3

Vine vara. Sau mai bine nu.

Azi mi-a sărit printre rânduri prognoza meteo pentru vara care urmează. Care-n Grecia a început deja de mai bine de două săptămâni dar care aici, din fericire, se lasă încă așteptată și întinsă de o primăvară fix pe gustul meu. Cică urmează zile grele – caniculă, soare, prea mult soare, temperaturi sinistre (mă scuzați, dar pentru mine tot ce sare de 25 e din categoria coșmar!) o vară lungă și uscată.

Cred că e cazul să recunosc. Sunt unul dintre oamenii (puțini probabil) care nu-s prieteni cu vara. Nu-mi plac temperaturile ridicate, nu-s prietenă nici cu soarele și după opt ani de Grecia la toate necazurile ăstea se mai adaugă unul: nu mai știu cum e să trăiești o vară departe de mare (dar o să aflu în curând, nu-i așa?). Și acolo mă chinuiam cu 37-le și 38-ul, uneori chiar zile-ntregi cu 39 de grade dar dacă marea-i aproape parcă nici lupta nu-i așa de greu de dus. Îmi petreceam lunile – din mai până-n octombrie, pe o plajă, sub umbrelă. Nu-mi plăcea la nebunie – știu, sună ciudat pentru orice om normal, mi se zice! dar sunt convinsă că lunile ce urmează, aici, la Timișoara o să-mi placă și mai puțin.

Îmi doresc o primăvară continuă, m-aș mulțumi și cu o toamnă lungă, fie ea și ploioasă. Un loc unde să bată vântul și la 19 grade să sară toți în sandale. Probabil că nu ne-a ieșit figura cu UK pentru că există alte destinații mai aproape de sufletul meu.

Până atunci însă, serios, oameni buni, ce locuiți în orașe departe de mare, ce faceți/ facem vara?

 

 

1

Sărbători (și amintiri)

Dacă stau acum și privesc în urmă un lucru e clar: pentru mine cele mai frumoase zile de sărbătoare sunt cele pe care le-am petrecut la Cluj, la buna, cu prietenii de pe alee. Simt și acum așa pentru că aveam ani puțini, minte deloc și toată viața înainte? Pentru că fiecare sărbătoare era cumva legată de vacanță și ăsta era motiv de bucurie în sine? Habar nu am. Cert e că cele mai frumoase amintiri sunt cele de atunci. Noapte de Înviere la biserica din Grigorescu, cu fetele, lunea de după Paști când umbau băieții la udat, miros de primăvară printre blocuri și sentimentul că vara, vacanța de vară e așa de aproape.

Au urmat anii de facultate când am ales să petrec Paștile la Timișoara, apoi ani prin Germania, la Viena și ultimii ani pe care i-am petrecut în Grecia, frumoși toți nu zic. Adevărul e că la malul mării, sărbătoarea asta are ceva special. Începe de cu o seară înainte, continuă cu trezire târzie, cafea, plăcintă cu brânză și spanac, foc întețit pentru miel (nu se poate fără!), masă de prânz ce se întinde până pe după amiază, cafele, prăjituri, familie-ntinsă, muzică și leneveală. Cred că-n opt ani de Grecia am prins doar un an cu vreme tulbure, în rest, soare și pălării și verde și miros de mare.

Anul acesta, prima Sărbătoare acasă. Ploaie și vânt, burți pline și două cărți începute și terminate. O duminică în care lenea a fost la putere și ce bine a fost! Nu mai am de ceva vreme chemare spre ce înseamnă sărbătorile ăstea, mă bucur pur și simplu că suntem împreună. Am trecut de ceva vreme de faza în care simțeam – ori ba, una sau alta. Acum pur și simplu e bine că mi-e bine și că ne e bine. Și avem câteva zile în care nu trebuie să…  nimic!

Dacă duminica a fost somn și cărți și stat în pijamale, lunea am petrecut-o cu oameni dragi. Și mi-a venit în minte un an, în urmă cu mulți, foarte mulți ani, nici nu mai știu – se poate să fi visat? în care seara de sărbătoare s-a încheiat la noi acasă, în jurul mesei din sufragerie (parcă era acoperită cu o pătură?) și cu oamenii mari de atunci jucând remi. Lumina în cameră era gălbuie și țin minte că nu era prea cald dar era ceva în aer – nu știu, faptul că erau/ eram împreună? Era bine.

Așa am încheiat și noi seara de ieri. Cu remi și oameni dragi și copii veseli și bine. Voi cum ați petrecut anul ăsta?

 

0

amintiri și ce urmează

Am încheiat o săptămână care m-a lăsat fără pic de energie. Plină de gânduri a fost și întrebări, de-o fi bine ce fac și de-s bune alegerile noastre. Plină de povești cu un Ionuț furios căruia nu-i prea place la școala pentru că deschidem caiete, închidem caiete, care duce dorul prietenilor lui (știi cum e, peste gard iarba e mereu mai verde și amintirile chiar te pot convinge de asta) și care suferă puțin, dar destul, că mama nu mai lucrează de acasă și timpul nostru împreună e cât o alună mică și pricăjită.

– Mai știi când eram amândoi, mereu și tot timpul?

– Mai știu.

– Aveai cel mai fain lucru din lume. De acasă!

– Da. Și mă bucur tare că l-am avut. Dar lucrurile se schimbă și eu aveam nevoie de o astfel de schimbare. Și-mi place mult lucrul meu de acum.

– Adică atunci nu ți-a plăcut?

– Ba da. Mult. Și-s fericită că am putut fi împreună așa de multe zile și luni și ani. Că ai crescut cu mine și eu cu tine. Și acum sunt fericită că suntem aici și am intrat în altă etapă. Și vezi, ai ocazia să te bucuri și de tati cum te bucurai de mine…

– Nu înțelegi. Tu ești principala!

Îl simt încordat și supărat. Știu că nu-i poate fi ușor – doar Ionuț nu-i prieten cu schimbarea!

– Dacă schimbăm puțin programul… Când vin acasă de la birou pun telefonul în dulap, nu pornesc nici laptopul, nu fac ordine și nici mâncare ci stau cu tine. Mergem în parc, biciclete, cinema, plimbare?

– Și ce mâncăm?

– Improvizăm!

Râde. De săptămâna viitoare intrăm în programul de primăvară. Cu mai multe salate și o casă mai dezordonată. Dar cu un copil fericit.

p.s. E prima dată în șase ani și 11 luni când el pleacă pentru un weekend cu alții, nu cu noi. Stomacu-i ghem, mintea-i alertă, prea multe idei mi se plimbă pe acolo, îmi suna-n cap încurajări pe care i le fac de când era de-o șchioapă, lumea-i mare, trebuie descoperită, să mergi, să zbori, să pleci departe, să descoperi. Cu o mână mi-aș pune lacăt la gură și aș astupa-o cu câlți și lipici. Cu alta aș trage-o pe prima și aș lăsa-o să zică. Chiar de-i greu și chiar de așa cum sunt acum o să tot fiu și altă dată.

 

 

2

Despre iubite(le pe care nu le are. Încă)

Oh, oh le știți pe soacrele ălea care-și bagă nasul peste tot? Soacra – stereotip, deja o vizualizez și mă pufnește râsul și pe mine – soacră băgăcioasă, curioasă, n-are stare până nu trage cu ochiul? Care are mereu, dar mereu ceva de spus și comentat? Care, evident, le știe pe toate? Soacra mamă de cel mai fain băiat din lume? Îmi închipui – acum, privind de la depărtare că așa o să fiu și eu. Evident, drumu până acolo-i lung și am timp să-mi trag cu palma peste frunte și să-mi pun ieșirile în ordine. Sau? Crețul mă trage de mânecă, hai măi că o să-ți dea curiozitatea pace până atunci, sau, ce ne facem când ne aduce prima fată acasă? Îi spui să vină cu cv-ul? O bagi în bucătărie și-i iei interviu?

Și știu că nu-i bine că al meu Ionuț e ca o mimoză, cu cât îl atingi mai tare cu atâta se retrage mai repede, dar nu mă pot abține. Visam la dialoguri amoroase cu al meu pitic încă de când am aflat că-i băiat. Azi am auzit-o pe o doamnă în tramvai, cică piticul ei are vreo trei iubite și-i mare crai. În clasa pregătitoare și el. Am venit cu gând să văd care-i situația și la noi – cu toate că-n afară de lego, se știe, Ionuț nu are alte interese. Și cum stăteam noi încolăciți pe canapea, drăgăleli și pupături, ce dor mi-a fost de tine, ba mie mai tare, nu mă abțin. Că doar nu vreau.

– Ioane, până la urmă, nici o fată nu-ți face cu ochiul?

– De ce să-mi facă cu ochiul?

– Adică nu-ți place nici o fată? O colegă de la școală? N-ai și tu iubită?

Îl văd că se rușinează și-și lasă ochii-n jos. Începe să-mi spună de lista pentru Moșu’, încearcă discret să scape de subiect. Dar ți-ai găsit!

– Când o să ai o iubită… ce o să faci cu ea?

– Habar nu am. Eu o să fiu pilot.

– Aham. Dar dintre toate fetele prietene, e una care-ți place? Adică pe care ai vrea-o de iubită?

-… poate. Dar nu acum.

Greu cu el.

– Păi nu acum. Mai încolo.

– Când o să fiu pilot. Sper să nu fiu prea ocupat.

– Dar zile libere nu o să ai?

– În zilele libere va trebui să-mi duc avionul la reparat. Și dacă nu e stricat, atunci, ei bine, atunci o să o duc pe fetiță la plimbare.

– Care fetiță?

– Aia care îmi place!

– Care îți place? mă alarmez eu repede că am scăpat subiectul. Adică îți place acum de una?

Mă privește lung. Lung așa cum doar el (și poate ta-su) știe.

– Dacă mi-ar plăcea, ți-aș fi spus deja! Știi că ție îți spun tot!

Gata. M-am liniștit. Dar e clar că trebuie să am un dialog, eu cu mine și doar noi două că altfel soacra aia stereotip o să aibă poza mea în dreptul ei.

 

6

Gândurile de vineri

Mi-am amintit ieri, citind textul Ioanei și comentariile la el, primii doi ani cu Ionuț. 24 de luni și mai bine în care m-am crezut centrul universului lui. Și, între noi fie vorba, chiar eram. Îmi venea greu să accept pe altcineva în jur, trăiam cu impresia – cred că-mi și plăcea – că eu sunt cea care trebuie să ducă tot greul. Nu ceream ajutor, nu îl acceptam daca îmi era oferit iar în ceea ce privește implicarea tatălui, ei bine preferam să-l las la o parte pentru că era prea complicat să-i explic lui cum vreau EU să fie făcute lucrurile. Adică, știți și voi, cum „e bine”. Eram mama absolută, le știam pe toate și nu voiam să pierd nici o secundă din ceea ce – se spune, e cea mai faină experiență din viața de femeie.

Ei bine, sinceră să fiu, după primul an m-am simțit cam obosită. Și ruptă cumva între povestea cu nimic nu s-a schimbat, toate-s la fel și cea cu eu trebuie să le fac pe toate, cum naiba mă împart. Săream dintr-o extremă în alta. Pe de-o parte nu voiam să-l scap pe Ionuț din priviri, pe de alta tânjeam după zilele în care nu aveam nici o grijă. Îl lăsam un ceas, două cu bunica, timp în care în loc să mă relaxez mă luptam cu sentimente de vinovăție și o sunam pe biata trântindu-i instrucțiuni. Da, săream dintr-o parte în alta și simțeam că nu mă bucur de nimic.

Am dus-o așa o vreme, eu în lumea mea cu Ionuț, crețul, la ușă. Primul semnal că nu, nu-i bine ce se întâmplă a venit într-o vacanță. Ionuț nu-l accepta pe ta-su. Toate trebuiau făcute cu mine. În clipa în care-i dispăream din vizor, începeau urletele. Frustrare în toate părțile. Eu, pentru că tare, tare m-aș mai fi relaxat, ta-su pentru că fiecare încercare de apropiere îi era blocată, Ionuț pentru că nu pricepea ce se întâmplă. M-am trezit că vreau ca soțul meu să preia responsabilitatea de care-l privasem cu bună știință și-mi făceam filme-n cap. De ce nu face el ce trebuie să facă? Acum vreau, nu-i așa? Da, nu pot să le fac pe toate singură. Și chiar dacă pot, nu vreau să le mai fac pe toate singură. De ce aș vrea? Doar suntem doi implicați, de ce doar eu? M-am trezit vorbind singură. Apoi cu draga de Raluca. Am luat o pauză de gândire și le-am dat și lor spațiu de regăsire. Mi-am luat zborul la propriu – am plecat un weekend lung și i-am lăsat pe cei doi, tată și fiu să se găsească. Ne-a prins bine.

Acum stau și mă gândesc, așa, privind în urmă, câte chestii aș fi putut evita dacă aș fi recunoscut de la început că mie nu-mi place să fiu doar eu și tot timpul cu Ionuț și ce bine ar fi fost să pot accepta asta fără să mă simt vinovată. Dacă aș fi lăsat la o parte aerul de atotștiitoare și am fi pornit pe drumul acesta împreună, așa cum plănuiam de fapt să facem.

El era cu treaba lui, eu acasă, așa că-n mintea mea am dat verdictul: dacă sunt acasă înseamnă că e treaba mea să mă ocup de tot. Și cât ești de norocoasă – poți să te ocupi de tot – am auzit treaba asta din atâtea guri de le-am pierdut numărul. Și dacă nu-mi place, dar chiar nu-mi place să fac eu tot și doar eu tot timpul? Asta înseamnă oare că-s o nerecunoscătoare? Dacă nu găsesc bucurie absolută în a sta tot timpul cu Ionuț, cu siguranță am o problemă. Și dă-i și luptă cu sentimentele ăstea. Și caută-ți calea și drumul și liniștea.

Au trecut șase ani și jumătate și, cred eu, m-am deșteptat cam de vreo trei. Am înțeles că-i greu ca naiba să controlezi tot și de fapt nici nu-i nevoie. Și cât de grea e viața dacă bagi în seamă fiecare părere și dat de sfat. Fiecare-și are stilul și felul de a fi. Fiecare știe mai bine ce se potrivește familiei și ce nu.

Mi-a luat o vreme să-nțeleg că Ionuț nu pățește nimic dacă stă cu ta-su și mănâncă pizza direct din cutie pe masa din sufragerie. La fel, dacă stă în pijama o zi întreagă și apoi merg la supermarket doar cu jacheta aruncată peste, la fel, nu se oprește lumea-n loc. Dacă seara înainte de culcare, aleg bătaia cu perne în locul strânsului în brațe – așa cum am văzut că se face-n reclame, iar nu-i treaba mea, e treaba lor. Relația lor și felul lor de-a și-o construi.

Dacă Ionuț rămâne cu bunica o zi, două, trei, la fel, nu pățește nimic. Și nici vinovată nu-i cazul să mă simt pentru că el e bine, e cel mai bine, atunci când sunt eu bine.

De unde tot apar sentimentele ăstea de vinovăție? De la presiunea celor din jur? De la enunțuri de adevăr absolut – așa trebuie să fie toate ca să intri și tu-n rândul mamelor bune? Cine poate să spună ce e aia o mamă bună? De ce unele-s mai bune decât celelalte? De ce nu putem pur si simplu să acceptăm că fiecare familie și fiecare om își are dinamica și regulile după care funcționează? De ce e greu de priceput că poate ce-i bine pentru tine pentru mine-i doar coșmar? Mi-e ciudă tare că m-am încăpățânat să cred că știu mai bine – Până la urmă suntem așa de multe și de diferite. Și ce-i mai frumos pe lume asta decât să te bucuri de varietate și diferențe?

 

 

0

6. 6. 7.

A trecut și prima zi din capitolul ăsta. Și ce-i ciudat, știți ce-a fost mai greu? Ce mi-a fost mai greu? Faptul că am realizat, de-abia azi am realizat, că am pus punct unei etape. Aia de șase ani, șase luni și șapte zile în care totul – sau mă rog, aproape totul, a fost despre și cu Ionuț. Proiecte de lucru de acasă – am bifat zeci. Zile întregi cu laptopul pe genunchi printre piese de lego și îmbrățișări? Nenumărate. Povești scrise-n pijama? Le-am pierdut numărul.

Șase ani, șase luni și șapte zile – în care am lipsit în total, adunate, vreo 20. În rest, împreună, cam peste tot. Zile de grădi cu patru ore că nu mă înduram să-l las mai mult. Trezire împreună, mic dejun în trei, drum spre grădi și stat la taifas. Drum de la grădi înspre casă, noi doi sau cu vreun alt coleg – Doamne, cum nu se mai lăsau duși de la noi! Program de după amiază, ore-ntregi de citit sau joacă sau parc sau plajă. Lucru printre picături de viață cu puiul de om. Nu regret nici o secundă petrecută astfel. Și-mi dau seama, ciudat, îmi dau seama că mă simt bine în noua poveste în timp ce-mi simt și sufletul cum se strânge confirmându-mi că am schimbat macazul. Un fel de dulce cu gust iute. Aromă delicată cu iz de înțepătură și altă textură.

Mâine-i ziua 2 și apoi 3 și urmează și altele.  Jelesc – draga de Raluca bine-mi pică vorba și mă duce cu mintea la tine! și-ncet încet o să(-mi) fie tot mai bine. Și mă gândesc la alte mame, ce-au stat acasă o lună, două, un an sau doi și-mi dau seama că de fapt șase-s mulți dar și de-ar fi zece despărțirea tot grea-i. Bine zic?

 

1

Nervosul din gândurile noastre

Ieri, la grădiniță, Ionuț mă aștepta pe scări.

– Care-i baiul? îl întreb eu și-l iau în brațe.

– Stavro a zis că nu mai sunt prietenul lui. Că are mulți prieteni dar pe mine nu mă mai are.

– Oh, teribil. Dar de ce? S-a întâmplat ceva?

– Păi Stavro mi-a stricat racheta. Am construit una și mi-a stricat-o. Și m-am înfuriat foarte tare.

– Am înțeles, Stavro a stricat racheta pe care tu ai construit-o, tu te-ai înfuriat și el nu te mai vrea de prieten. Pentru că te-ai înfuriat?

Stă puțin pe gânduri.

– M-am înfuriat așa de tare și nervosul era la butoane (*i-a rămas în minte nervosul din filmul Inside Out) și ne-am gândit să stricăm și noi racheta lui Stavro.

– Aha. Așa de nervoși ați fost – și tu și nervosul încât primul lucru care v-a venit în gând a fost să stricați și voi racheta… A fost doar un gând?

– La început a fost un gând. Tare nervos. Și apoi, apoi am stricat-o.

– Adică nu a rămas doar în gând?

– Nu, am stricat-o pur și simplu. Nu doar în gând. Prima dat în gând, dar apoi am stricat-o în realitate. Am zdrobit-o.

– După care te-ai liniștit …

– Nu m-am liniștit imediat. Încă nu-s chiar liniștit.

Mergem mână-n mână spre casă și povestim, despre nervosul lui, despre nervosul meu, despre nervoși în general. Și-mi place de mor să-l aud cum le zice și cum le gândește și cum le îmbracă. Îi spun și eu cum nervosul ăla mă conduce uneori, cum e bine să-l luăm cu blândețe de la butoane și să-i dăm altceva de lucru.

– Să-i dăm creioane să deseneze?

– Creioane, da, e o idee bună. Sau niște mașinuțe.

– Plastelină, sau un lego nou…

Mă umflă râsul.

– Adică un lego nou l-ar liniști pe nervosul tău?

– O, cu siguranță. Și niște caramele. Sau o înghețată. Ar fi liniștit ca și cum n-ar fi.

Măcar am aflat secretul.