0

Amintiri de la volan

Mi-am luat carnetul de șofer de-abia în 2003. Sor-mea, mai tânără, conducea deja ca o profesionistă iar pe mine începuse să mă apuce rușinea când eram întrebată – Păi bine, tu de ce nu? Adevărul e că nu că n-aș fi vrut dar după ce am făcut școala (și pe aia de șoferi!) la Cluj și am picat examenul la sală de vreo patru ori am decis să o las baltă. Șofatul nu-i de mine, mi-am spus, poate-s neam din ăla ce va circula cu șofer. O fi vreun semn, cum zicea o prietenă. Până la urmă am venit la Timișoara, l-am lăsat pe tata să mă bată la cap și după câteva ore de șofat și încurajări – oh, și când e vorba de încurajat, tata e tatăl lor! am dat și examenul. L-am luat că doar nu era să-l pic și a cincea oară. La partea practică, instructorul m-a scos pe câmp și mi-a zis:

– Ia, domnișoară, ia și fă niște bucle pe șosea!

– Bucle?

– Zig zaguri, sau cum le zice. Du-te-ncolo și încoace!

– Serios?!

– Foarte serios.

Am făcut ce mi-a cerut dar cică n-a fost bine, că trebuiau semnalizate.

– Păi bine, domnule, crezi că o să mă apuc să fac din ăstea? Stați linștit, că dacă îmi vine ideea să fac așa ceva cu siguranță voi semnaliza!

– Știi că orice mișcare trebuie semnalizată, da?

– Știu, cum nu.

Habar nu am acum de știam atunci, eram tânără și fericită că am și eu carnet, mama lui de carnet că-l așteptasem patru ani și cinci examinări. Am urcat în mașina lui tata și am scos-o pe sor-mea la plimbare. Emoții, schimbat de viteze, moare motorul, învie, pornim, intersecție înainte și un domn polițist în mijlocul ei. Ce faci, dragă, strigă sor-mea. Mă trezește. Înghețasem când am văzut omul legii-n drum și am făcut ce știam să fac cel mai bine. Am oprit mașina. Lângă el. S-a aplecat la geam, m-a privit lung și m-a întrebat: „Domnișoară, ce dracu’ faceți? Carnetul la control!”, adaugă el și eu îi iau vorba din gură și-o asortez cu un zâmbet larg și senin: „N-am. N-am carnet.”

– Azi a luat carnetul, adaugă sor-mea și-l dezmorțește pe bietul că înghețase lângă noi.

– Repede, repede, porniți de aici! ne face semn și dusă-s. Până acasă mi-a mai murit motorul de câteva ori dar nu mai conta, botezul a fost făcut.

În anul ăla am mai condus de câteva ori, apoi am luat o pauză, Viena fără mașină, un an, doi, trei, patru, Grecia. În 2012 mi-am dat seama că-i păcat de carnet să-l țin degeaba în portofel și mașina în fața blocului – mai ales în Grecia unde fără mașină nu poți ajunge la nici o plajă faină! Așa că am făcut din nou vreo zece ore intensive de șofat – la Timișoara, în condiții vitrege de februarie, cu zăpadă și ghețuș!  și mi-am învins frica. De parcat între două mașini, de parcat în pantă, de plecat de pe loc(ul care e în vârf de deal și eu vreau să merg în sens invers) – fricile ăstea le-am învins după vreo doi ani de șofat, dar cine mai numără? Exercițiul e mama șofatului, pare-se și am făcut o groază de exerciții în ultimii patru ani. De patru luni sunt în țară și ieri m-am încumetat să iau mașina și aici. Și probabil că voi repeta experiența, dar doar în weekend și mai ales înafara orașului – ce credeați, că una cert și alta fac?

0

Spirit de observație selectiv

Nu știu de ce trăiesc cu impresia că al meu fecior aude și vede doar ce vrea. Din ce-i spun eu, cu siguranță nu aude nici jumătate (soțul meu crede că pe bună dreptate, dar eu consider că-i doar o mârșavă alianță masculină!) iar de văzut, nici atât. Îi pot arăta de un milion de ori cum vreau să-și organizeze lego-urile prin cutiile minunat compartimentate, nici că-i pasă. Tot în aceași ladă le trântește pe toate, sau, și mai bine, le lasă direct pe podea. Îi pot spune de alte milioane de ori să RIDICE DE FIECARE DATĂ CAPACUL DE LA TOALETĂ! și să centreze (cât de greu poate fi?) și de atâtea milioane de ori umblu cu cârpele de șters prin baie. Am eu o grămadă de fixuri – cică OCD îi zice bolii și Ionuț mă vindecă de ea fără să mă bage în seamă. Exact ăsta-i leacul.

Veneam noi acasă ieri, eu ofticată nevoie mare pentru că el și prietenul lui s-au comportat ca niște căței scăpați din lesă și dă-i și spune-i of-ul și vai ce m-aș văieta și bine face că nu m-ascultă. Pe când atingeam eu cu lamentația cote-nalte, mă privește senin și-mi spune: „Noi totuși ce mâncam în seara asta?” Vă închipuiți ce șuierat am scos de pe-o nară și de pe alta. Am înghțit în sec și am răspuns la fel de senină: „Bă, dar tu n-auzi ce debitez eu aici!?” Iar el, la fel de natural ca-ntodeauna mi-a pus elanul exact acolo unde-i era locul: „Cum să nu te aud. Te-am auzit. Și acum mi-e foame!”

Aș fi putut să jur că n-a auzit nici o vorbă din cele spuse, mai că nu-i vedeam în oglinda retrovizoare buzele murmurând un cântec de m-a înnebunit cu el zilele astea (ceva cu un mandolino care-i mare vrăjitor). Și totuși.

Azi eram aproape sigură că n-a observat kilogramul de nisip pe care l-a băgat în sandale când am plecat de pe plajă. Și la fel de neobservat a trecut și transferul nisipului din sandalele lui la mine-n mașină. „Ioane, da tu chiar nu vezi ce se întâmplă aici?” sar eu. „Oh, mami, nici nu mi-am dat seama că s-a răsturnat! Îl voiam pentru acasă! Scuze!”

Venind spre casă, se oprește lângă un jeep impresionant parcat la doi pași de scara blocului.

– Ha, dar nenea Adoni când și-a luat jeep nou?

Mă opresc blocată. Ce jeep nou? Nenea Adoni e vecinul de la parter, stăpân de magazin cu tot felul de ghipsuri și statui ce conduce o dubiță mai veche ca mine.

– Un jeep nou. Uită semnul pe el, îmi arată Ionuț sigla magazinului lipită pe ușa mașinii.

Sigla magazinului nu-i un fel de trei litere și fond colorat ci un desen cu tot felul de însemne și dedesubt, nume, adrese, telefoane. Fac trei pași în spate. Văd sigla. Mă uit la Ionuț. Dau din cap.

– Se pare că și-a luat mașină nouă, fain. Bine că pe asta ai observat-o, mormăi eu, al naibii să fiu de mă pot abține.

Nu zice nimic. Doar mă privește și râde. Să râd și eu?

3

O secundă, două, trei

Privesc în urmă la ora care a trecut și parcă mi-e tot mai clar că fiecare secundă face diferența. Și e importantă. Fiecare mișcare pe care o facem, să fim în locul potrivit, la momentul potrivit, sau chiar nepotrivit, fiecare pas micuț contează. Încă tremur, îmi tremură mâinile pe tastatură, picioarele mi-s amorțite și stomacul mi se strânge de parcă-i cineva acolo și-l chinuie.

Am ieșit cu Ionuț la plimbare. Azi a tras chiulul de la grădi, pe motiv de indigestie de ieri și am decis să nu stăm în casă ci să mergem să cumpărăm un cadou pentru văru-su. Vine duminică. Și cum umblam noi prin oraș, în drum spre casă, cu veșnica discuție:

– Vreau să fug!

– Nu, vreau să mă ții de mână!

– Dar fug doar până acolo!

– Nu.

îmi sar mie-n ochi într-o vitrină, niște cărți în engleză. Intru și mă iau la discuții cu vânzătoarea, îi explic de ce nu vreau să dau 18 euro pe ediție cartonată și prefer varianta copertă moale (asta-i expresia lui Ion!) care costa doar 9. Plecăm de acolo cu gândul la niște titluri – eu ale mele, copilul ale lui când, brusc, în fața noastră, o mașină iese de pe-o străduță și ambalează motorul trecând cu viteză. Cu foarte mare viteză. Prea mare viteză pentru zona în care se afla. Vorbim aici de o străduță mică, cu sens unic, trotuare de-o parte și de alta, lume multă. Se aude motorul ambalat în doar câteva secunde. Și apoi se aude un scrâșnet de roți și un BANG din ăla, ca din filme. În cinci pași ajungem acolo. Patru mașini sunt făcute praf și imbecilul cu poftă de figuri iese din mașină nervos.

Ne văd pe noi ieri trecând pe acolo, și alaltăieri. Și-n fiecare zi. Ne văd pe noi trecând azi, câteva minute mai devreme. Îmi rememorez ultimele minute. Dacă n-aș fi văzut cărțile ălea în vitrină. Dacă Ionuț nu se oprea să bea apă. Dacă liftul venea la timp. Dacă nu se făcea roșu și nu am fi așteptat minute-n plus. Le văd și ne văd pe noi așa, ca-ntr-un film dat înapoi cu repejorul. Dacă treceam pe acolo, fix pe acolo, tocmai atunci când nebunul și-a găsit pistă?

Știu, ăstea nu-s chestii de gândit prea mult. Ci doar de mulțumit în gând. Că am văzut cărțile în vitrină. Că a băut copilul apă. Că liftul a întârziat. Și totuși, genunchii încă-mi tremură.

0

De ai soacră ca a mea, nu o da la nimenea…

Despre soacră-mea, grecoaică-n toată regula și mamă a doi băieți pe deasupra, am mai povestit. Nu, în continuare, n-am de ce mă plânge – poate doar așa, din când în când, de cârcotașă ce sunt, mai scot câte un oftat lung asortat cu ochii aruncați peste cap. Pentru că-l lasă pe Ion să mănânce prea mulți biscuiți sau nu are putere să-i zică nu. Sau se prinde-n horă cu mine când vorbim de oameni de altă culoare sau alte înclinații, și nu se lasă dusă după ritmul și ideile mele. Dar în rest, cu mâna pe inimă vă spun, e o femeie ce nu-și merită eticheta pusă de obicei soacrelor. Din contră. O simt uneori cum încearcă să se apropie, timid cumva, să-mi intre sub piele. Dacă o sun noaptea și-i cer să-mi facă niște clătite, pentru că poftesc, nu doar că le-ar face, dar s-ar porni și pe jos să mi le aducă. O bombardez cu ideile mele și iubirile pentru vechituri și tot felul de gunoaie (gunoaie în ochii altora, a se înțelege!) și ea stă și-și scormonește-n minte locuri unde ar putea găsi comori pentru mine.

Ieri m-a sunat și i se simțea fericirea-n voce.

– Am găsit ce căutai!!!

Stau pentru o secundă și mă gândesc. Doamne, câte chestii caut… oare ce căutam cu așa foc și a găsit ea?

– Un cuier! Din ăla vechi! Cu picior, din lemn! Așa cum căutai!

Îmi amintesc. Visez de multă vreme la unul, să agăț niște instalații luminoase pe el. Unde l-o fi găsit? și dau voce gândului.

– De unde? Unde l-ați găsit!?

– Ei, era aruncat aici, lângă gunoi. Am parcat repede acolo, am deschis portbagajul și l-am luat! Trebuie reparat puțin dar e tare, tare frumos! Exact așa cum l-ai vrut tu!

Mă umflă râsul.

– Cine v-o fi văzut… și râd, râd.

– Îți dai seama? Se gândesc toți că a înnebunit doamna Varnava!

– Și când colo, nebuna-i noră-sa!

Și râdem, râdem. Râdem amândouă închipuindu-ne mutrele vecinilor din zonă. Chiar că-i de râs. Dar cui îi păsă, am cuier cum am visat. Și o soacră la fel.