0

În spatele blocului (III, scara 2)

Eu sunt născută în ’81. La început de an ce-i drept, dar tot nu-s multe lucrurile pe care mi le amintesc din cei opt ani, de pe vremea de dinainte de ’89. Am uneori frânturi de gânduri și imagini și mirosuri dar se șterg repede din minte și apoi încep să cam încurc borcanele. Am impresia că unele chestii s-au întâmplat când eram eu în clasa I dar apoi îmi dau seama că ar fi fost imposibil. Sau sunt convinsă, sută la sută că pățania respectivă e de pe vremea când toate erau gri și interzise dar repede realizez că nu e cu putință. Când stau și mă concentrez puțin mă vizitează tot felul de imagini. Masa din sufragerie, acoperită cu o pătură, părinții mei și prietenii lor joacă remy. Jaluzelele sunt lăsate jos – probabil să nu intre frigul. E frig ca naiba în casă, avem noroc de o sobă ce bubuie și parcă simt și acum ce mult îmi plăcea să mă așez pe lângă ea. Bucătăria e înghețată – iarnă de iarnă. Merg la școală singură, totul e gri. De fapt, stai, toate gândurile mele de atunci sunt de culoare gri. Îmi mai amintesc și coada de la aprozarul din Cluj unde am mers cu buna să luăm portocale. Pâinea cu număr pe ea – aș fi mâncat kilograme de colțuri de pâine ștampilate cu număr. Punga de hârtie în care primeam ursuleți Haribo de la unchiul din Germania. Merele verzi, verzi, ca de reclamă tot din Germania și ele. Mi-o amintesc pe Nana ascultând radio cu sonor scăzut și pe mine promițându-i că nu spun nimănui despre asta. Îmi vine-n minte și joaca-n curte, la Cluj, acolo mi-am petrecut copilăria pentru că lunile de școală din Timișoara erau doar faze de așteptare până la vacanță. Pita cu unt și ardei, pita cu untură și ardei, pâine-n ou la micul dejun și gălbenuș bătut cu zahăr pe post de desert. Pieptene cu dinți rari și miros de petrol, doamne, nu cred că era păduche-n școală care să nu vrea să treacă și pe la mine prin cap.

Când am pus mâna pe cartea Marei – evident, am terminat-o din două mișcări și între trei respirații – mi-am mutat sufletul acolo. E drept, poveștile mele de la 12-13-14 ani nu sunt din vremea comunismului, nici măcar din anii ’80 (am împlinit 13 ani în ’92) dar eu m-am regăsit într-o grămadă de fragmente. Nu cred că-i vreunul din bula noastră – aia cu 35+ care să care să citească cartea și să nu simta la un moment dat dor de copilărie și de viață fără griji. Și un fel de deja vu.

Eu mi-am amintit cu mare drag de blocurile de la Cluj, ce altceva? Că doar la Timișoara locuiam în centru, nu aveam curte, nu aveam alee, nu aveam tei și nici prieteni. Joaca dintre blocuri, amoruri și povești de amor – ba un Miță, ba un Gelu sau Gălbenuș, fetele cu ale lor întâmplări, cine doarme la mine diseară? Petreceri în pijama, prăjitură făcută de buna, vai, bună era. Ieșirile la Poșta Mare, aprozarul din colț, primul film la Cinema – un film unguresc din care n-am priceput nici o vorbă, vecinele din scara E, mai mari ca mine – mă țineam de ele ca un cățel. Unele amintiri, ălea de m-au lovit mai tare, realizez acum, chiar sunt de dinainte de ’89. Georgiana și Jutka. Ne jucam de-a aprozarul. Ne făcea buna tot felul de minuni de mâncare și nu ne-am fi lăsat duse una de la alta. Au trecut aproape 30 de ani de-atunci, îi număr unul câte unul, fiecare are o poveste. Mara ce mi-ai făcut?

Dacă vreți să citiți o carte care nu, nu o să vă aline doruri ci o să le facă și mai aprige, puneți mâna pe În spatele blocului. Și apoi vă aștept aici să-mi povestiți și de-ale voastre amintiri.

 

0

Două cărți (și multe gânduri)

Am trăit o perioadă în care numele Elena Ferrante apărea cam peste tot. Pe la prietene, mari cititoare, pe tot felul de bloguri de lecturi, pe paginile unor oameni pe care-i urmăream cu drag. Și-n librării am dat de câteva ori peste cărțile ei – fiind în căutare de altceva. La început am fost puțin reticentă – cam așa-s cu toate titlurile ăstea noi ce apar brusc peste tot. Dar cum am surse de încredere m-am lăsat convinsă și m-am dat pe mâna lor. Nu-mi pare rău. Săptămâna trecută am terminat primul volum, aseară am dat de capăt și celui de-al doilea și m-a prins tare. Prima parte mi-a trezit dorul de prietenele mele din copilărie. O fi și primăvara asta întârziată – cu miros de iarbă și de acasă? O fi faptul că mă trezesc de multe ori amintindu-mi una sau alta de pe vremea când grijile erau de-o joacă și gândurile păreau mari dar erau doar niște glume nostime tare?

În primii 16-17 ani din viață, luna mai avea parfum de Cluj. Începeau timid să prindă contur primele planuri, să se întețească numărul scrisorilor care circulau dinspre Cluj înspre Timișoara și invers, pregăteam calendarul din care să tai cu poftă zile de așteptare. Cu cât ajungeam mai aproape de iunie, cu atât așteptam mai mult plecarea către orașul dintre dealuri. Visam la aleea din fața blocului, la mirosul de tei, la scara II de la blocul III unde ne strângeam seară de seară, la plăcintele lui buna, la băiatul cu ochi albaștri, la plimbările de seară cu pungile de pufuleți în brațe. Hlizeală și voie bună și seri lungi de vară. Parcă ăștia 20 de ani care au trecut de atunci au fost ieri.

Ne strâgeam seară de seară la aceași scară de bloc. Vecinii de la parter strâmbau din nas – și pe bună dreptate. Eram mulți și gălăgioși și veseli și tineri tare. Ne porneam mai apoi în ture prin cartier, braț la braț cu fetele, cu povești vesele și bârfe, l-ai văzut? m-a văzut?! vai de l-aș vedea! Rupeam flori de după garduri, făceam kilometri și nu cred că viața ne-a mai fost vreodată sau ne va mai fi vreodată așa de ușoară și fără griji cum era atunci. Mi-e dor de fete. Mi-e dor de noi de atunci. De râsete fără motive anume, de povești siropoase și secrete șoptite.

O dată pe an, trei luni, viața mea prindea aripi acolo. Și ce n-aș mai fi vrut să se termine.

Și acum când oricum eram cu mintea plină de dor a mai ajuns o carte și asta cu siguranță va fi cireașa de pe tort. Carte cu amintiri care cu siguranță le va gâdila pe ale mele. Am ținut-o în mână, am aruncat un ochi, doi, nu mai mult, că vreau tihnă și moment potrivit să mă apuc de ea (v-am spus doar că am oameni de încredere când vine vorba de recomandări de carte!)

18519374_10154394229690927_1806769751_o

Parcă văd că acum o să-mi amintesc și altele, mai vechi și mai de demult și o să-mi petrec apoi săptămâna printre scrisori vechi (da, le-am păstrat pe toate) și poze pe care nu vreau să le vadă nimeni altcineva decât eu. Cu gândul la mirosul de tei de pe alee, cu dor de buna de la Cluj și Ramo și Milica și Adri și Cristina și Roxana și Miță și Nicoleta și Bebe și Ovi și George și câți mulți alții?! Cu gândul la serile ălea lungi în aer liber, cu muzică și concerte, cu plimbări până-n 14 Iulie sau la Hoia, cu povești cu suc de la dozator și eugenii și cartofi prăjiți și pită cu unt și ardei. O să-mi amintesc de noi, cum povesteam, pasionate de campionate de gimnastică, de cărți și lecturi obligatorii, de East 17 și Beverly Hills. De cum m-a pus naiba să mă tund scurt și am suferit toată vară că mi-a ars de freze moderne. Cum ne-am trăit adolescența fără mall și fără telefoane și facebook? Și iar o să râd și o să-mi vină să plâng pentru că 20 de ani nu-s chiar puțini.

Voi ce-ați mai citit de v-a purtat prin vremuri cu ani puțini și minte tot atâta?