4

Concluzii

După un weekend în care sentimentele mele s-au plimbat printre amintiri și printre stări care au oscilat de la furie la resemnare, de la bucurie și emoție la supărare și tristețe, pun punct. Subiectul care a aprins discuții e cel al poveștii lui Ionuț cu fosta lui învățătoare, poveste care a apărut pe pagina Ioanei – și-i mulțumesc încă o dată pentru asta. E un eveniment cu care ne-am împăcat. A fost, a trecut, noi am trecut peste el împreună și am rămas – eu, multă vreme, cu remușcări (de ce nu am făcut ceva mai repede?), el, multă vreme, cu etichete care nu se mai dădeau dezlipite. La final, tot răul spre bine, am ajuns la o școală pe care nu pot decât să-mi doresc să o văd multiplicată în toate cătunele și pentru toți copii (și despre care o să povestesc în curând!)

Am citit zilele ăstea comentarii care m-au făcut să simt că-mi explodează capul, altele care mi-au mers la suflet. Am primit zeci de mesaje de la oameni frumoși. M-am minunat de câte concluzii pot trage unii oameni despre noi fără să ne fi cunoscut vreodată. Despre cât de ușor e să-ți dai cu părerea. Mi-am deschis sufletul – nu pentru că eram în căutarea scuzelor pentru „copilul meu care e clar că e prost crescut și fără bun simț” (nu e așa) ci pentru că eu mă eliberez de toate când le dau mai departe. Și bine am făcut. Pentru că am un copil fantastic, care nu se lasă umilit, care nu se lasă călcat în picioare. Un copil care forțează limite și pe care nu, nu-i ușor să-l ai aproape dar care dacă-ți ajunge la suflet acolo rămâne. Am un copil bun și cald și emotiv și sensibil. Un copil care nu tace dacă știe că nu-i motiv de tăcut, un copil care cere respect pentru că nu se simte mai prejos decât orice alt adult. Pentru că înainte de a fi copil, e OM și el știe asta. E un copil care scoate peri albi, obositor, mereu cu o întrebare în buzunar, un copil care știe să exprime ce simte în cuvinte și-i dă și culoare (că tot se întreba o cititoare de unde până unde atâta furie într-un copil?) Un copil care nu se lasă călcat în picioare și bine face.

Mi-a luat o vreme bună să înțeleg puiul ăsta de om și să-l accept pentru ce E și nu pentru ce ar putea să fie dacă s-ar lăsa transformat și îmblânzit. Mi-a fost greu, al naibii de greu – mai ales că și mie-mi place controlul și să fiu la butoane. Și mie mi-ar fi cel mai ușor să-i zic o dată și să-l văd că face fără comentarii, fără semne de întrebare. Dar nu mi-a fost dat să fie așa și mai bine că nu. Așa că în loc să rispiesc energie încercând să-l îmblânzesc, am pus energie în a-l accepta așa cum este și în a găsi căi de-al face să coopereze. Și toate ăstea, nimic din toate ăstea n-ar fi fost posibile fără cartea și gândurile lui Jesper Juul (în sfârșit tradusă și-n limba română, sub coordonarea Prințesei Urbane) și workshop-urile Ralucăi Jacono. Am fost prezentă la ele prin Skype, am ajuns și la ea pe fotoliul din Viena și acum, în sfârșit, mă pregătesc să o întâmpin la Timișoara.

Raluca ne-a ajutat enorm de mult de-a lungul anilor (că tot se întrebau unii dacă n-am avea nevoie de terapie) și încă o mai face. E omul care mi-a deschis mintea spre ideea că relația și calitatea relației dintre mine/ noi și copil depinde exclusiv de noi, ăștia mari. Noi suntem responsabili de ea. Copiii cooperează – sunt așa prin natura lor. Dacă ei se opresc din a o face, vina o purtăm noi, adulții. Și doamne, câte alte chestii faine și de purtat și gândit ne-a dat Raluca asta. Nu e nevoie de părinți perfecți. Copiii n-au nevoie de așa ceva. Dar au nevoie de părinți autentici. Copiilor le facem clare limitele noastre – dar câți dintre noi le cunoaștem cu adevărat? Cei mai mulți dintre noi reacționăm doar când ne sunt încălcate și și atunci, o facem de cele mai multe ori lezându-i pe ei. „Mă doare gândind că mulți adulți aplică Time-Out ca metodă de calmare în loc să devină introspecți și să găsească metode care sa îi calmeze pe ei – asta e cel mai bun exemplu pentru copiii nostri! Cert e că, cu o asemenea metoda de a-i izola, copiii nu învață nimic. Învață doar că cel care are puterea o folosește pentru a-i domina pe cei mai puțin puternici.” spunea Raluca și acum înțelegeți de ce de-abia aștept să o văd?

La începutul lunii martie, workshop la Timișoara, despre… Arta de a fi părinte, arta de a fi o familie. Workshop-ul susținut de Raluca Jacono nu-și propune să tematizeze stimularea succesului în a crește copii. Nu-și propune să ne învețe cum să fim părinți de succes sau cum să facem pentru a avea copii crescuți „bine”. Nu, acest workshop dorește mai degrabă să tematizeze gestionarea eșecului. Sună simplu, nu?

Vă puteți înscrie la workshop aici: https://www.facebook.com/events/1917477518265819/

Eu una număr deja zilele!

 

Anunțuri
0

Ghici cine vine la Timișoara?

Când eram în Grecia și vedeam toate evenimentele care se petreceau în țară stăteam cu capsa pusă zile bune. Postam, de ciudă, fotografii cu mare și nisip și grade multe dar sufletul meu era în mijlocul petrecerii. Apariția lui Ionuț și primii ani cu el au coincis cu un val de povești despre parenting, sfaturi, cărți, toate la pachet, care venea dinspre acasă – și pentru că în Grecia fenomenul era (și este) practic inexistent m-am prins și eu în horă. Locuiam acolo dar trăiam în țară. Citeam ce citea toată lumea, urmăream blogurile pe care le urmăreau toți dar treptat am început să fac selecția și puțini au rămas printre preferații mei (se văd și-n blogroll de fapt). Când vine vorba despre autori – unul e în continuare numărul meu 1, Jesper Juul și ale lui cărți, una și una, de citit și recitit, dar mai este cineva care m-a ajutat enorm și încă o face. Lawrence J. Cohen și al lui Playful parenting. Mie nu prea-mi place să mă joc. Să stau pe podea pe lângă Ionuț și să fac tot felul de curse de mașini sau să construiesc una și alta. Dacă ar fi fost după mine probabil că nu m-aș fi jucat niciodată cu el. Așa că pentru mine cartea asta a venit la fix. Se poate să te joci fără să… te joci. Nu mă joc în adevăratul sens al cuvântului dar o fac tot timpul, în interacțiunea noastră – de când ne trezim până e ceas de culcare. Nu-mi iese mereu, recunosc, dar luarea în joacă a problemei m-a scos din multe episoade cu scântei.

Când am auzit de la draga de la Laura – pe care o urmăresc din umbră de la începuturile începutului! că în decembrie ajunge Otilia la Timișoara (da, acea Otilia!!!) am chiuit cât să ajungă la toți cei dragi mie. Pentru că o citesc cu drag – am pus în practică toate articolele de pe blog! și pentru că m-a ajutat enorm. E unul dintre puținii oameni pe care citindu-i simt că mă ascult pe mine. Dă voce multor gânduri – stăteau așa de bine ascunse de nici nu știam că le am! și-mi scoate la suprafață bucuriile și tristețile și grijile. Nu știu de ce am impresia că nu sunt singura care simte asta – până la urmă, noi toate asta ne dorim, nu-i așa? Să fim înțelese și să ni se vorbească pe limba noastră. Ei bine, da, Otilia vine la Timișoara să ne vorbească despre copiii noștri, despre stima lor de sine, despre cum îi putem ajuta să o crească. Eu voi participa cu siguranță – n-aș rata evenimentul pentru nimic în lume! (că doar am visat destul la ele!) și sper că și voi. Vă dau detalii pe scurt: Sala Capitol, 10 decembrie, între 11 și 14, dar pe Facebook (unde altundeva?) găsiți mai multe. Și pentru că mie-mi plac la  nebunie clișeele, am lăsat vestea cea bună pentru final: Pentru cei care vin din partea mea (voi, cititorii din Timișoara adică) am și un cod de reducere care se va aplica la prețul biletului. Asta înseamnă ca la transferul bancar veți plăti 100 RON (în loc de 120) cuplurile, 180 RON (în loc de 200) dacă menționați codul APV01. Oferta este valabilă pana în 27 noiembrie.

Ne vedem acolo, da?

14522847_924327744367732_4717372373959994917_n

1

Fără cuvinte

Și tocmai pe când credeam că le-am auzit pe toate și nimic nu mă mai miră, am dat peste o prietenă bună cu o poveste de mi-au țiuit urechile. Și mi-a vâjâit capul și gândurile s-au încâlcit și am ieșit șifonată și mai, nici eu nu știu, tristă? ca niciodată.
Cică la noi în orășel, există un centru – loc de joacă, loc de activități extra școlare, loc de umplut timpul liber al copiilor în care sunt organizate… lecții de bune maniere. Da, da, da. Ați citit bine. Oră de bune maniere pentru copii mici. Cum să se poarte când ies în lume. Cum să reacționeze și să mulțumească atunci când primesc un cadou. Cum salută, când salută.
Ma mir că nu le-a venit ideea de a organiza o oră în care fetițele să învețe cum să se poarte ca niște prințese (da, mi-a fost dat să aud și din ăstea!)

Acum nu știu cum sunteți voi, cei ce intrați la mine-n ogradă și ciți ce povestesc aici, dar eu sunt mai „dungașă” și categorică atunci când vine vorba de chestiuni din ăsta.
Pe lângă faptul că urăsc, dar urăsc momentele în care părinții își împing copiii să mulțumească, să salute, să spună una și alta. De departe, preferatul meu e „cuvantul magic”! Vrei ceva? Spune cuvantul magic! Așa că vă puteți închipui cum văd eu orele ăstea de bune maniere…

Dar acum m-am ambalat și-s ca pe un sac de pulbere. Vă las să o citiți pe Raluca pe tema asta, le zice bine, bine de tot.

Și eu nu mai spun nimic, că oricum cine înțelege, a priceput deja!