să vin să sting incendiul, că voi fi pompier. Să stai liniștită.

Mai aveam eu un pompier ce voia să mă salveze – dar aveam deja vreo opt ani, Ionuț de-abia a împlinit cinci și are deja gânduri de erou.

Ta-su privește cumva de pe margine tot jocul ăsta. Etapa. De multe ori Ionuț are chef să-și demonstreze dragostea, taman când e și el prin zonă. Și când se apropie băiatul creț și mă ia, piticul oftează și-i spune, „las-o măi, las-o pe nevastă-ta să stea puțin și cu mine!” Da, așa cum citiți, cu nițică oftică dar parcă și cu drag de el. De noi.

Aseară vine în pas alergător din baie, înșfacă un dvd cu desene și se lipește de ta-su care șade în fotoliu.

– Tăticule, tăticule, îmi pare rău dar trebuie să pleci de aici. Să stau eu în fotoliu. Dacă vrei, du-te lângă mama mea, soția ta adică.

Crețul pare nițel confuz, dar se ridică. Ce-i cu atâta vorbă dulce?

– Tati, ești cel mai bun tată din lume. CEL MAI BUN.

Ochii ălui mare se înmoaie. Nu-mi spune că parcă văd și-o lacrimă. S-a emoționat uriașul.

– Chiar? Așa crezi tu?

– Da tati! Ești cel mai bun! Pentru că mi-ai încălzit fotoliul!