0

Culinare (ca la Cluj)

Pe vremea când buna de la Cluj mai era, casa ei mirosea a mâncare bună. A cea mai bună mâncare. Mergeam acolo destul de des, câte un weekend scurt, de sâmbăta dimineața până duminică, numai bine să fie așteptarea până la vacanțe mai ușoară. O sunam când eram la Negreni sau la Huedin – Ce ai făcut bun? Și se codea mereu și ne spunea că n-a făcut mare lucru, dar știam că acasă ne aștepta un festin cu ce ne plăcea nouă mai mult. Fasole bătută și varză murată, din butoiul de pe balcon, cârnați și cartofi răntăliți, sigur avea și o crăticioară cu niște pulpe de pui, ei, dacă tot le-avut prin congelator… . Apoi erau chiftele, cele mai bune chiftele din lume, gogoși sau plăcintă cu varză, cu brânză, cu magiun de prune. Uneori câte o ruladă cu marmeladă de piersici sau cornulețe cu gem. Mi se strânge și acum sufletul când îmi amintesc de bufetul ei din bucătărie, mobilă veche cum nu se mai face, oh, bufet, loc magic cu uși ce se deschideau spre tot felul de minuni culinare. Nu știu de ale ei mâncăruri erau mai bune sau mai cu moț decât ale altora, știu doar că pentru noi erau CELE mai bune. Și plecam de la Cluj cu sacoșele pline – împachetate cum numai ea știa să împacheteze, în cutii și pungi (reciclare la cel mai înalt nivel, vă spun!). Pe drum ne pocnea foamea și nu cred că-i gust mai fain în lume decât gustul de pită-n ou mâncată în parcarea de la Piatra Craiului (asta când îl convingeam pe tata să oprească).

Buna nu mai e. A mai rămas draga de Jeni care, în așteptare, se trezește cu noaptea-n cap și face și ea ce știe mai bine și slavă domnului, știe! Ai mei au ajuns la Cluj, așa, ca pe vremuri, de sâmbătă până azi, mai înainte. Și au adus cu ei câte puțin din toate amintirile culinare din locul ăla drag. Miroase casa a plăcinte și clătite, fasolea-i pe foc, chiftele în cutii, mama și-a adus și spumoase și nu-s cornulețe de casă dar jur că și ălea de la magazinul de acolo-s mai bune decât cele de la magazinul de aici! O fi pentru că-i cutie cu aer de Cluj? O fi…

 

 

Anunțuri
1

Jurnal de vacanță (1)

Ultima dată când am venit în vacanță în Grecia eram cu zece ani mai tânără. Am venit, l-am cunoscut și m-am mutat aici. Anul trecut am revenit în țară, una plecată, trei întorși și acum ne bucurăm (vorba vine) de Grecia din perspectiva de turiști. Sună ciudat, se simte ciudat, e ciudat. Și al naibii de cald. Am ajuns ieri seară – noi aici nu mai avem o casă, acasă a noastră (nici la propriu, nici la figurat) și am parcat direct la socrii. Ionuț și-a petrecut ultimele 24 de ore încercând să recupereze tot ce n-a făcut un an de zile (mai exact toate tâmpeniile cu care era obișnuită bunică-sa) și pretinzând că nu s-a schimbat nimic. Până la urmă 367 de zile nici nu-s așa de multe. S-a lovit de realitate azi când s-a întâlnit cu prietenul lui – dădeau din colț în colț și parcă nici chimia n-a putut salva situația. Apoi a bombănit de câteva ori și și-a pus capul la mine pe burtă. „Nu mai e cum era atunci. Putem da timpul înapoi?”

Dau din umeri. Îl înțeleg prea bine dar la mine sentimentele nu-s așa de înălțătoare. Ne plimbăm pe străzi în sus și-n jos, tot orașul încape în Piața Unirii din Timișoara, mă simt stingheră și realizez pentru a nu știu câta oară că nu regret pentru nici o secundă că am plecat de aici. Toată lumea e apăsată și stresată și parcă nimeni nu mai are chef de viață. La noi e #muiedragnea și #ciumarosie, aici lucrurile sunt de sute de ori mai rele. Sau cel puțin așa se simte.

Soacră-mea își privește nepotul cu ochi critici.

– Oare n-ar trebui să-i dai niște vitamine?

– Pentru ce?

– Să-i facă poftă de mâncare!

– Dar el mănâncă, răspund eu (am uitat cum stau lucrurile aici).

– Păi să mănânce mai mult să i se mărească stomacul!

– Pentru ce să i se mărească stomacul?!

– Să mănânce mai mult și să crească!

– Dar crește!

E clar. Unele lucuri nu se schimbă niciodată. Prima zi din 22.

1

Ca frații (cum n-au fost surorile)

Relația mea cu sor-mea a fost mereu un fel de joacă de-a șoarecele și pisica. În care eu eram pisica sau cel puțin am fost până a băgat foarfeca în părul meu, la propriu. Nu mai știu care a fost reacția mea când am aflat că e pe drum o soră și că nu voi mai fi singură (niciodată) dar privind în urmă, am impresia că bucuria n-a dat p-afară.

Când era mică, mică știu sigur că am avut o tentativă de a o ridica din pat, s-o iau în brațe și s-o duc undeva. Cică plângea și ăsta o fost motivul. Bine că m-a prins mama la timp. Când a mai crescut, o căpăceam cu fiecare ocazie. Tras de păr, picioare date pe sub masă, să nu pună mâna pe nimic din ce era al meu, să nu dorească nimic, să nu poftească nimic, să nu miște, să nu respire. Era blândă biata și moale și rotundă și nu prea-mi ieșea din vorbă. Mai avea și episoade (scurte, ce-i drept) de revolta pe care le îmblânzeam cu câte o amenințare sau una peste cap. Știu, sună tragic și pentru ea chiar era. Pe lângă asta, cam toata copilăria ei am fost dată drept exemplu, explodam de atâta seriozitate. Dar meritul pentru asta nu-l am eu ci e o treabă ce intra în categoria tâmpenilor făcute de ai mei.

Îmi amintesc că seară de seară – pe vremea aia dormeam împreună, într-un pat, o pocneam pe sub pătură. Pentru că se mișca, se foia, respira. Nu cred că i-a fost ușor. Nici mie. Mama mi-o băga pe gât cu fiecare ocazie, ia-o cu tine în oraș, scoate-o-n lume, și toate ăstea culminau cu nu te duci nicăieri de nu o iei și pe sor-ta cu tine. O luam – dar știa biata deja că trebuie să stea cu câțiva pași mai în spate, să nu deschidă gura, să fie invizibilă. Când și-a luat carnetul, condiționam ieșirea cu noi de poziția ei de șofer. Și câte și mai câte, mărunte dar al naibii de afurisite. M-a prins și ea la un moment dat, pe scaunul de frizerie, m-a tuns de aici, m-a tuns de acolo până m-am trezit că arăt ca o veveriță și nu mai aveam ce face. Am înghițit în sec. O meritam.

În ăia doi ani pe care i-am trăit împreună la Viena în loc să-mi plătească tot chinul prin care a trecut, mi-a călcat și haine și mă aștepta duminică de duminică cu supă de pui și pireu de cartofi ca la mama acasă. Mai mereu lăsa câte ceva dulce-n frigider și voia să știe pe unde sunt, să nu care cumva să mă fure cineva. Comenta când ieșeam în oraș, comenta când veneam, și acum e clar: ăla a fost momentul în care am schimbat puțin rolurile – atât cât să lăsăm o urmă de echilibru să-și facă loc în viața noastră.

Acum suntem bine. Ne vedem și suficient de rar cât să nu dăm în plictiseală și pe mine să mă mănânce-n palmă să-i mai trag câte una. Obiceiurile proaste mor greu. Mai primesc din când în când câte un mesaj cu poze cu haine – care se potrivesc mai bine? Sau cu câte un covor – arată fain aici? Chestii pe care le fac probabil toți frații mai mici din lume. Mici și nesiguri. Chiar de-i comentez de fiecare dată – ce scriam mai sus, faza cu obiceurile proaste? îmi place la nebunie că mă întreabă. Tot io-s aia mare.

Ce-i mai fain și mai fain însă în toată nebunia asta e faptul că ai noștri pitici se au mai bine ca frații. Ionuț îl iubește pe David, David îl iubește pe Ionuț. Nu, nu sunt verișori, sunt mai mult de atât, sunt cei mai buni prieteni, sunt frații pe care  nu-i au.

-Mami, știi că pe tine te iubesc cel mai mult în lumea asta? Adică tu ești prima! îmi șoptește Ion la ureche. Dar mai știi ceva? Și pe David îl iubesc la fel de mult cum te iubesc pe tine. Doar pe voi doi vă iubesc pe primul loc. Și apoi și pe ceilalți…

Îi văd cum se joacă, se îmbrățișează, de se ceartă încearcă să facă repede pace. Sunt așa de luminoși împreună. Fericiți, cu gurile până la urechi. Se caută, duc dorul unui altuia, fac planuri de împreună pentru totdeauna. Ei au ce n-am avut noi. Și-i bine.

1501840_10151725609205927_1392487261_n

 

0

de Crăciun

În ultimii opt ani mă prindea pofta de Sărbători de prin octombrie și așteptam și număram zilele până la început de decembrie când veneam acasă. Am petrecut destule finaluri de an departe dar mereu am fost înconjurată de oameni dragi și faini și mereu mi-am spus că nu contează unde sunt atâta timp cât mi-e bine. Dar adevărul e că nici o Sărbătoare de iarnă nu-i ca una petrecute la Cluj sau Timișoara.

Până pe la douăzeci de ani, cu siguranță, Clujul era primul în top. Am puține amintiri legate de Crăciunurile de dinainte de ’89, mai mult frânturi care nu știu de s-au petrecut aievea sau le-am citit undeva. O coadă la aprozar, portocale numărate, bunu drag care asculta radio pe furiș, agitație-n casă – la Timișoara au ieșit oamenii-n stradă și se trage, noi la Cluj, mama și tata la Timișoara, ultimul discurs a lui Ceaușescu văzut la televizor la prietena mea Georgiana, furișat pe scări și dat nas în nas cu un vecin mai mare – „Nu o să-i mai vezi pe ai tăi! Îi împușcă pe toți la Timișoara!” Asta-mi răsună în urechi toată noaptea și următoarele, până-i văd din nou. Următoarele vacanțe de iarnă-s tot la Cluj. Ani buni și mulți sau cel puțin așa păreau atunci. Cu frig de înghețau pietrele, la propriu, cu trei luni înainte hașurate pe calendar, cu așteptare și dor și poftă de revedere prieteni dragi. După trei luni de vară petrecute așteptam cu chef nebun vacanța de iarnă în Grigorescu. Buna ne aștepta cu tot felul de minuni – cornulețe cu gem, cozonac moale și pufos cu nucă, sarmale și cârnați și bomboane de pom. Mai punea și câte o portocală sau mandarine și mereu primeam bani să ne luăm ce vrem noi dar mai bine câte o pijama nouă. Mergeam la colindat – motiv să ne strângem unul la altul și să mâncăm și să râdem și să ne dăm mari când eram îmbiați cu câte un pahar cu vin. Nu-mi amintesc să fi fost ani mulți fără zăpadă, îmi amintesc însă bine de tot iernile albe. Cu sania la Hoia sau pe vreun derdeluș improvizat în fața blocului. Cu râsete și mâini înghețate cu ceai cald băut lângă aragazul din bucătăria lui buna și cu tras cu ochiul în bufetul de lângă. Mai mereu găseai ceva bun acolo.

Apoi am crescut și au urmat Crăciunurile acasă, la Timișoara. Frumoase-s, mai ales de când e și Ionuț în peisaj. Ne facem mare lucru – ne mutăm dintr-o cameră în alta, schimbăm farfuriile de mic dejun cu cele pentru prânz, vin oameni dragi să ne vadă, mergem noi să-i vedem, cadouri pentru pitici, Ionuț se bucură de David și noi de ei.

Anul acesta e primul Crăciun în care nimic nu-mi umbrește zâmbetul până la urechi. Sărbătorile-s la fel ca anul trecut și anul de dinainte. Doar că nu mai plecăm nicăieri când sunt gata. Ne vom întoarce la rutina noastră, dar cu aceiași prieteni dragi aproape. Deocamdată mi-e bine. Ne este bine. Am liniște – zgâlțâită din când în când de te miri ce amintire sau veste supărată, dar e suficientă. Urmează o mică vacanță de stat acasă. De ascultat muzică bună, de ținut în brațe, de mâncare cum doar mama știe să facă, de chițăieli de băieței, de filme și cărți și fețe dragi.

Ceea ce vă dorim și vouă!

adobe-spark

0

Sens opus

Unul dintre lucrurile care-mi plăceau la nebunie când eram în Grecia, era să aștept valiza de la mama. Plină cu te miri ce, muream de nerăbdare să ajung acasă și să o deschid. Cărți comandate de mine, batoane de ciocolată, Eugenii, câte un ou cu surprize pentru Ionuț, borcane de zacuscă sau pur si simplu ceva de acasă. Și văd că bucuriile mărunte se țin de mine.

Duminica asta ne așteptau acasă pachetele din sens opus. A înghesuit soacră-mea în două cutii de de-abia le-au urnit, coșurile mele care abia așteaptă să fie umplute, oregano și mușețel din grădină, biscuiți de casă și tot felul de alte nimicuri, dar Doamne, ce ne-am mai bucurat.  Mi-a trimis ceai de mentă – tot din grădină și caramele pentru Ionuț. Dulceață de portocale și smochine. Bulion, da, din acela făcut din roșii din grădina lor și tot felul de plante care mi-au umplut cămara de arome.

Ne întreabă ce mai vrem și eu mi-am dat seama că-s multe chestiile de care mi-e dor – știu, știu, am oftat și am bombanit vreme îndelungată iar acum, hop, sar cu dorul. Nu, nu-i din acela de m-ar duce înapoi, dar simt că mă vindec, și-ncet încet îmi vine gând cu drag de ei și vine și pofta de vacanță acolo, unde cândva o numeam acasă.

Dar până acolo-i cale lungă și simt că-i loc de multe cutii și valize …

 

1

Măseluța cu tâlc

Unul dintre subiectele pe care nu le poți evita dacă trăiești în Grecia e cel legat de mâncare. Bucatele-s parte din inima omului și când cineva așterne masa pentru tine, e semn bun. Grecii scot la înaintare toate felurile din meniu, prânzul, dar mai ales cina, sunt motive de adunare și de stat la vorbă ore-ntregi. Eu nu-s chiar prietenă bună cu obiceiul ăsta și nici cu mâncarea-n general dar sunt mulți care se bucură de astfel de momente la fiecare vizită aici.

Unul dintre chestiile cu care însă mi-e tare greu să mă împac e modul în care sunt tratați cei mici când vine vorba de hrană și burtă plină. Puțini sunt cei cărora chiar le pasă de copilul spune că-i plin și nu mai vrea. E perfect normal, mă rog, obișnuit, să vezi bunici, mămici, tătici alergând prin parc după copii, cu câte un bol cu mâncare. Amenințări – dacă nu mănânci tot, fac sau nu fac, auzi la tot colțul. Prima întrebare despre Ionuț e legată de mâncare, cât mănâncă, dacă mănâncă. O grijă permanentă pentru stomacul celuilalt. Treaba asta poate deveni obositoare și chiar dăunătoare.

Când am scris povestea Măseluței, ultimul personaj din galeria Mame de Poveste l-am avut în minte pe nimeni altul decât băiatul meu cu părul creț. Ăl mare, nu Ionuț. Care copil fiind, era „sfrijit și vai de capul lui”. Așa, ca fiu-su acum. Pentru că un slăbănog la casa omului e semn de rușine, s-a urnit toată familia, gând cu gând, umăr cu umăr, să-l îndrepte. Să pună copilul carne pe el că râdea tot satul de noi. Și au făcut treabă bună. Doar că la fel cu bulgărele de zăpadă care pornit la vale nu se mai oprește, așa și cu apetitul soțului. Recunoaște singur: nu are stop. Nu știe când să se oprească. Poftește. Întâmplarea (sau norocul?) face că-i cu mine, eu sunt prietenă bună cu o nutriționistă și ea, cu echilibrul. Pe care-l ridică-n slăvi și bine face. Așa că de aici până la Măseluță n-a mai fost decât un pas. Pentru că necazu’ nu-i când poftești și te servești ci atunci când nu poți să te oprești. Echilibru. Ce vă tot zic?

Pe Măseluță o găsiți aici. Și tare sper să prindeți drag de ea!

maseluta8

2

Despre mâncare (lui îi place, mie nu) sau III

N-am fost niciodată mâncăcioasă. Nici foarte pofticioasă. Am crescut într-o casă în care nimeni nu m-a forțat vreodată să mănânc mai mult decât vreau, nu a trebuit să termin tot din farfurie și nu am trăit sub umbrela așteptărilor altora de a cere reumplerea farfuriei. Din contră. Mama e unul dintre puținii oameni din jur care mereu lasă ceva în farfurie, nu mănâncă tot nici să o picuri cu ceară. Tata e din ăla, mai pofticios dar știe să-și pună stop la gură când simte că nu mai e loc. Așa că pentru mine șocul cultural de care m-am izbit odată cu venirea în Grecia a fost cu atât mai puternic. Cultural dar mai bine zis, culinar. Aici mâncarea-i pe primul loc. E motiv de adunat familia, de a-ți demonstra ospitalitatea, de a-i aduce aproape pe cei dragi, de a petrece bine. Fiecare eveniment important include și masa întinsă. Cantitățile nu-s deloc de neglijat și, evident, ca în toate situațiile, fiecare are ceva de spus când vine vorba de cât bagi în gură. La început mi s-a părut simpatică atitudinea, așa, ca orice noutate – ce draguț că mă întreabă din două în două minute dacă mai vreau, dacă m-am săturat, dacă-mi place. Dacă-mi pace, de ce nu mai vreau? Cum să te saturi cu atât? Nu-ți place! Nu-i nimic, găsim noi ceva ce să-ți placă. Nu mai poți? Ia o pauză, mănânci mai târziu! Din asta nici n-ai gustat!

Cu cât îți umpli mai bine farfuria și ți se citește pe față pofta de mâncare cu atât mai ușor ajungi la inima celor care te-au invitat la masă. Nu, nu glumesc. Mâncarea e iubire.

Mi-a fost ușor să învăț gusturi noi, texturi noi. Arome și mirosuri care-ți lasă gura apă. Îmi place să merg cu prieteni la masă, să ne adunăm în jurul farfuriilor pline. E veselie și oamenii știu să se bucure de asta. Gălăgie, pahare, povești, râsete, o atmosferă pe care n-am întâlnit-o în multe alte părți. Dar mă obosește grija altora de cât și ce pun în gură. Cu prietenii mai treacă, meargă, dar prânzurile-n familie sunt cele mai teribile. De cele mai multe ori am impresia că-mi sunt numărate îmbucăturile și transformate în kilograme de pus pe mine. Care, evident, nu-s destule. Despre socrul meu care nu acceptă că există mese și fără carne am mai povestit, ultima dată însă mi-a fost dat să stau la masă cu o mătușă de departe care a epuizat, cred eu, toată paleta de întrebări:

– Dar din asta ai gustat? Nu-ți place? Dacă-ți place, mai ia. Nu, nu ești învățată cu gusturile ăstea, nu-i nimic, te înveți. Vrei să le înveți, nu-i așa? Avem cea mai bună mâncare, așa-i? Nu mai vrei puțin? Ia și pâine, cum să te saturi fără pâine? Sos? Ia mai aduceți aici plăcintă, că asta-i place Alexandrei. E bun, nu-i așa? Mai vrei? Nu aveți din ăstea în România? Aveți? Și care-s mai bune? Astea-s mai bune, așa-i? Doar atât ai mâncat? Păi nu ai mâncat absolut nimic. O să te îmbolnăvești.

Am dus-o așa câteva ore bune. Și de-ar fi fost un episod răzleț … dar nu-i.

Crețul îmi explică el cu patos și mândrie, că ăsta-i alt semn că oamenilor ăstora le pasă de tine și nu vei găsi niciunde-n lume atâta grijă pentru stomacul altuia, dar mie parcă tot mai bine-mi cade să mănânc fără comentatori pe fundal…