3

Idei bune să-mi ajungă

Uneori îmi vine câte o idee bună. Știți, una din ălea care atunci când apar deasupra capului meu se strâng norișori și steluțe și artificii. Nu neaparat în ordinea asta, dar înțelegeți ce vreau să spun. M-am gândit că am destule ore de stat peste program cât să-mi iau o zi liberă pe care să i-o dedic lui Ionuț. Mai ales că-i în vacanță. Să facem amândoi ce-i place lui cel mai mult și cel mai mult. Să mergem în parc, sau la cinema, să mâncăm prânzul în oraș și apoi să probăm niște prăjituri noi. Să venim acasă, să citim, poate, poate mai apuc și eu o pagină din vreo carte de-a mea. „Mami, asta-ți place ție să faci și îmi place și mie dar doar uneori. Acum vreau altceva!” mă anunță el și eu aștept cu capul plecat.

– Vreau o zi cum aveam în Grecia !

– Adică la plajă?

– Nu! Cu prietenii mei care vin la noi de dimineața și stau până seara!

Îmi face o listă de vreo opt. Pe mine mă umflă râsul, doar nu-s nebună. O scurtăm la doi și un extra din partea casei ales de mine. Ca-n democrație. Așa că azi am zi liberă de stat acasă și pe lângă Ionuț mai am trei. După ce s-au bătut ca-n codru și au format cele mai improbabile alianțe, s-au băgat sub pat, în cort și tocmai au trimis un mesager după alt sul de hârtie igienică. Nu îndrăznesc să trag perdeaua.

P.S. Au și fluier!

P.S. 2 Nu mai sunt mami, sunt Alexandra.

 

Anunțuri
2

Joaca de-a cum vrem

Altă duminică în casă petrecută-n trei cu tot felul de jocuri. Motiv de răscolit amintiri – știați că au trecut deja doi ani de când povesteam despre cum ne jucăm noi de-a ascunselea pe văzute? Ei bine, mare lucru nu s-a schimbat. Ieri, stăteam tolănită pe saltea, cu perne-n jur și idei plimbându-se prin minte-mi. Ne jucăm … de-a rece cald! Eu ascund ceva și tu cauți. Când ești aproape eu spun cald, dacă te îndepărtezi, spun rece.

Ion mă privește lung dar acceptă provocarea. Ascund eu primul, zice e. Ia o mașinuță, o aruncă după ușă (cu zgomot!) și apoi mă pune să caut. O găsesc imediat – îi spun că n-ar fi rău să le ascundă mai în liniște. Ascund eu din nou, spune el. Merge tiptil și ascunde mașinuța sub o pernă. Acum spune unde-i cald și unde-i rece? mă provoacă el.

– Nu, tu trebuie să spui! răspund eu întrebându-mă ce face.

– Acum nu ne jucăm cum trebuie, ne jucăm cum vrem! Așa că spune cald sau rece, continuă el netulburat.

– Măi Ioane, pentru ce să spun eu rece sau cald când tu ai ascuns-o? Tu știi unde e?! Eu nu știu unde ai pus-o!

– Ba știi că te-am văzut când te uitai. Și acum vreau să mă ajuți s-o găsesc!

– Copile, dar nu pot să te ajut să o găsești din moment ce tu ai ascuns-o!!! Eu trebuie să o găsesc!

– Dar vreau să o găsesc eu!

– Păi ce să găsești dacă nici n-ai pierdut!? Că doar tu ai ascuns-o! exclam eu și mă dau de ceasul morții. Teatrul absurdului la mine-n dormitor.

– Nu-nțelegi nimic. Eu voiam să o căutăm în echipă! Mă duc la tata!

Și așa a dispărut și m-a lăsat mai nedmerită decât eram. V-am lămurit?

 

 

 

 

 

 

2

Joaca de-a mama și de-a tata

Zilele trecute a venit în vizită un prieten de-al lui Ionuț. Băiat simpatic și mai mereu vesel, cu o mamă cu care nu mă potrivesc neaparat la stilul de parenting dar care-i un fel de oază de distracție și inspirație pentru mine. E o fată de treabă, nițel zurlie, fără lacăt la limbă și tare, tare slobodă la gură. Vorbește tare, gesticulează, ți-e frică parcă să-i stai în cale de o prinzi nervoasă. Mi-e simpatică rău chiar de uneori scoate niște perle care-s demne de capitolul lor într-un (posibil, viitor) roman.

Băieții s-au jucat de-a războiul, noi ne-am ascultat una pe alta, am căutat haine pe internet și ne-am bășcălit una alteia gusturile (nu, nici la asta nu ne potrivim), apoi mi-a luat peste picior gusturile literare (mi-a reînviat pasiunea pentru literatura de la răsărit) eu pe ale ei (cărți despre motivare personală, mesaje parcă rupte din Toni Poptamas, chiar așa îl cheamă?) și ha ha ha și hu hu hu.

La un moment dat apare Ion al meu împingând căruciorul cu bebelușii lui (niște jucării de pluș de care-i nedespărțit de când era în scutece).

– Pe mămica lor am lăsat-o acasă! Face de mâncare! ne explică el dar nu-l băgăm prea mult în seamă.

Trece puțin timp și apare prietenul lui, cu o pernă băgată pe sub bluză împingând el căruciorul. Mă-sa se blochează.

– Ce faci?

– Aaaaammmmm…. plimb bebelușii? Sunt mămica lor!

– Mămica lor?????? Și cu perna aia ce faci? Îți întinzi bluza! Scoate-o te rog! Sau ce, ești gravidă???

Copilul se uită speriat la noi dar nu scoate perna.

– Nu, sunt doar mai grăsuță. O mămică mai grăsuță, explică el și o șterge în cameră.

Apare însoțit de Ionuț. Se țin de mână. Pe mine mă bufnește râsul dar mă opresc brusc atunci când văd privirea prietenei mele.

– CE FACEȚI?????

– Ne jucăm! sare Ionuț de colo. De-a mama și de-a tata!

– Păi sunteți DOI BĂIEȚI! Cum să vă jucați de-a mama și de-a tata??? E nevoie de o fată pentru asta!

– Nu ne trebuie neaparat, prietenul meu e fata! Ne descurcăm și așa, mulțumim! sare Ion cu explicația și se fac nevăzuți.

Mă-sa mai că nu leșină, eu râd de se cutremură casa. Se liniștește căutând scuze: O fi văzut la orele de teatru chestia asta, e doar un rol, nu? Adică nu se crede fată?

O liniștesc și eu. Nu-i motiv de griji (și pentru ce griji??? dar asta o țin doar pentru mine), sunt doar doi copii care se joacă.

0

Prima zi de mai

Sufăr de ipohondrie. O știu și eu și apropiații mei. Mă panichez la cel mai mic semn de ceva nu-i în regulă și-mi cresc amploarea simptomelor cu o viteză amețitoare. De mă doare capul mai multe zile la rând, mă gândesc la tumori. De mă doare gâtul timp mai îndelungat (adică două zile, nu una) cu siguranță am amigdalită, puroi și e nevoie să mă vadă un doctor. De tușesc, probabil că-s la un pas de pneumonie. Să nu mai zic nimic despre vreo pată pe piele. Sau dureri pe undeva.Măcar de aș păstra ipohondria exclusiv pentru mine, dar e musai să-mi extind stresul și asupra băieților din casă. Ăla mare mi-o taie scurt, n-apuc să-i pun diagnosticul. Cu Ionuț stă altfel treaba (dar din fericire îl salvează pediatrul, om cu scaun la cap)

Azi noapte, pe la 1, îl aud pe Ion:

– Maaaaaaaaaaamiiii, am muci.

Sinceră să fiu, nu-s surpriză. Îi așteptam. Ieri copilu’ a stat trei ceasuri cu picioarele-n apa mării și nu s-a dat scos. Și chiar de afară erau 25 de grade și soare, apa e rece, foarte rece mai ales că pe munții din depărtare se vede încă zăpadă!

Peste vreun ceas, cronometrat, pentru că mie odată cu mucii lui mi-a sărit și somnul, aud și un zgomot ce aduce a tuse. Din aia horcăită. O dată. Apoi, liniște. Încep să-mi fac gânduri, evident. Mai ales că parcă nici gâtul meu nu-i cum a fost înainte de culcare și stai, ce-i cu durerea asta în partea dreaptă? Oare ce-i în dreapta? Mă ia cu friguri. Să vezi că fac febră. Oare Ion are febră? Merg și-l verific, mai șterg un set de muci. Mă duc la culcare. Începe să mă doară capul. Oare îl doare și pe el? Să vezi ce viroză ne paște. Și mâine-i 1 Mai. Nu vreau să stăm în casă. Mă gândesc pentru o secundă să mă ridic să văd ce medicamente am prin dulap. Din fericire adorm înainte să mă pun în mișcare. Mă trezește Ion cu puțin înainte de 7.

– Maaaaaaaaaaaaaaaaammiii, am avut muci!

Dau să mă ridic.

– Dar i-am șters singur!

1 mai vesel să aveți!

0

Băieței, ouțe și pârțuri (de veselie)

Azi Ionuț a avut chef de companie. „Mami, facem tot ce vrei tu dar să fie și prietenul meu cu noi”. Pentru că de vineri sunt tot împreună, o zi la el acasă, o zi la noi au prins gust și bine fac. Așa că m-am înțeles cu mamă-sa, om fain și prietenă bună și le-am promis de dimineață că-i duc pe amândoi la bunica lui Ionuț în curte. Zis și făcut.

Au sărit și-au chiuit un ceas bun pe covorul de pietricele așternut proaspăt de soacră-mea. S-au jucat de-a purcelușii care-și construiesc o casă din lemne zdravene.

photo 1

Apoi au dat cu ochii de un excavator parcat pe un drum de pe lângă curtea bunicii și a fost musai, musai să-l vadă de aproape.

photo 2

S-au cățărat pe o fântână- navă spațială și au urmărit găinile ucigașe. Apoi au dat peste o biată țestoasă inofensivă și au atacat-o din toate părțile.

photo 3

Cei doi războinici s-au liniștit doar când le-am promis că le caut un vapor și li-l dau să se joace. „Nu vrem un vapor, vrem o corabie. Și să faci valuri!” Evident, m-am conformat.

photo 4

S-au balansat aproape un ceas până au decis să scape de corabie și să o cufunde sub o mare de nisip și pietre. Au petrecut încă un ceas concentrați la găleți.

photo 5

Pe final, plictiseala i-a doborât. „Haideți să desenați!” îi îndeamnă soacră-mea. Vezi de treabă. Și-au luat picioarele-n spinare și dă-i să fugă. Fără nici un scop anume, doar alergat și tăvălit prin iarbă.

În mașină, în drum spre casă încep să povestească una alta.

– Cine a făcut un pârț? întreaba Ion al meu.

– Hă hă hă, răspunde prietenul lui. Nu eu. Că a fost un pârț mic. Eu fac doar pârțuri mari.

– Hă hă hă, ba eu fac! sare Ion de colo.

Râd ei bine. Încep să-și arunce nume-n stânga și-n dreapta și spun tot felul de scârboșenii. Și râd amândoi de mi se scutură mașina. Încerc să țin pasul cu ei dar mi-e greu în două limbi fără nici o pauză așa că renunț. Sare Ionuț cu o întrebare:

– Mami, la ce-s bune ouțele noastre!?

Stau puțin să mă gândesc la ce se referă.

– Care? Ălea de găină?

– Hahaha, mami, nu, ouțele de băieți.

Prietenul lui e nedumerit, „ce tot spuneți acolo?” (eu cu Ionuț vorbim doar românește, indiferent de cine-i cu noi și apoi traducem pe rând ce am spus)

– Ioane, habar nu am. Serios. Am învățat la școală dar nu mai știu exact și nu vreau să-ți spun prostii.

– Poftim? Ați învățat la școală la ce-s bune ouțele?

– Da. Când eram eu la școală-n România, am învățat toate ăstea…

Ionuț râde, râde și când în sfârșit se oprește îi traduce prietenului lui discuția noastră.

– În România, acolo unde-i bunica mea, te învață la școală ce să faci cu ouțele.

Și râd amândoi, râd și mai trag câte un pârț. Veselie mare cu băieții ăștia…

0

Primavară-n suflet

Trec printr-o perioadă bună. În care încerc să fac pace cu mine și cu cei din jur, să las la o parte gândurile urâte și tristețile de orice fel. Probabil că mi se trage de la escapada la Berlin. Sau de la mirosu de frezii din casă. Cert e că în ultima vreme caut în mine ce nu-mi place și cârcotesc despre alții și ce surpriză: am găsit. Ascunse și pitite, trăsături și reacții și frânturi de comportament. „Cine zice, ăla îi!” spune un om drag mie și câtă dreptate are. Așa că am decis să o iau la pas, la pas mărunt. Fiecare-n treaba lui și eu cu mintea curată de orice supărări. În ordinea asta de idei, am zis să fac pace și cu jumătatea de familie din partea crețului. Nevasta fratelui, un fel de „așa nu” pe tocuri. Dar până la urmă, cine-s eu să decid de așa nu-ul meu e mai bun decât al altora? După cinci ani în care ne-am evitat elegant (sau nu prea) și ne-am întâlnit doar la ocazii, am profitat de ziua lui Ionuț și am chemat-o cu tot cu verișiorii la noi. Au fost bolnavi, așa că am amânat întâlnirea pe zile mai bune. Și se face că ieri, printre altele, mă roagă să stau cu cel mic până ea și cea mare merg la cinema. Și apoi, să ne reunim pentru sărbătoare. Pe moment m-am blocat. Pentru că vorbim acum de un copil care m-a văzut de maxim cinci ori în doi ani. Adorabil prunc, cu obraji moi și ochi albaștri. M-am gândit puțin și am zis da, nu pentru că nu pot să spun nu, ci pentru cele spuse de mai sus. Sunt bine, mă simt bine, dau bine. L-a adus, l-a lăsat. Piticul nițel speriat la început – și pe bună dreptate. A plâns puțin. L-a liniștit Ionuț care a profitat de ocazie ca să sape după broasca țestoasă (ce hibernează la noi în balcon).

– Ioane du-te spală-te pe mâini și haideți să vă dau ceva bun.

Între timp ajunge altă prietenă cu a ei fetiță, Ionuț e în extaz. Îl aud cum se grăbește-n baie și odată cu graba…

– Ooooooo oooooo, mami, avem o problemă!

Intru-n baie, Ion e ud din cap până-n picioare, la fel și jumătate de baie și podeaua. Strâng din dinți.

– Ce naiba (ok, pe ăsta l-am scăpat!) se întâmplă aici?

– Mami, am vrut săpunul ăla tare și i-am scăpat farfuria și a stropit apa din robinet pe ea și uită-te ce accident s-a întâmplat!

Cu cealaltă ureche îl aud pe văru-so, o caută pe mama. Îl iau pe Ion pe sus, încerc să nu mă ud, îl dezbrac și-l trimit la el în cameră să-și ia haine.

– Dar mami, e o fetiță acolo, nu pot să merg dezbrăcat!

Mă duc eu și-n drum îl iau și pe cel mic în brațe. Pentru prima dată de când e. Îi place și se-ncolăcește cu mânuțele dolofane. E și Ion îmbrăcat, fetița și verișorul își caută jucării. Ionuț le-a pregătit deja câteva – pentru beleluși! se lasă cu tărăboi când ei le vor pe cele pentru copii mari. Toată distracția se mută-n sufragerie pentru că Ion vrea corabie din perne(le mele!) Casă de nebuni. Sunt cu ochii pe cel mic, pentru că ăsta mare, al meu, se joacă de-a săritul cu parașuta de pe canapea, pe masă și apoi pe jos. (nu, nu e așa de periculos pe cum se aude!) Micuțul cere într-una de mâncare – cică am voie să-i dau biscuiți, pâine sau banană. Vrea și nu știu ce cremă pe care i-o dizolv în lapte cald. Veselie-n toi.

– Ioane, mie-mi place de mor copilul ăsta. Ce zici, îl ținem?
– Măi mami, dar dacă vrem un copil trebuie să-l faci tu. Nu se poate să luăm copiii altor oameni… Adică ne trebuie unul al nostru de la început!

Pleacă fetița, Ion și verișorul își continuă joaca. Sunt topită după el. Vine și mi se urcă-n brațe, vine și Ion. Șterg muci în două direcții.

– Mami, dar de ce se tot suie la tine? Că tu ești mămica mea! Și nu-i mai șterge și lui nasul. Numai năsucul meu!

Îi țin pe amândoi. Vine mătușa cu fetița, Ionuț nu-i vrea duși. Nici ei nu vor. Le pun de mâncare iar la final, Ion și micuțul dansează în bucătărie. Ionuț îl învață să se învârtă și se învârt amândoi. La final, al meu râde (că-mi place mami, cum mă simt amețit!) și celălalt vomită. O dată, de două, de trei, de patru ori. Nu. De cinci. Mie-mi dispare culoarea, Ionuț începe să plângă. Mătușa ne liniștește – așa pățește când are muci mulți! Mă umflă râsul. Acu’ vreo doi ani, într-una din primele zile ale lui Ionuț fără scutec, am mers în vizită. Și fiul meu a cinstit locul cu o pișeală grosolană în camera lui vară-sa. Acum s-a răzbunat fratele ei. Și eu am dat cu mopul, că așa-i șade bine unei mame.

Până la urmă ne-a plăcut. Crețul mi-a spus – Te-a folosit! (așa se exprimă el, direct și fără menajamente) Dar cui îi mai pasă de mărunțișuri din ăstea, când copiii au fost așa de fericiți și s-au jucat împreună? Ne-o fi folosit, dar ne-a plăcut…

1

Joaca-i în program

Au mai rămas 17 zile până la ziua lui Ionuț pe care o aștept așa cum aștept în fiecare an ziua mea și zilele tuturor dragilor din viața mea! (cine știe, știe!) Și cum îmi place să organizez tacticos fiecare eveniment – fie că-i vorba de o ieșire la iarbă verde, o excursie sau o cină cu prietenii, am scos lista și am început să bifăm (da, vorbesc la plural pentru că se pare că și fecioru-mi adora listele 🙂

El s-a gândit pe cine vrea să aibă alături de el și eu am făcut rost de cele necesare pentru lucrul la invitațiile personalizate. Am petrecut vreo trei zile bâzâind pe Pinterest – să-și aleagă o idee de tort și gata. Până vineri ne mai lipsea doar locația. Și aici a început distracția.

Orășelul nostru de la malul mării, are printre altele și două locuri de joacă închise. Indoor playgrounds cum le zice. Unul mai urât ca altul. Eu una habar n-am ce-i în mintea celor de pornesc astfel de afaceri, dar cu siguranță nimeni nu se gândește la aspectul estetic. Culori de simți că te lovește cu măciuca-n cap, una mai fistichie ca alta, niște scaune de parcă ești în sală de așteptare la gară (sau la spital), muzica dată tare, tare de tot (presupun că vor să acopere vocile copiilor), gresie rece și niște jucării din ălea umflate și pompate ce miros a cauciuc.
Anul trecut, având în minte ziua lui Ionuț de acu’ doi ani când șapte pitici mai că nu mi-au dărâmat casa, mi-am călcat pe simțul estetic și am ales o astfel de locație. Copiii s-au distrat – ei s-ar distra și-n câmp de-i lași liberi! noi, ăștia mari am plecat cu teribile dureri de cap.
Anul ăsta, am aflat de un loc nou. Cică-i net superior celorlalte două, e frumos, organizat, mic, discret, dichisit. Și trebuie să recunosc: e. O versiune mai bună a celorlalte două, dar departe, departe de cum ar trebui să fie – și asta-i părerea mea (și a celor din cercul meu apropiat, că nu degeaba sunt! În cerc, adică!)
Șefa, e o doamnă de vârsta mea, pare deschisă la minte. Îmi povestește despre loc, despre ce e și mai ales ce nu e („un loc obșnuit de joacă!”) ce programe fac în timpul săptămânii („Facem și asta și asta și din aia și din cealalta! Îi aduceți la noi și cu siguranță nu se vor plictisi!”)
Întorc discuția spre ce mă frământă pe mine, moment în care doamna scoate dintr-o mapă groasă, serios, groasă! un sul. Nu exagerez. Un sul pe care-l desfășoară. Și încă unul. Și începe să-mi povestească – programul de ziua lui Ionuț poate începe de la ora 11 sau de la ora 17. Durează trei ore. Au una sau două fete (educatoare de profesie) care se vor ocupa de copii. Programele variază – îmi poate da să studiez acasă (clar!). În principiu părinții vor multe – copii care desenează, care dansează, care învață un cântec două trei (când???). Cineva care să le citească, să le dirijeze jocul.
– Doamnă dragă, dar nu se pot juca fără să fie dirijați?
– Ei, păi v-am spus că ăsta nu e chiar loc de joacă! E mai mult de atât! Program special gândit pentru copiii de vârsta asta. Părinții adoră ce pregătim noi pentru cei mici!
Capul stă să-mi pleznească.
– Aveți și jucării și… probabil copiii de la ziua băiețelului meu vor mai interesați de ele decât de cântece noi.
– Păi la final au voie la joacă. Dar programul, programul e special! Puteți alege tema petrecerii, cu pirați, prințese, eroi…Se vor distra de minune!

Da, sunt convinsă de asta. Mai ales Ionuț care și la grădință are zile în care nu vrea să urmeze programul – educatoarea mi-a zis că nu-i motiv de stres, are timp o viață-ntreagă de program! Dacă și la ziua lui trebuie să-i pun program în cârcă… și să plătesc pentru asta. Gândul ăsta mă întristează teribil.
Până la urmă îi spun doamnei, cu părere de rău (chiar mi-a părut rău, femeia era plină de entuziasm!) că nu-i ceea ce caut eu. M-a privit lung.
– Dar asta vor toți!
– Nu chiar toți…

Am ales până la urmă un loc de joacă dintr-un satuleț de lângă noi. E mic. Simpatic. Și
nu au program. Și pot alege eu muzica. E colorat rău, e drept. Și cu gresie urâtă și scaune incomode. Dar e pe malul mării. Și copiii-s liberi. Până la urmă, asta-i tot ce contează.