0

În spatele blocului (III, scara 2)

Eu sunt născută în ’81. La început de an ce-i drept, dar tot nu-s multe lucrurile pe care mi le amintesc din cei opt ani, de pe vremea de dinainte de ’89. Am uneori frânturi de gânduri și imagini și mirosuri dar se șterg repede din minte și apoi încep să cam încurc borcanele. Am impresia că unele chestii s-au întâmplat când eram eu în clasa I dar apoi îmi dau seama că ar fi fost imposibil. Sau sunt convinsă, sută la sută că pățania respectivă e de pe vremea când toate erau gri și interzise dar repede realizez că nu e cu putință. Când stau și mă concentrez puțin mă vizitează tot felul de imagini. Masa din sufragerie, acoperită cu o pătură, părinții mei și prietenii lor joacă remy. Jaluzelele sunt lăsate jos – probabil să nu intre frigul. E frig ca naiba în casă, avem noroc de o sobă ce bubuie și parcă simt și acum ce mult îmi plăcea să mă așez pe lângă ea. Bucătăria e înghețată – iarnă de iarnă. Merg la școală singură, totul e gri. De fapt, stai, toate gândurile mele de atunci sunt de culoare gri. Îmi mai amintesc și coada de la aprozarul din Cluj unde am mers cu buna să luăm portocale. Pâinea cu număr pe ea – aș fi mâncat kilograme de colțuri de pâine ștampilate cu număr. Punga de hârtie în care primeam ursuleți Haribo de la unchiul din Germania. Merele verzi, verzi, ca de reclamă tot din Germania și ele. Mi-o amintesc pe Nana ascultând radio cu sonor scăzut și pe mine promițându-i că nu spun nimănui despre asta. Îmi vine-n minte și joaca-n curte, la Cluj, acolo mi-am petrecut copilăria pentru că lunile de școală din Timișoara erau doar faze de așteptare până la vacanță. Pita cu unt și ardei, pita cu untură și ardei, pâine-n ou la micul dejun și gălbenuș bătut cu zahăr pe post de desert. Pieptene cu dinți rari și miros de petrol, doamne, nu cred că era păduche-n școală care să nu vrea să treacă și pe la mine prin cap.

Când am pus mâna pe cartea Marei – evident, am terminat-o din două mișcări și între trei respirații – mi-am mutat sufletul acolo. E drept, poveștile mele de la 12-13-14 ani nu sunt din vremea comunismului, nici măcar din anii ’80 (am împlinit 13 ani în ’92) dar eu m-am regăsit într-o grămadă de fragmente. Nu cred că-i vreunul din bula noastră – aia cu 35+ care să care să citească cartea și să nu simta la un moment dat dor de copilărie și de viață fără griji. Și un fel de deja vu.

Eu mi-am amintit cu mare drag de blocurile de la Cluj, ce altceva? Că doar la Timișoara locuiam în centru, nu aveam curte, nu aveam alee, nu aveam tei și nici prieteni. Joaca dintre blocuri, amoruri și povești de amor – ba un Miță, ba un Gelu sau Gălbenuș, fetele cu ale lor întâmplări, cine doarme la mine diseară? Petreceri în pijama, prăjitură făcută de buna, vai, bună era. Ieșirile la Poșta Mare, aprozarul din colț, primul film la Cinema – un film unguresc din care n-am priceput nici o vorbă, vecinele din scara E, mai mari ca mine – mă țineam de ele ca un cățel. Unele amintiri, ălea de m-au lovit mai tare, realizez acum, chiar sunt de dinainte de ’89. Georgiana și Jutka. Ne jucam de-a aprozarul. Ne făcea buna tot felul de minuni de mâncare și nu ne-am fi lăsat duse una de la alta. Au trecut aproape 30 de ani de-atunci, îi număr unul câte unul, fiecare are o poveste. Mara ce mi-ai făcut?

Dacă vreți să citiți o carte care nu, nu o să vă aline doruri ci o să le facă și mai aprige, puneți mâna pe În spatele blocului. Și apoi vă aștept aici să-mi povestiți și de-ale voastre amintiri.

 

0

Despre obiecte dragi

Și am mai povestit eu și o să povestesc în continuare cui mă ascultă și mă citește despre cât de dragi îmi sunt vechiturile. Mi-am făcut casa muzeu, adun cu drag orice-mi iese-n cale și daca un obiect îmi pică cu tronc fac tot posibilul să-l fac al nostru. E drept, nu prea mai strâng lucruri cu același patos, am început să renunț mai cu ușurință la obiecte și haine, nu mai încarc spațiul cu tot felul de minuni doar pentru că mi-au plăcut. Dar dacă-i ceva ce-mi face cu ochiul și gândul nu-mi dă pace, ei bine, e greu să fac față tentației!

Anul trecut, cam pe vremea asta, drumul spre grădiniță trecea prin fața unui magazin cu mobile și decorațiuni. Un loc simpatic dar cam prea plin de obiecte ce par vechi dar nu-s. Printre ele însă, un covor care mi s-a lipit de suflet. 130 de euro pentru un 1.60x 1.20, nu prea mic dar nici prea mare. Preț de dinainte de începerea iernii, când lumea se pregătea de „întins” covoare prin casă. Îl văd, oftez, parcă prea bine s-ar potrivi cu vechiturile mele de pe hol, vechituri veritabile să ne-nțelegem. Decid să-l țin în minte, dacă tot așa de tare arde și săptămânile care urmează, merg și-l iau. Între timp, m-am luat cu altele, bilete de avion, drumuri, vizite, nu că s-ar fi stins focul. În primăvară covorul tot acolo, la reduceri. 100 de euro. Decid spontan că pot trăi și fără el și cel mai bine ar fi să-mi comand niște cărți de banii ăia.

Septembrie. Se apropie iarna, ne pregătim de întins covoare. Trec pe lângă magazinul cu pricina și-l revăd. Simt cum mă ard palmele, intru, așa, să-l văd mai de-aproape.

– E frumos, spune vânzătoarea. S-au vândut toate, doar ăsta a mai rămas, dar e de decor, după atâta timp de stat în vitrină cine să-l vrea?

Nu termină de zis și în capul meu se aprind beculețele.

– Îmi faceți un preț bun și-l iau eu.

Mă privește cu neîncredere.

– Dar a stat în vitrină atâta timp… e drept, n-a bătut soarele pe el. E doar cu praf.

– La fel ar fi fost și de era la mine-n casă de când am vrut să-l cumpăr, spun eu zâmbindu-i.

Zâmbește și ea.

– Îl pot trimite la curățătorie…

– Și de acolo mi-l vor aduce direct acasă. Cât costă?

– 50 de euro?

Evident, l-am luat și-s în așteptare până-i gata de curățat și de adus acasă. Și ca să-mi fie așteptarea mai ușoară, am zis să-i găsesc și ceva frumos la care să privească în zilele lungi de iarnă. Zis și făcut: am ochit o funie cu bec la capăt. Visez la așa ceva de vreo trei ani și când întrebam de se poate face, mă priveau ca pe-o sărită de pe fix. Între timp au intrat în rând cu moda și am luat și eu una pentru acasă. La preț special pentru că patronul magazinului a fost student în România, la Cluj ca să fie coincidența și mai spectaculoasă și e și el înnebunit după vechituri. Un ceas de stat la povești și din prețul final au zburat vreo 50%. Așa afaceri să tot faci, nu?

0

Dușul de sâmbăta asta

Azi a fost prima dată când am simțit pe pielea mea că al meu Ionuț a crescut. Are aproape cinci ani și pentru mine, în continuare, e un mititel. Un copilaș. Hai să nu mă mai ascund după degete, un bebeluș.
Am pornit de cu dimineață prin oraș să rezolv una alta și între timp m-a căutat o mămică dragă, prietenă bună. Băieții noștri-s nedespărțiți încă de când erau în scutece și-s și colegi de grupă la grădiniță. Cică-l vrea tare de tot pe Ionuț. La joacă. Am hotărât să-mi beau ceaiul împreună cu ea în timp ce piticii-și satisfac pofta de chiuit împreună. Am băut un ceai, încă unul. Vreau să pornesc mai departe, am încă niște chestiuni de rezolvat.
– Ioane, vreau să plecăm.
Ionuț ridică o privire disperată. Prietenul lui la fel. Mama lui mă privește râzând și-mi propune să-l las pe Ion la joacă până-mi termin treaba. O privesc cu neîncredere. Așa ceva nu s-a mai întâmplat. Ionuț de-abia rămâne cu bunică-sa și asta după multe exerciții.
– Du-te mami la treaba ta, eu rămân să mă joc. Te aștept aici până termini!
Mă blochez. Dau din umeri (că sufletul mi-e răscolit și nu știu ce altceva să fac!), îi spun bine, zâmbesc și mă duc.
Revin după vreun ceas, prietena mea și-a făcut treaba prin casă, eu treaba p-afară, copiii mă privesc foarte serioși.
– Data viitoare să ai mai multe de făcut și să stai mai mult, bine?
Contrar a ceea ce-mi închipuiam eu, serios, pe cuvât de mamă, mă simt teribil de ușurată. Știți voi câte filme îmi făcusem eu în cap, gândindu-mă la un moment ca ăsta?
Și până la urmă, dușul rece a fost chiar plăcut.