1

Limbi străine și dureri de cap

Uneori mă simt așa de obosită, înconjurată fiind de atâtea limbi și doar una a mea. Sunt zile în care fac slalom printre ele. Mă trezesc cu gânduri românești, crețu-mi cere ceva-n greacă, îi răspund în engleză și până la zece se poate să mă sune și prietena mea de la Marea Nordului să-mi povestească una alta în limba ei.

Mereu mi-a plăcut să-i înțeleg pe toți și am tot visat să ajung măcar la nivelul fanei adică la șase. Se știe ea cine-i, fana asta. Că așa-s eu, cu gura mare și chef de vorbă. Între timp m-am liniștit, cred că-i suficient cât știu, mai bine să-ncerc să nu uit. Sau să îmbunătățesc pentru că mi-am dat seama că printre greci fiind, am cam început să se șteargă și ce știam. Am impresia că vorbesc și limba maternă ca o grecoaică,  de engleză nu mai zic, cine mă aude crede că-s de aici din totdeauna. Germana s-a ruginit nițel – chiar de mă lupt să o țin trează și alertă cu tot felul de cărți și discuții la cafele cu o prietenă de p-aici, plecată de acolo.

Am zile când spre final sunt așa de frântă de vorbesc exact cum nu-mi place. Trei vorbe într-o limbă, alte trei în alta, articole din una sau din alta de nici eu nu mai știu ce vreau să zic. Singurul cu care n-am probleme din ăstea-i Ion, numai cu el stăm pe un traseu lingvistic și nu ne dăm schimbați. Limba română din prima zi și, zic eu acum, pentru totdeauna.

Când l-am cunoscut pe creț singurul mod de comunicare a fost în engleză. Nu știam o boabă de greacă dar n-a durat mult până să mă fac înțeleasă și să-i înțeleg. În total, vreo șase luni și alte șase mai apoi să cizelez ce era de cizelat. Încă învăț și probabil că o voi face toată viața.

Engleză am învățat de mică. Să fi avut cinci, șase ani. Am ajuns să gândesc în engleză și să-mi fie ca o a doua piele. Între timp însă simt că greaca i-a luat locul și mi-e ciudă, teribil de ciudă.

Germana mi-a plăcut în liceu. Până atunci nici să fi auzit de ea. Am avut noroc de o Profesoară cum rar ți-e dat să întâlnești. M-a făcut să iubesc fiecare literă, fiecare cuvânt. Încă o port în suflet. Și pe dânsa și limba.

Voi, plecați prin țări străine, cum faceți să le țineți vii pe toate? Să nu vă îmbăgățiți cu una și s-o uitați pe alta? Există vreun secret?

Anunțuri
0

Limbi străine și un sfat

Am mai povestit și cu alte ocazii despre cum văd eu lucrurile, dar subiectul e în continuare actual și provocator. Mă oftic și mă revolt, îmi tot șoptesc eu cum că nu are rost, că sunt responsabilă pentru ce simt și nimeni, nimeni nu mă poate scoate din pepeni decât dacă le permit eu și alte cele. Ei, astăzi am uitat de toată teoria (pe care mi-o repet în minte în fiecare dimineață, ca pe o mantra, poate-poate reușesc să o pun și-n practică). Ionuț e mult mai bine așa că am organizat o ieșire. Și ce loc e mai bun pentru petrecerea dimineții cu un copil de patruanișișapteluni (care a stat în casă o săptămână întreagă!!) decât un magazin cu farfurii și cuțite și obiecte de bucătărit și bucătărie? Intrăm, eu încep să-i explic domnului ce vreau, Ionuț dă atacul printre obiecte (cuțite la nivelul lui??? Vreau și eu unul și o pensulă! Și o cană, și uita-te mami, ce farfurii puse una peste alta!) Eu cu o mână-l caut, cu alta caut în geantă să plătesc.
– Vai doamna, dar de ce nu vorbiți grecește cu copilul? mă întreabă vânzătorul.
Eu mă uit la el ca și cum nu l-aș fi auzit bine.
– Păi de ce să vorbesc cu el grecește? răspund cu o întrebare și zâmbesc politicos.
– Pentru că sunteți în Grecia. Ha ha.
Mă încrunt.
– Și vorbiți foarte bine! Nici n-aș fi zis că nu sunteți de aici, continuă el.
Eu tot încruntată.
– Eu vorbesc cu el în românește. Restul, grecii, să vorbească cu el în grecește.
– Dar doamnă, așa numai în încurcați! Și la ce îi folosește româna? Că doar nu locuiți acolo? Și probabil e obositor pentru el…
Respir, inspir, număr până la patru. Mă opresc din numărat în clipa în care dânsul adaugă, pe un ton din ăla, așa, stațisăvăzicunsecretBOMBĂ:
– Poate de aia e așa agitat…
Pufnesc în râs și nu mă opresc. Încă râd. Ionuț sare într-un picior tot drumul. Și când umblă în două picioare, se cațără pe toate gardurile, la propriu. Îi spun în românește să se liniștească nițel, nu de alta, dar am plase-n mâini și e greu, tare greu să mă țin după el. Evident, mă ignoră. Poate domnul ăla avea dreptate… L-am amețit și acum e prea târziu. (în continuare, râd și râd și râd!)