0

Concluzii de weekend

Pentru Ion vineri a început bine. Merge la cea mai faină școală din univers și e cea mai faină pentru că acolo e iubita lui, pentru că C. nu țipă „dar are reguli! Și dacă le uităm ne amintește de ele. De fapt, nimeni nu țipă!” E cea mai faină școală pentru că au fost la pădure și au explorat, pentru că are un prieten care e și el pasionat de vapoare.  Și pur și simplu, e cea mai faină!

A început bine s-a terminat și mai bine: a petrecut șase ore la prietenul lui și chiar dacă s-au și căpăcit, prietenul rămâne prieten.

Pentru ta-su, mai puțin. Trăiește a doua toamnă de România și l-a luat cam tare draga de ea. Cu nas înfundat și dureri de cap. Credea că asta-i cel mai rău ce i se poate întâmpla. Ei bine, sâmbăta i-a dovedit că mai este loc – mai ales când e vorba de bolit.

Ionuț a deschis sâmbăta cu #ArtEncounters, ce moment fain să fim la Timișoara. Am pornit în plimbare de acasă, toamna-i absolut de vis aici. Ne-am oprit la Muzeul RATT – a urcat și a coborât din tramvaiul – instalație cât l-au ținut picioarele. Apoi eu aș fi avut nevoie de vreo alte 10 mâini ca să-l țin să nu atingă tot ce i-a ieșit în cale. Din wow și uită mami nu a ieșit minute bune. Am notat: instalația cu spumă, camera de aur, masa de ping pong cu gardul, tancul gonflabil și scuturile jandarmilor.

– Mergem acasă și facem și noi o instalație cu spumă. Ne trebuie un tomberon!

– Păi dacă facem și noi tot asta, se numește imitație. Nu ar fi mai fain să încercăm să facem ceva nou?

– Păi stai, că eu vreau ca spuma mea din tomberoane să EXPLODEZE! Să sară pe toți pereții! Adică nu facem același lucru, îl facem doar mai fain!

Adică îl îmbunățim – până am ajuns acasă s-a luat cu altele și a decis că e mai interesant să facă tot felul de experimente cu nisipul și o roabă.

Seara am petrecut-o prea liniștiți. Eu cu ale mele și gând de petrecere, el cu niște cărți noi și ta-su chinuindu-se de zor cu tuse, dureri de stomac, cap, burtă, spate – nu neaparat în ordinea asta.

Duminica ne-am împărțit. Bolnavul acasă, noi la film că i-am promis încă de săptămâna trecută – și orice încercare de a-l distrage spre alte activități a eșuat.

– Na, Ioane, cum ți-a fost ziua? am tras eu de el, înainte de culcare.

– M-a impresionat filmul. Și am și un prieten nou.

Cam asta ar fi pe scurt. M-am dat dusă înspre camera mea și a mai cerut o poveste. Am început să i-o citesc.

– Ha, dacă erai fată, te-ar fi chemat Mia. Ce-mi place numele ăsta! Dacă o să ai o fată aș vrea să o cheme Mia…

– Păi nu știu. Că nu ție trebuie să-ți placă. Nouă ne trebuie să ne placă… întreb mâine, bine?

– Ha?! Poftim?! Ce?! Pe cine? Ceee? Ce spui?! (cine m-a pus să deschid gura?!)

– Păi mie și iubitei mele trebuie să ne placă numele Mia. Mie îmi place, să vedem dacă-i place și ei…

– Care iubită?!

– Oh, mami, iar începi. Știi tu!

Râde și parcă văd o gropiță mică, mică în obrazul drept.

– Adică iubita de acum, acum când ai 7 ani crezi că o să fie iubita ta și la 30?!

– Păi cum altfel!? Nu se poate altfel. E pentru totdeauna. Până la sfârșitul lumii. Care nu există. Adică e pentru infinit.

– Ha, glumești?!

– Cum să glumesc eu cu așa lucruri serioase? Ce crezi?!

Nu mai cred nimic. Mă duc să mă culc.

Anunțuri
0

Curiozitatea a ucis pisica

Ieri seară am ajuns acasă după 4 zile de vacanță la Berlin în doi – eu și Ionuț. A fost atât de bine, dar atât de bine, de încă oftez a dor și poftă de ducă. Am pornit seara la drum, eram sigură că o să se lase cu lacrimi și nervi (ora lui de culcare e cel târziu ora 21) așa că, ce să vezi, m-am relaxat, aveam deja gândul că știu ce mă așteaptă. Și evident, m-am înșelat. Ionuț a fost în formă de zile mari. Începând cu entuziasmul de la decolare: „Bagăăăăă, apasă acelerația, iuhu, am decolat, Berin, venim! Mamă, cât sunt de emoționat, ce vacanță minunată o să avem! Iuhu! Iubesc decolările! Iubesc avioanele! Vă iubesc pe toți!” (sunt convinsă că ar fi sărit într-un picior de nu-l ținea centura) urmat de descoperirea unui joc fantastic (spânzurătoare) și drăgăleli și strâns în brațe.

– Auzi, spune el, era și o fetiță pe care n-am mai văzut-o…

– Ha?

– Și avea niște sandale incomode, așa, sandale stupide care-s doar să te uiți la ele că oricum nu poți să le porți… și nu putea să se joace și ea…

Eu fac urechile mari, mari de tot. Mă bag cu capul în spatele lui – el desenează de zor și-mi povestește. Încerc să prind momentul și să nu-i dau drumul.

– Și am stat amândoi pe bancă. Știi cum o cheamă?

– CUM?! Spune-mi!! Vai, ce mult îmi place să te ascult povestindu-mi din ăstea! Adică n-ai mai povestit niciodată! Oh, ce fain, hai, spune-mi repede, vreau să aflu cât mai multe (domolește-te Alexandro, că doar nu ți-a spus că se însoară!)

– Olivia.

– Wow, ce nume frumos, oftez eu. Simt cum prind aripi.

– Care-i numele frumos?

– Olivia! Cum care?! sar eu de colo.

– Cine e Olivia? întreabă el și-l văd cum zâmbește fâstâcit.

Eu mă aprind. Ce se întâmplă aici?

– Cum cine e Olivia!? Păi tu mi-ai povestit despre ea! Eu te întreb cine e?! Hai, spune-mi mai multe că mor de curioasă.

– Nu, nu cred că-ți mai spun nimic.

Așa, să-mi fie de bine că m-a ars curiozitatea.