0

Cum a trecut mezociclonul peste noi

Duminica furtunoasă ne-a prins în formulă extinsă. Treziți târziu după cheful de la nunta de sâmbătă seara am decis că sarmalele mâncate în familie sunt mai faine decât cele mâncate acasa așa că ne-am făcut program ad hoc la miri.

Ion, varu-su și bunicii ne-au luat-o înainte, noi am mers mai cu ritm de părinți care și-au ieșit din ritmul petrecerii. La Timișoara a fost cald ieri. Prea cald și prea fără aer. Am ajuns în calea Șagului (la vreo 10 minute de casă, 10 minute de mers cu mașina în condiții de oraș gol), am mâncat una, două, trei, vreo șapte, că erau mici și cu varză dulce, hi, hi și ho, ho, grecul testează țuica, mai o bere, mai o glumă, Ionuț îmi povestește despre iubita lui, trag cu ochiul în stânga mea, sus pe cer, parcă-i cam negru cerul. Începe să bată vântul, dar nu pare nimic serios, aici în Banat suntem obișnuiți cu ploaie de vară și furtună de final de august. Tata se ridică brusc: „Eu mă duc acasă!”, mama după el, Ionuț și varu-su se lipesc de ei că vor la LEGO și jucării. Vântul bate tot mai tare, sor-mea spune „Știi ce, merg cu ei că-s mai liniștită de-s și eu acolo!”. Ei pleacă, trec câteva minute, două, trei, cinci? se aude o bufnitură, se trântește masa în curte, cad nucile din copac, zboară ceva pahare. Nu pricep mare lucru, casa e lungă, au doar o fereastră înspre stradă restul dau în curtea îngustă unde vântul nu are loc să-și facă de cap. Sun la mama – „Suntem bine, bate vântul, te sun când ajung acasă!” Nu termină ce are de spus, se aude o bufnitură și-l aud pe David țipând ca din gură de șarpe. „Ce se întâmplă?” urlu-n receptor în timp ce pe fundal se mai aude o bufnitură. „Venim înapoi!” zice mama și rămân cu telefonul în mână. Ies în stradă, simt că mă ia vântul pe sus, crengi și țigle zboară-n toate direcțiile, apare mașina lui tata cu trei geamuri sparte: două în față, unul în spate. David urlă, sor-mea urlă, Ionuț stă nemișcat în scaunul lui dar țipă când mă vede: „Mami, a fost ca-n filme! Mami, dar nimeni nu e rănit, suntem bine, mami, aproape că ne-a luat vântul pe sus!” Îl scot în brațe trec drumul în fugă, tomberoane de gunoi aleargă în direcția noastră, e ca-n filmele ălea de le vezi la cinema și zici că așa ceva nu ți se poate întâmpla. Intrăm în casă, Dea are un atac de panică, David urlă și mai tare, respirăm, suntem toți bine. Ionuț povestește despre dragonul lui care a fost supărat că n-a primit destul desert și a pornit uraganul. Apoi o întoarce cu altă poveste cu iubita lui după care brusc merge la David și-l ia în brațe. „Te iubesc”. Stăm împreună toți încă un ceas, eu îmi liniștesc sufletul cu napolitane și ciocolată, toți suntem cu telefoanele în mână. Într-un final plecăm înspre casă. Sinistru peisaj ne iese-n cale. Drumuri blocate, copaci smulși din rădăcină, țigle, cărămizi, gunoaie, mașini sparte. La noi din fericire toate-s cum le-am lăsat. Lipesc niște crengi din teii din fața geamului și ferestrele se cer spălate. Nimicuri.

Seara în pat Ionuț îmi spune că mă iubește. Pe mine, pe tati, pe David, pe iubita lui. În ordinea asta? Nu. Pe tine prima, pe iubita mea tot prima. Se poate oare? Se poate, îl liniștesc eu și-l țin aproape. Încerc să nu mă gândesc la cum ar fi fost drumul lor până acasă de nu săreau geamurile din loc. Încerc să nu mă gândesc de ce naiba i-am lăsat să plece. „Când se mai întâmplă urgențe din ăstea, mami, stăm pe loc. Ne adăpostim. Nu facem pe vitejii, bine?” Bine, răspund eu. „Și mâine mergem în parcul de lângă școală să facem ordine, pentru că e parcul tuturor și toți trebuie să facem!” Asta-i una din concluziile de noapte bună. Aia cu însuratul cere poveste separată.

P.S. Azi, așa cum visa el aseară, au fost în parcul de lângă școală și au făcut curat. Au strâns crengi și frunze și au lucrat împreună. Există speranță, zic eu.

 

Anunțuri
1

Ca frații (cum n-au fost surorile)

Relația mea cu sor-mea a fost mereu un fel de joacă de-a șoarecele și pisica. În care eu eram pisica sau cel puțin am fost până a băgat foarfeca în părul meu, la propriu. Nu mai știu care a fost reacția mea când am aflat că e pe drum o soră și că nu voi mai fi singură (niciodată) dar privind în urmă, am impresia că bucuria n-a dat p-afară.

Când era mică, mică știu sigur că am avut o tentativă de a o ridica din pat, s-o iau în brațe și s-o duc undeva. Cică plângea și ăsta o fost motivul. Bine că m-a prins mama la timp. Când a mai crescut, o căpăceam cu fiecare ocazie. Tras de păr, picioare date pe sub masă, să nu pună mâna pe nimic din ce era al meu, să nu dorească nimic, să nu poftească nimic, să nu miște, să nu respire. Era blândă biata și moale și rotundă și nu prea-mi ieșea din vorbă. Mai avea și episoade (scurte, ce-i drept) de revolta pe care le îmblânzeam cu câte o amenințare sau una peste cap. Știu, sună tragic și pentru ea chiar era. Pe lângă asta, cam toata copilăria ei am fost dată drept exemplu, explodam de atâta seriozitate. Dar meritul pentru asta nu-l am eu ci e o treabă ce intra în categoria tâmpenilor făcute de ai mei.

Îmi amintesc că seară de seară – pe vremea aia dormeam împreună, într-un pat, o pocneam pe sub pătură. Pentru că se mișca, se foia, respira. Nu cred că i-a fost ușor. Nici mie. Mama mi-o băga pe gât cu fiecare ocazie, ia-o cu tine în oraș, scoate-o-n lume, și toate ăstea culminau cu nu te duci nicăieri de nu o iei și pe sor-ta cu tine. O luam – dar știa biata deja că trebuie să stea cu câțiva pași mai în spate, să nu deschidă gura, să fie invizibilă. Când și-a luat carnetul, condiționam ieșirea cu noi de poziția ei de șofer. Și câte și mai câte, mărunte dar al naibii de afurisite. M-a prins și ea la un moment dat, pe scaunul de frizerie, m-a tuns de aici, m-a tuns de acolo până m-am trezit că arăt ca o veveriță și nu mai aveam ce face. Am înghițit în sec. O meritam.

În ăia doi ani pe care i-am trăit împreună la Viena în loc să-mi plătească tot chinul prin care a trecut, mi-a călcat și haine și mă aștepta duminică de duminică cu supă de pui și pireu de cartofi ca la mama acasă. Mai mereu lăsa câte ceva dulce-n frigider și voia să știe pe unde sunt, să nu care cumva să mă fure cineva. Comenta când ieșeam în oraș, comenta când veneam, și acum e clar: ăla a fost momentul în care am schimbat puțin rolurile – atât cât să lăsăm o urmă de echilibru să-și facă loc în viața noastră.

Acum suntem bine. Ne vedem și suficient de rar cât să nu dăm în plictiseală și pe mine să mă mănânce-n palmă să-i mai trag câte una. Obiceiurile proaste mor greu. Mai primesc din când în când câte un mesaj cu poze cu haine – care se potrivesc mai bine? Sau cu câte un covor – arată fain aici? Chestii pe care le fac probabil toți frații mai mici din lume. Mici și nesiguri. Chiar de-i comentez de fiecare dată – ce scriam mai sus, faza cu obiceurile proaste? îmi place la nebunie că mă întreabă. Tot io-s aia mare.

Ce-i mai fain și mai fain însă în toată nebunia asta e faptul că ai noștri pitici se au mai bine ca frații. Ionuț îl iubește pe David, David îl iubește pe Ionuț. Nu, nu sunt verișori, sunt mai mult de atât, sunt cei mai buni prieteni, sunt frații pe care  nu-i au.

-Mami, știi că pe tine te iubesc cel mai mult în lumea asta? Adică tu ești prima! îmi șoptește Ion la ureche. Dar mai știi ceva? Și pe David îl iubesc la fel de mult cum te iubesc pe tine. Doar pe voi doi vă iubesc pe primul loc. Și apoi și pe ceilalți…

Îi văd cum se joacă, se îmbrățișează, de se ceartă încearcă să facă repede pace. Sunt așa de luminoși împreună. Fericiți, cu gurile până la urechi. Se caută, duc dorul unui altuia, fac planuri de împreună pentru totdeauna. Ei au ce n-am avut noi. Și-i bine.

1501840_10151725609205927_1392487261_n

 

3

Vine vara. Sau mai bine nu.

Azi mi-a sărit printre rânduri prognoza meteo pentru vara care urmează. Care-n Grecia a început deja de mai bine de două săptămâni dar care aici, din fericire, se lasă încă așteptată și întinsă de o primăvară fix pe gustul meu. Cică urmează zile grele – caniculă, soare, prea mult soare, temperaturi sinistre (mă scuzați, dar pentru mine tot ce sare de 25 e din categoria coșmar!) o vară lungă și uscată.

Cred că e cazul să recunosc. Sunt unul dintre oamenii (puțini probabil) care nu-s prieteni cu vara. Nu-mi plac temperaturile ridicate, nu-s prietenă nici cu soarele și după opt ani de Grecia la toate necazurile ăstea se mai adaugă unul: nu mai știu cum e să trăiești o vară departe de mare (dar o să aflu în curând, nu-i așa?). Și acolo mă chinuiam cu 37-le și 38-ul, uneori chiar zile-ntregi cu 39 de grade dar dacă marea-i aproape parcă nici lupta nu-i așa de greu de dus. Îmi petreceam lunile – din mai până-n octombrie, pe o plajă, sub umbrelă. Nu-mi plăcea la nebunie – știu, sună ciudat pentru orice om normal, mi se zice! dar sunt convinsă că lunile ce urmează, aici, la Timișoara o să-mi placă și mai puțin.

Îmi doresc o primăvară continuă, m-aș mulțumi și cu o toamnă lungă, fie ea și ploioasă. Un loc unde să bată vântul și la 19 grade să sară toți în sandale. Probabil că nu ne-a ieșit figura cu UK pentru că există alte destinații mai aproape de sufletul meu.

Până atunci însă, serios, oameni buni, ce locuiți în orașe departe de mare, ce faceți/ facem vara?

 

 

1

Sărbători (și amintiri)

Dacă stau acum și privesc în urmă un lucru e clar: pentru mine cele mai frumoase zile de sărbătoare sunt cele pe care le-am petrecut la Cluj, la buna, cu prietenii de pe alee. Simt și acum așa pentru că aveam ani puțini, minte deloc și toată viața înainte? Pentru că fiecare sărbătoare era cumva legată de vacanță și ăsta era motiv de bucurie în sine? Habar nu am. Cert e că cele mai frumoase amintiri sunt cele de atunci. Noapte de Înviere la biserica din Grigorescu, cu fetele, lunea de după Paști când umbau băieții la udat, miros de primăvară printre blocuri și sentimentul că vara, vacanța de vară e așa de aproape.

Au urmat anii de facultate când am ales să petrec Paștile la Timișoara, apoi ani prin Germania, la Viena și ultimii ani pe care i-am petrecut în Grecia, frumoși toți nu zic. Adevărul e că la malul mării, sărbătoarea asta are ceva special. Începe de cu o seară înainte, continuă cu trezire târzie, cafea, plăcintă cu brânză și spanac, foc întețit pentru miel (nu se poate fără!), masă de prânz ce se întinde până pe după amiază, cafele, prăjituri, familie-ntinsă, muzică și leneveală. Cred că-n opt ani de Grecia am prins doar un an cu vreme tulbure, în rest, soare și pălării și verde și miros de mare.

Anul acesta, prima Sărbătoare acasă. Ploaie și vânt, burți pline și două cărți începute și terminate. O duminică în care lenea a fost la putere și ce bine a fost! Nu mai am de ceva vreme chemare spre ce înseamnă sărbătorile ăstea, mă bucur pur și simplu că suntem împreună. Am trecut de ceva vreme de faza în care simțeam – ori ba, una sau alta. Acum pur și simplu e bine că mi-e bine și că ne e bine. Și avem câteva zile în care nu trebuie să…  nimic!

Dacă duminica a fost somn și cărți și stat în pijamale, lunea am petrecut-o cu oameni dragi. Și mi-a venit în minte un an, în urmă cu mulți, foarte mulți ani, nici nu mai știu – se poate să fi visat? în care seara de sărbătoare s-a încheiat la noi acasă, în jurul mesei din sufragerie (parcă era acoperită cu o pătură?) și cu oamenii mari de atunci jucând remi. Lumina în cameră era gălbuie și țin minte că nu era prea cald dar era ceva în aer – nu știu, faptul că erau/ eram împreună? Era bine.

Așa am încheiat și noi seara de ieri. Cu remi și oameni dragi și copii veseli și bine. Voi cum ați petrecut anul ăsta?

 

0

amintiri și ce urmează

Am încheiat o săptămână care m-a lăsat fără pic de energie. Plină de gânduri a fost și întrebări, de-o fi bine ce fac și de-s bune alegerile noastre. Plină de povești cu un Ionuț furios căruia nu-i prea place la școala pentru că deschidem caiete, închidem caiete, care duce dorul prietenilor lui (știi cum e, peste gard iarba e mereu mai verde și amintirile chiar te pot convinge de asta) și care suferă puțin, dar destul, că mama nu mai lucrează de acasă și timpul nostru împreună e cât o alună mică și pricăjită.

– Mai știi când eram amândoi, mereu și tot timpul?

– Mai știu.

– Aveai cel mai fain lucru din lume. De acasă!

– Da. Și mă bucur tare că l-am avut. Dar lucrurile se schimbă și eu aveam nevoie de o astfel de schimbare. Și-mi place mult lucrul meu de acum.

– Adică atunci nu ți-a plăcut?

– Ba da. Mult. Și-s fericită că am putut fi împreună așa de multe zile și luni și ani. Că ai crescut cu mine și eu cu tine. Și acum sunt fericită că suntem aici și am intrat în altă etapă. Și vezi, ai ocazia să te bucuri și de tati cum te bucurai de mine…

– Nu înțelegi. Tu ești principala!

Îl simt încordat și supărat. Știu că nu-i poate fi ușor – doar Ionuț nu-i prieten cu schimbarea!

– Dacă schimbăm puțin programul… Când vin acasă de la birou pun telefonul în dulap, nu pornesc nici laptopul, nu fac ordine și nici mâncare ci stau cu tine. Mergem în parc, biciclete, cinema, plimbare?

– Și ce mâncăm?

– Improvizăm!

Râde. De săptămâna viitoare intrăm în programul de primăvară. Cu mai multe salate și o casă mai dezordonată. Dar cu un copil fericit.

p.s. E prima dată în șase ani și 11 luni când el pleacă pentru un weekend cu alții, nu cu noi. Stomacu-i ghem, mintea-i alertă, prea multe idei mi se plimbă pe acolo, îmi suna-n cap încurajări pe care i le fac de când era de-o șchioapă, lumea-i mare, trebuie descoperită, să mergi, să zbori, să pleci departe, să descoperi. Cu o mână mi-aș pune lacăt la gură și aș astupa-o cu câlți și lipici. Cu alta aș trage-o pe prima și aș lăsa-o să zică. Chiar de-i greu și chiar de așa cum sunt acum o să tot fiu și altă dată.

 

 

2

Despre iubite(le pe care nu le are. Încă)

Oh, oh le știți pe soacrele ălea care-și bagă nasul peste tot? Soacra – stereotip, deja o vizualizez și mă pufnește râsul și pe mine – soacră băgăcioasă, curioasă, n-are stare până nu trage cu ochiul? Care are mereu, dar mereu ceva de spus și comentat? Care, evident, le știe pe toate? Soacra mamă de cel mai fain băiat din lume? Îmi închipui – acum, privind de la depărtare că așa o să fiu și eu. Evident, drumu până acolo-i lung și am timp să-mi trag cu palma peste frunte și să-mi pun ieșirile în ordine. Sau? Crețul mă trage de mânecă, hai măi că o să-ți dea curiozitatea pace până atunci, sau, ce ne facem când ne aduce prima fată acasă? Îi spui să vină cu cv-ul? O bagi în bucătărie și-i iei interviu?

Și știu că nu-i bine că al meu Ionuț e ca o mimoză, cu cât îl atingi mai tare cu atâta se retrage mai repede, dar nu mă pot abține. Visam la dialoguri amoroase cu al meu pitic încă de când am aflat că-i băiat. Azi am auzit-o pe o doamnă în tramvai, cică piticul ei are vreo trei iubite și-i mare crai. În clasa pregătitoare și el. Am venit cu gând să văd care-i situația și la noi – cu toate că-n afară de lego, se știe, Ionuț nu are alte interese. Și cum stăteam noi încolăciți pe canapea, drăgăleli și pupături, ce dor mi-a fost de tine, ba mie mai tare, nu mă abțin. Că doar nu vreau.

– Ioane, până la urmă, nici o fată nu-ți face cu ochiul?

– De ce să-mi facă cu ochiul?

– Adică nu-ți place nici o fată? O colegă de la școală? N-ai și tu iubită?

Îl văd că se rușinează și-și lasă ochii-n jos. Începe să-mi spună de lista pentru Moșu’, încearcă discret să scape de subiect. Dar ți-ai găsit!

– Când o să ai o iubită… ce o să faci cu ea?

– Habar nu am. Eu o să fiu pilot.

– Aham. Dar dintre toate fetele prietene, e una care-ți place? Adică pe care ai vrea-o de iubită?

-… poate. Dar nu acum.

Greu cu el.

– Păi nu acum. Mai încolo.

– Când o să fiu pilot. Sper să nu fiu prea ocupat.

– Dar zile libere nu o să ai?

– În zilele libere va trebui să-mi duc avionul la reparat. Și dacă nu e stricat, atunci, ei bine, atunci o să o duc pe fetiță la plimbare.

– Care fetiță?

– Aia care îmi place!

– Care îți place? mă alarmez eu repede că am scăpat subiectul. Adică îți place acum de una?

Mă privește lung. Lung așa cum doar el (și poate ta-su) știe.

– Dacă mi-ar plăcea, ți-aș fi spus deja! Știi că ție îți spun tot!

Gata. M-am liniștit. Dar e clar că trebuie să am un dialog, eu cu mine și doar noi două că altfel soacra aia stereotip o să aibă poza mea în dreptul ei.

 

6

Gândurile de vineri

Mi-am amintit ieri, citind textul Ioanei și comentariile la el, primii doi ani cu Ionuț. 24 de luni și mai bine în care m-am crezut centrul universului lui. Și, între noi fie vorba, chiar eram. Îmi venea greu să accept pe altcineva în jur, trăiam cu impresia – cred că-mi și plăcea – că eu sunt cea care trebuie să ducă tot greul. Nu ceream ajutor, nu îl acceptam daca îmi era oferit iar în ceea ce privește implicarea tatălui, ei bine preferam să-l las la o parte pentru că era prea complicat să-i explic lui cum vreau EU să fie făcute lucrurile. Adică, știți și voi, cum „e bine”. Eram mama absolută, le știam pe toate și nu voiam să pierd nici o secundă din ceea ce – se spune, e cea mai faină experiență din viața de femeie.

Ei bine, sinceră să fiu, după primul an m-am simțit cam obosită. Și ruptă cumva între povestea cu nimic nu s-a schimbat, toate-s la fel și cea cu eu trebuie să le fac pe toate, cum naiba mă împart. Săream dintr-o extremă în alta. Pe de-o parte nu voiam să-l scap pe Ionuț din priviri, pe de alta tânjeam după zilele în care nu aveam nici o grijă. Îl lăsam un ceas, două cu bunica, timp în care în loc să mă relaxez mă luptam cu sentimente de vinovăție și o sunam pe biata trântindu-i instrucțiuni. Da, săream dintr-o parte în alta și simțeam că nu mă bucur de nimic.

Am dus-o așa o vreme, eu în lumea mea cu Ionuț, crețul, la ușă. Primul semnal că nu, nu-i bine ce se întâmplă a venit într-o vacanță. Ionuț nu-l accepta pe ta-su. Toate trebuiau făcute cu mine. În clipa în care-i dispăream din vizor, începeau urletele. Frustrare în toate părțile. Eu, pentru că tare, tare m-aș mai fi relaxat, ta-su pentru că fiecare încercare de apropiere îi era blocată, Ionuț pentru că nu pricepea ce se întâmplă. M-am trezit că vreau ca soțul meu să preia responsabilitatea de care-l privasem cu bună știință și-mi făceam filme-n cap. De ce nu face el ce trebuie să facă? Acum vreau, nu-i așa? Da, nu pot să le fac pe toate singură. Și chiar dacă pot, nu vreau să le mai fac pe toate singură. De ce aș vrea? Doar suntem doi implicați, de ce doar eu? M-am trezit vorbind singură. Apoi cu draga de Raluca. Am luat o pauză de gândire și le-am dat și lor spațiu de regăsire. Mi-am luat zborul la propriu – am plecat un weekend lung și i-am lăsat pe cei doi, tată și fiu să se găsească. Ne-a prins bine.

Acum stau și mă gândesc, așa, privind în urmă, câte chestii aș fi putut evita dacă aș fi recunoscut de la început că mie nu-mi place să fiu doar eu și tot timpul cu Ionuț și ce bine ar fi fost să pot accepta asta fără să mă simt vinovată. Dacă aș fi lăsat la o parte aerul de atotștiitoare și am fi pornit pe drumul acesta împreună, așa cum plănuiam de fapt să facem.

El era cu treaba lui, eu acasă, așa că-n mintea mea am dat verdictul: dacă sunt acasă înseamnă că e treaba mea să mă ocup de tot. Și cât ești de norocoasă – poți să te ocupi de tot – am auzit treaba asta din atâtea guri de le-am pierdut numărul. Și dacă nu-mi place, dar chiar nu-mi place să fac eu tot și doar eu tot timpul? Asta înseamnă oare că-s o nerecunoscătoare? Dacă nu găsesc bucurie absolută în a sta tot timpul cu Ionuț, cu siguranță am o problemă. Și dă-i și luptă cu sentimentele ăstea. Și caută-ți calea și drumul și liniștea.

Au trecut șase ani și jumătate și, cred eu, m-am deșteptat cam de vreo trei. Am înțeles că-i greu ca naiba să controlezi tot și de fapt nici nu-i nevoie. Și cât de grea e viața dacă bagi în seamă fiecare părere și dat de sfat. Fiecare-și are stilul și felul de a fi. Fiecare știe mai bine ce se potrivește familiei și ce nu.

Mi-a luat o vreme să-nțeleg că Ionuț nu pățește nimic dacă stă cu ta-su și mănâncă pizza direct din cutie pe masa din sufragerie. La fel, dacă stă în pijama o zi întreagă și apoi merg la supermarket doar cu jacheta aruncată peste, la fel, nu se oprește lumea-n loc. Dacă seara înainte de culcare, aleg bătaia cu perne în locul strânsului în brațe – așa cum am văzut că se face-n reclame, iar nu-i treaba mea, e treaba lor. Relația lor și felul lor de-a și-o construi.

Dacă Ionuț rămâne cu bunica o zi, două, trei, la fel, nu pățește nimic. Și nici vinovată nu-i cazul să mă simt pentru că el e bine, e cel mai bine, atunci când sunt eu bine.

De unde tot apar sentimentele ăstea de vinovăție? De la presiunea celor din jur? De la enunțuri de adevăr absolut – așa trebuie să fie toate ca să intri și tu-n rândul mamelor bune? Cine poate să spună ce e aia o mamă bună? De ce unele-s mai bune decât celelalte? De ce nu putem pur si simplu să acceptăm că fiecare familie și fiecare om își are dinamica și regulile după care funcționează? De ce e greu de priceput că poate ce-i bine pentru tine pentru mine-i doar coșmar? Mi-e ciudă tare că m-am încăpățânat să cred că știu mai bine – Până la urmă suntem așa de multe și de diferite. Și ce-i mai frumos pe lume asta decât să te bucuri de varietate și diferențe?