1

Cea mai …

Am crescut auzind zi de zi că sunt cea mai bună. Cea mai talentată, cea mai bună la engleză, cea mai silitoare, cea mai bună din clasă, cea mai bună din familie, cea mai bună la tot felul, cea mai vorbăreață, cea mai prietenoasă, cea mai de dat exemplu. Cea mai era un fel de prenume – mă însoțea peste tot. Și ceva ce sunt convinsă că se voia a fi de mare ajutor, în mintea mea s-a transformat într-o povară greu de dus. Pentru că toate „cea mai” ăstea s-au întors ca un bumerang cu frică. Frică să nu greșesc – pentru că doar se știe, eram cea mai. Frică să nu fac tâmpenii, să nu fiu prinsă pe picior greșit, să nu dezamăgesc. Toate ăstea mă urmăresc până azi. De fiecare dată când fac una sau alta – și-mi pun tot sufletul și tot dragul stau cu  sabie deasupra capului: oare e suficient de bine? Oare aș fi putut mai mult? E o prostie ce-am făcut, nu-i așa? De fapt nu-i deloc ok și-i clar că-s alții mai mulți și mai buni și eu pur și simplu am doar noroc. Iar de aici până la nu-s bună de nimic și vai și uf, nu-i decât un pas. Am trecut în aștia 36 de ani prin multe experiențe, nici măcar o dată n-am fost în stare să primesc o laudă cum se cuvine. Pentru că mereu gândul că alții așteaptă ca eu să… , îmi stă-n spate și mă trage-n jos. Orice fac, orice zic, mă simt privită, analizată, desfăcută pe bucăți. Duc în buzunare pietre: de emoție și sentimente grele. Conștientizez – știu de unde au pornit și mi-am promis că n-o să le dau mai departe. Așa că în relația cu Ionuț am încercat să țin un echilibru – și atăzi am realizat că se poate să fi căzut în altă extremă.

Am mers astăzi de dimineață amândoi, la un concurs. Zeci de piese de lego pe care copiii, împărțiți în trei serii trebuiau să le puna-n forme, să construiască una, alta iar la final primeau și premii. Ionuț al meu care vede-n față doar piese și construcții a fost gata de plecare în câteva minute și mi-a cântat tot drumul – Oare ce piese sunt? Oare-s multe? Oh, ce chef am de construit! A sărit direct la treabă, a făcut o navă spațială cu influențe de Titanic (în continuare asta-i obsesia și nu dă semne de oboseală) iar la final a pus-o în rând cu celelalte, pentru jurizare.  Am plecat la o plimbare – așteptare.

– De-abia aștept să văd ce am câștigat, îmi spune el pe un ton categoric și eu simt cum pun frânele.

– Păi știi, ar fi minunat să câștigi, dar oricum important e că ai participat. Nu știm încă dacă o să câștigi!

– Oh, dar eu știu. Știu sigur că o să câștig. Am făcut o lucrare minunată. E chiar faină.

Pe mine mă trec toate apele. Recunosc, mă tem să îl las să se entuziasmeze. Dacă totuși nu câștigă?

– Ok, e chiar faină lucrarea ta. Dar nu avem de unde să știm dacă o să câștigi ori ba. Și cum ziceam, important e că ai participat și te-ai distrat și…

– Da, e important. Dar sigur o să fiu printre câștigători.

Siguranța asta mi-e nefamiliară. Mă sperie și-mi dă o stare de disconfort. Nici nu știu cum s-o explic, n-am cum. Doar o simt.

Ionuț a câștigat premiul 3. După ce doamna citise deja o listă lungă de nume de copii care au primit diplome pentru participare și eu am tresărit la fiecare dintre ele, a ajuns să citească numele celor șase câștigători. Mi-e și rușine să o spun, dar până-n ultima clipa eram sigură că a uitat de el, că numele lui ar fi trebuit să fie pe diploma de participare și doar atât. N-a fost. Numele lui a fost pe diploma cu locul 3.

Mă privește zâmbind.

– Ți-am spus că o să câștig?

– Mi-ai spus.

– Nu ai crezut, așa-i?

– Nu.

– Nu-i nimic, o să mă crezi data viitoare.

Poate totuși e adevărat ce se spune, că ăștia mici din viața noastră și-au făcut drum pe aici ca să învățăm una alta și mai ales ca să ne învățăm… minte.

 

 

Anunțuri
3

La mâna a doua

Despre cât de mult îmi plac mie vechiturile și-n general cam tot ce-i la mâna a doua, v-am mai spus și tot spus. Sunt ferm convinsă că există o grămadă de chestii-n lumea asta pe care nu merită să le cumperi noi. Viața m-a adus însă într-o țară în care opinia generală e unanimă: nu-i nou, nu-l vrem.Mor de dorul piețelor de vechituri din Germania, de flea market-urile din Viena, de garage sales-urile de pe lângă Chicago. Dacă așa avea de unde aș cumpăra doar obiecte în căutare de alți stăpâni. Crețul, om educat prin țări străine îmi împărtășește pasiunea și râdem amândoi – pentru că ne-am nimerit înconjurați de oameni care nu ne înțeleg ieșirile și pasiunea. Cică-i semn de zgârcenie să nu cumperi chestii noi (și mai ales de marcă!) Eu speram, în inocența mea, că toată povestea asta cu criza îi va aduce pe oameni de aici cu picioarele pe pământ dar pare-se că obiceiurile proaste nu mor niciodată.

Zilele trecute discutam cu o viitoare mămică – i-am propus să-i dau toată mobila din camera de bebeluș (ca șade și așa și se umple de praf în pod la soacră-mea). Să o scutesc de o cheltuială – mai ales că-i mobilă bună (nu ne-au lăsat să cumpărăm ce am vrut noi, pentru că, vezi Doamne, întâiul băiat născut al familiei are nevoie de un pat care costă de trei ori mai mult ca ăla din dormitor!) Mi-a zâmbit politicoasă și a refuzat elegant. Părinții ei au cumpărat deja ce era de cumpărat pentru că, ei bine, tot un prim băiat al familiei așteaptă și ea și, știi cum e, nu se cade să le luăm folosite de la alții. „Dar sunt ca noi”, am insitat eu. „Da, dar nu sunt noi”, a remarcat ea.

De unde nebunia asta pentru chestii noi și musai cu eticheta pe ele – nu pot să înțeleg. Prietena mea de aici are un băiețel cu un an mai mare ca al meu. M-am oferit să o ajut să-și organizeze dulapurile – știți că asta-i cea de-a doua mare obsesie a mea! și cum aranjam noi de zor hainele micuțului, a scos un munte de chestii care nu-i mai erau bune. „Cu ăstea ce faci?” am întrebat-o eu. „Le arunc”, a spus ea. Am plecat acasă cu pantaloni și bluze pentru Ionuț cât să treacă două ierni fără să mă duc aproape de vreun magazin. Fata s-a minunat vreo trei zile dar apoi a concluzionat singură – ești străină, o grecoaică n-ar fi acceptat asta nici de n-avea! Mie una mi se pare complet aiurea să arunci lucruri de care se pot bucura și alții încă un sezon. Și cu banii pe care nu i-am dat pe haine noi, am cumpărat cărți (tot second hand și alea).

Înainte de ziua mea mă întreabă o amică, așa, mai mult într-o doară, dacă e ceva ce-mi doresc. Niște cărți, îi răspund eu. Ai vreuna pe care ți-o dorești mult de tot? Îi spun că da, îi spun de unde poate fi luată și-i subliniez de trei ori să nu ia varianta cartonată, că-i mare, mult mai scumpă și conținutul e același. Evident, a venit cu versiunea cartonată. Păi n-am zis? A costat cât două din ălealate! Și cum ai fi vrut să-ți cumpăr cadou o carte așa mică? Nu se poate… Ba se poate, îmi spun eu în minte-mi dar prefer să o țin pentru mine.

Sor-mea îmi spune că acolo unde-i ea, lumea cumpără jucării la mâna a doua mai mereu. Și pentru zile de naștere și pentru aniversări. Nouă ne-a trimis o prietenă nemțoaică get beget un cadou: un super dinozaur ca scos din cutie. Ion l-a privit puțin circumspect.

– Ăsta ce fel de cadou e? Nu-i în cutie de nou!

– Nu-i. Nu are cutie pentru că nu e nou.

– Adică a fost al altcuiva înaintea mea? Și acum a ajuns la mine? Și e cadou?

– Exact! A fost al unui băiețel.

Ionuț ia dinozaurul în mână și-l întoarce pe toate părțile

– Oare de ce nu l-a mai vrut? Că e ca nou!

– S-o fi plictisit de el și a decis să-l vândă. Cu banii pe care i-a primit, își cumpără altele…

– Mami, dar asta e o idee… cum să spun, o idee incredibilă! Că am un dulap plin de jucării pe care nu le mai vreau! Și dăm și copiilor care nu au și putem și vinde, așa multe am!

Am impresia că al meu copil e pe drumul cel bun. Probabil în locul greșit, dar ăstea-s doar detalii.

 

0

1 iunie

Nu știu voi, dar eu când îmi amintesc de Ziua Copilului de pe vremea… mea simt miros de vată de băț. Îmi sar în minte imagini din Parcul Copiilor din Timișoara, ăla de pe vremuri când încă mai exista un trenuleț pe șine și tunel ce te băga în sperieți. Parcă văd, așa ca prin ceață, o ciupercuță cu ferestre de unde cumpăram suc și gumă din aia de-ți scotea plombele, așa de tare era. Și un nene dolofan, cu tricou găurit ce învârtea vata pe băț. Ziua Copilului era semnul că vine vara, că suntem cu un pas înainte de vacanță, că se poate să primești vreun balon de pe undeva și la Palatul Copiilor aveau loc tot felul de cântări. Ziua Copilului era motiv să scapi de ascultat la mate și poate și la alte materii. Era și ziua lui vară-mea așa că bucuria era dublă. Sigur mâncam tort și mergeam la casa de la țară să ne jucăm în curte.Despre cadouri însă eu una nu-mi amintesc nimic. Nu cred că m-au cadorisit ai mei vreodată de sărbătoarea asta. Se poate să fi căpătat câte o ciocolată (ălea mici, pătrățelele Scufița Roșie erau preferatele mele!) sau câțiva lei pentru un suc dar cadou din ăla cu fundă și pe alese, cu siguranță nu. Bine, adevărul e că atunci, demult (mă tem să scriu câți ani sunt exact!) primeai cadouri la ocazii bine stabilite (ziua ta, Crăciun și poate de Paști). Acum s-au mai schimbat obiceiurile și cei mici așteaptă. Pentru că e ziua lor.

Când vine vorba de al me copil, încerc să păstrez balanța. Ionuț primește cadouri la ocazii – ălea despre care scriam mai sus. Apoi mai avem cadourile pe care și le cumpără singur când are bani în pușculiță. Apoi urmează cărțile – pe care le cumpărăm când avem chef (eu una mi-aș cumpăra zilnic!) și de vreo doi ani, avem și cadourile de Ziua Copilului. În Grecia nu am observat să se facă mare caz de ea – sau cel puțin în grupul meu de prieteni nimeni nu o bagă-n seamă. Aici au motiv de dat cadouri și când îți sărbătorești ziua de nume așa că nu duce nimeni lipsă de evenimente și cadorisit. Ionuț s-a lipit de 1 Iunie într-un an când ne-a nimerit în țară și acum așteaptă, măcar un LEGO mic sau o mașinuță sau ceva. Dar de preferat un LEGO. Sau un LEGO și o carte. Copilul meu e tare ușor de mulțumit când vine vorba de jucării. Are pasiunile lui – și nu-i chip să-și schimbe preferințele. Îmi face și mie viața mai ușoară, ce-i drept.

Pentru voi, cei de acasă, care nu știți ce să cumpărați – au mai rămas 2 zile! eu vin cu o idee. Cu jucăriile mele cu poveste cu tot, personaje din suflet, cusute cu mare drag de către Vera. Le știți deja, sunt sigură, Mame de Poveste, nu altele! Le puteți comanda ori direct de la noi – e-mail la mamedepoveste@gmail.com sau de pe Breslo. Eu una vi-l recomand pe domnul Cesuleț – ca mi-e drag tare dar și NU-ul țepos dar pufos e de luat acasă! Jucării una și una ce vin la săculeț (pictat și el!) cu a lor poveste…

1

Mărțișoare dragi mie

Am adus de acasă obiceiul de a purta mărțișoare. Mereu mi-au plăcut și în fiecare an am încercat să găsesc unele cât mai cucuiete și mai speciale, așa, ca de scos la înaintare tot anul pe post pe podoabă. Grecii poartă sfoara alb cu roșu, dar între noi fie vorba cred că e mai mult ca să-i ferească de ochiul rău (de deochi adică). Dar nu e literă de lege ce spun eu aici – adevărul e că nu am fost niciodată prea curioasă când a venit vorba de obiceurile lor în ale întâmpinării primăverii.

Așa că eu dau startul sezonului în martie și o duc așa, cu mărțișoare schimbate regulat pe jachete și paltoane, până-i prea cald pentru ele. Hai să zicem, uneori mijloc de aprilie, în ani buni chiar mai repede. Și apoi le fac transferul pe hainuțe mai finuțe și mai de primăvară dar să nu vă spun că am fost dibuită cu mărțișor în piept și-n miezul verii. Pe câte o bluză albă, un pepene verde din material din ăla moale, cu tot cu șireturile bicolore, e tot ce trebuie.

Anul ăsta mi-a promis Vera că primesc mărțișor făcut de mâinile ei. Că-s dibace tare, nu degeaba e jumătatea talentată a Mame de Poveste. Așa că dacă sunteți în căutare de mărțișoare pe care le puteți purta cu ușurință tot anul, așa cum am eu de gând să fac, aruncați o privire la ce face ea. O să vreți să le comandați pe toate, vă promit 🙂

martisoare adrianart

martisoare adrianart

2

10 discuții între-un 5 și-o 34

Râd și-s veselă tare, așa, ca-ntr-o duminică cu o oră-n plus. Am avut musafiri și pe când să mă tolănesc în fotoliu și să mă bucur de cartea mea, am dat peste textul ăsta. Și l-am citit de câteva ori și mi-am dat seama că am și eu topul meu. Că deh, sunt sociabilă și-mi place la nebunie să vorbesc și să dialoghez (și să vorbesc singură!) și de când îl am pe Ionuț viața mea e un dezmăț verbal nu alta. Nu credeam vreodată că o să ajung să argumentez chestii în dialoguri desprinse parcă din piesele lui Ionesco. Ei bine, viața-i plină de surprize mai ales de ai un puștan care ne ține companie (și care-i vorbăreț ca mă-sa!)

1.E dimineață pentru că mi-e foame

Discuția pe care o avem aproape în fiecare weekend, aia cu e lumină afară ori ba. Da’ la fiecare final de săptămână, inevitabil, la 6, hai 6 juma se aude vocea și vorba: Mami?! La început nu răspund, dar și-a dat seama că de insistă n-am unde mă ascunde.

– Hai mami, că știu că v-am trezit. E lumină.

– Nu-i! (că doar am lăsat jaluzelele jos, jos de tot și-s strânse și nu intră rază de lumină! Chiar așa, raze de lumină la ora 6???)

– Hai mami, că văd! E lumină deja! E dimineață!

– Nu-i!

– Dar mie mi-e foame! Asta înseamnă că e dimineață!

Sâmbăta mă urnesc, duminica se urnește ta-su.

2. Bluza/ pantalonii/ chilotii/ sostele sunt puse invers

Îl văd că-și scoate haine din dulap, le aruncă pe jos și apoi se așează lângă ele și începe să se îmbrace. Își pune bluza. Nu pot să tac, serios, nu pot.

– Ai pus-o invers.

– Ba nu. E bine!

– E cu desenul în spate. Are un desen pe partea din față și la tine e în spate.

Se uită la bluză, așa, peste umăr.

– Nu, așa e modelul. În spate!

– Măi copile, unde-i eticheta? Dacă eticheta nu e ÎN SPATE înseamnă că ai pus bluza invers.

– Dar de ce trebuie să fie eticheta în spate? Pe mine nu mă deranjează dacă e în față!

Știți momentul ăla când vezi peretele-n față și-ți vine să-ți lipești grațios capul de el? Cu putere? Și de multe ori? Cam așa mă simt eu în momentele ăstea în care nici o șansă să înving cu argumente de om mare. Așa că s-a dus la grădi cu bluza invers, cu pantalonii. Doar cu chiloții mi-a dat dreptate, cică-l zgâriau.

3. Fulgii și pita cu unt se mănâncă la micul dejun. Hai și la cină.

– Mami, fulgii și pita cu unt se măncâncă atunci când ți-e foame!

– Dar ai mâncare! MÂNCARE. Supă și cartofi și mai știu eu ce, oftez eu la ora mesei de prânz.

– Da, poți să o mănânci tu pe toată dacă vrei. Eu azi vreau fulgi și pită cu unt.

4. Capacul de la toaletă și hârtia igienică

Mereu am știut că viața cu doi băieți va fi o adevărată piatră de încercare pentru OCD-ista din mine, dar ce se petrece uneori bate orice imaginație. Capacul ăla, mama lui de capac, e veșnic ridicat. Și dacă nu-i, e ud.

– Păi mami, dacă tot zici să-l pun jos, de ce să-l mai ridic?

– Pentru CĂ UZI TOT ÎN JUR.

– Păi mami, se udă și dacă e ridicat, doar că nu se vede!

– Atunci tare, tare aș vrea să ștergi. Dacă uzi, ștergi!

O oră mai târziu capacul e șters și capătul rolei de hârtie e în coșul de gunoi de lângă. Ca un drum de mașinuțe.

– Ioane, de ce n-ai rupt hârtia? Și ai pus-o așa?

Mă privește foarte serios.

– Că n-am vrut.

Tace și el, tac și eu. Mai e loc de zis ceva?

5. Spălatul pe mâini DUPĂ mersul la toaletă

Veșnic. Placă stricată.

– Ioaneeee, te-ai spălat pe mâini?

– Nu.

– De ce nu te-ai spălat??? Ai fost la toaletă?

– Da!

– Și nu te-ai spălat?

– Nu.

– Dar știi că trebuie să te speli!

– Dar n-am atins nimic!

– Nu se poate să nu atingi nimic!

– Oh, ba se poate!

Da, se poate.

6. Ce înseamnă vreau să te joci singur și să mă lași jumătate de oră să mă odihnesc

Sunt zile care par să nu se mai termine. E urât afară, nu avem prieteni disponibili pe care să-i chemăm în vizită, eu vreau să stau o jumătate de oră cu o carte bună, Ion vrea de-ale lui. Mă pun pe pat, citesc câteva minute, apare.

– Ne jucăm puțin?

– Vreau să citesc puțin și apoi sunt doar a ta.

Dispare. Se joacă vreo cinci minute singur după care începe să-și mute jucăriile în camera în care-s eu.

– Ioane, ce faci?

– Mă joc.

– Păi am zis că vreau să citesc puțin…

– Citește. Eu mă joc.

Zdrang și zbang. Mai trec vreo 10 minute, se urcă-n pat. Și sare.

– Ioane, ce faci???

– Sar.

– Dar eu vreau să citesc?

– Păi tu citește, eu doar sar!

7. Ce înseamnă mami, fac pe mine!!!

Asta-i preferata mea. Dacă-s în mașină, bag viteză, nu văd semne, nu văd alte mașini, repede, repede să nu se țină copilul prea mult. Opresc mașina, sar, îl scot din scaun, fugim, doar ca el să se oprească în mijlocul nebuniei și să exclame, nevinovat și inocent, MAAAAMIIII, uită un melc!!! Sau un avion. Sau o muscă. Sau o mașină roșie așa cum vrea el când e mare. Acu vreo trei zile, în drum spre casă de la grădi, viteză, viteză, că Ion vrea la toaletă. De cum am intrat în casă, eu îmi ștergeam apele ce mă treceau, Ionuț cel delicat a descoperit că știe să lege șireturi în timp ce se descălța.

– Ce faci? Păi n-ai zis că vrei să faci????

– Ce? întreabă el concentrat pe șireturile lui.

– Ai zis că faci pe tine!? Am fugit până acasă?! Du-te!

– Stai să-ți arăt cum se leagă șiretul!

8. Cuvintele urâte pe care nu le folosim!

Are Ion o fază de ceva vreme – se exprimă foarte colorat și pestriț mai ales când e nervos. Paleta vorbelor în limba română e destul de limitată (eu mă exprim așa doar la volan) în limba lui ta-su însă e destul de bogată. Evident, diminețile petrecute la grădi într-o grupă în care majoritari sunt băieții își au rolul lor. Și pentru că Ionuț nu face diferența între destinatarii mesajelor – fie ei prieteni pe care se înfurie sau alții, gen vecinul care-i ia mașina și i-o ascunde „în joacă” sau pediatrul care-l amenință cu trasul de urechi, am cam intrat în pământ de câteva ori. Asta a cerut, evident, discuție la ceas de seară.

– Măi Ioane, tare aș vrea să nu mai spui vorbele ălea pe care le spui… Să găsești altceva când ești nervos…

– De ce, mami?

– Pentru că cei care le aud de la tine, nu se simt bine auzindu-le. Se întristează sau devin și ei furioși…

– Păi și cui pot spune cuvintele ăstea?

– Hmmm… ce-ar fi să nu le spui nimănui?

– Dar mami, dacă nu pot să le spun nimănui, atunci de ce mai există?

9. Despre bebeluși și alte minuni

Lui Ionuț îi plac mult bebelușii. Mereu i-au atras atenția și nu de puține ori m-am dus și l-am cules de pe la cărucioare străine. Avem discuții despre burți, bebeluși, despre el pe vremea când era-n burtă, aproape zilnic.

– Mami, oare nu putem găsi și noi pe cineva care se ocupă cu asta?

– Cu ce, mai Ioane?

– Cineva care se pricepe!

– La ce?

– La făcut bebeluși!

– !?@?!@

– Să ne facă și nouă unul.

– Cine?

– Cine se pricepe!

– Păi nu se poate așa. Că nu așa funcționează! Doar ți-am explicat cum funcționează făcutul de bebeluși…

– Nu funcționează așa cum ai zis, că noi tot nu avem unul. Așa că trebuie să găsim pe cineva care se pricepe!

– O să găsești tu o fetiță care se pricepe, stai liniștit! mă pufnește râsul.

– Mami, o să-ți umplem casa de bebeluși!

10. Strânsul jucăriilor/ ordinea/ haosul

Asta-i veche dar se repetă la intervale regulate. Așa, ca să-mi amintească Ion al meu cine-i șeful în camera lui…

– Ioane!!! Vreau să strângi jucăriile înainte să mergi la culcare… Tare aș vrea treaba asta…

Liniște.

– Ioane, serios. Vreau să strângi jucăriile! Seara, după ce termini și înainte de culcare!

Liniște.

– Băi, da tu auzi ce zic eu?

– Sigur că te aud.

– Și???

– Și ce?

– Păi am zis să strângi jucăriile înainte de culcare……….

– Aha.

– Le strângi? Ai nevoie de ajutor?

– Nu.

– Nu ce? Nu ai nevoie de ajutor?

– Nu. Nu le strâng.

2

Fluturaș, fluturașă…

Oh, de aș fi știut eu ce probleme o să-mi creeze personajul preferat a lui Ionuț, nimeni altul decât Fluturaș cel delicat… Când am scris povestea îl aveam în minte pe feciorul meu cel sensibil și romantic și nedumerirea lui privind culorile de băieți și de fetițe. Nu pricepea nici el de ce-i musai să avem culori pe genuri și jucării la fel, așa că, în timp, după multe lecturi era clar că va dezvolta o relație specială cu fluturașul ăsta. Când a venit prietena lui la noi, o fată simpatică foc dar teribil de setată pe categorii exacte de băieți și de fete s-au luat la ceartă pe subiectul fluturașului. Fata-i spunea că e jucărie de fetițe, că e roz, el nu și nu, e jucărie de copiii că așa-s toate. Pur și simplu de copii! Fata-i explica – fluturașii sunt fetițe, Ionuț o ținea pe a lui, fluturașii sunt băieți și cu asta basta! În primă fază n-am dat atenție diferenței de stiluri și nici n-am băgat de seamă articolul care însoțește cuvântul fluturaș în limba greacă. Când am trimis povestea la tradus, așa cum am făcut cu toate până acum! ei bine, surpriză. În limba greacă un fluturaș (în limba română, masculin toată ziua! )e de fapt… o fluturaș. Chestie care dă peste cap toată traducerea. Pentru că-n engleză n-avem probleme din ăstea, în germană-i masculin, în limba română la fel, ne rămâne limba greacă unde era musai să fie altfel. Am încercat artificii – ba am masculinizat numele, că-i poveste și-i a mea și am voie. Am schimbat terminația. Am articulat și masculinizat. Am căutat idei în stânga și-n dreapta. Încă mai caut.

E drept, oricine îl vede pe Fluturaș cel delicat, în primă fază crede că e vorba de o jucărie pentru fetițe. Pentru că-i roz, și-i delicat și-i fluturaș. Ei bine, nu. Pentru că noi, Mame de Poveste (adică eu și Vera) credem cu tărie că nu există jucării pentru fetițe și pentru băieți ci doar jucării pentru copii! Fluturaș cel delicat e un băiețel simpatic și timid care are probleme la grădiniță. Colegii râd de el și-l iau peste picior. Pentru că-i mic și slab și colorat ca … o fetiță. Doamna Buburuză îi este alături și-l încurajează:

“- Numai asta aud. Zbori ca o fată, ai culori de fată, ești subțire ca o fată…
– Nu prea înțeleg… Cum zboară fetele? îl întrerupe doamna Buburuză, în timp ce se ridică în aer. Așa? și face câteva mișcări și rotații de bietul Fluturaș rămâne cu gura căscată. Vezi, toți zburăm la fel, mișcarea e aceeași. Unii mai repede, alții mai încet. Dar zborul e zbor!
Fluturaș dă din cap, semn că înțelege.
–  Și culorile? De fetiță? De băiat? De fluturaș? De bondar sau buburuză? Sunt doar culori! Așa ne-am născut, diferiți și fiecare frumos în felul lui. Am dreptate? continuă doamna Buburuză și mai face o piruetă.”

Povestea-i de succes în textul original, o să fie cu siguranță și-n engleză și-n germană, mai rămâne să-i dăm de capăt în limba greacă (unde-i mare nevoie de povești cu mesaje din ăstea!) Așadar ce fac eu cu UN fluturaș care-i de fapt O fluturaș?

Idei?

fluturas 2

0

Din nou, despre Mame de Poveste

Am promis că mă țin departe de știri, politică și televizor. Că o să-mi încarc rezerva de gânduri bune cu ore petrecute la soare și lângă mare, cu oameni pe care-i iubesc, cu cărți, povești și vorbe de-ale lui Ionuț. Că nu mai pun suflet nimic,  mă fac mică, mică de tot până trece valul și mă ocup doar de lucruri care-mi aduc bucurii. Proiectul meu și-al Verei e unul dintre lucurile ăstea: Mame de Poveste – pentru cei care nu știți despre ce vorbesc eu aici. Ideea noastră a luat avânt și-i disponibilă acum în patru limbi. Povestea copiilor care aduc somnul, Max și Mara o găsiți acum și-n engleză, și-n germană și până și-n limba greacă. Cesuleț Timpulescu e disponibil în engleză și lucrăm de zor și cu spor pentru ca povestea lui Fluturaș cel delicat să fie următoarea tradusă. Ei și asta nu e tot! Peste puțin timp, o scoatem în lume și pe vulpița Ada, o nonconformistă pe care cu siguranță o vor iubi toți copiii.

Cum să nu mă umple de bucurie gândurile tuturor celor care au primit deja jucăriile și ne trimit mesaje din toate părțile? Că-s iubite jucăriile și poveștile ce le însoțesc sunt citite și recitite? Cum să mă las doborâtă de supărări de zi de zi care oricum trec, atunci când văd că oamenii pot fi fericiți cu o idee de-a mea ce a prins viață?

Ionuț e fanul nostru numărul unu. Știe poveștile de pe vremea când erau doar fițuici mâzgălite cu pixul și le iubește pe fiecare-n parte. Mă pune să dezvolt conflictele și să inventez și alte rânduri, mai că n-am pornit alte capitole cu aceleași personaje. Jucăriile stau la loc de cinste, în pat, lângă el și le duce pe rând la plimbare și-n excursii.

– Mami, ăstea-s cele mai frumoase povești. Pentru că le scriem amândoi (gata, m-a dat de gol!) și pentru că nu-s nici pentru fetițe, nici pentru băieți. Sunt pentru copii!

V-am făcut curioși? Faceți-vă curaj, alegeți și comandați jucării minunate cu povești pe măsură!

mamedepoveste@gmail.com

gasca2