2

Ce-am avut și ce-am pierdut

M-am trezit cu textul ăsta-n minte. Trezit e mult spus pentru că am petrecut o noapte albă în care mi s-au plimbat gândurile-n cap ca pe bulevard într-o seară de vară.Am stat și m-am gândit oare mie, mie ce altceva îmi lipsește de pe vremuri? De pe vremurile de dinainte de copil? Habar nu am ce mi-a venit cu asta mai ales că amintindu-mi-le o să mă simt ca vulpea și ai ei struguri acri…

Ionuț a venit ieri de la grădiniță moleșit și fără putere și până seară starea asta s-a lăsat cu febră mare și vărsături. Acum sunt și eu în expectativă, parcă nu mi-e chiar bine și mă umflă râsul gândindu-mă la cât de mult mă bucuram eu de câte o zi din asta de boală și la cum ma panichez acum la astfel de gânduri. La lista aia, cu lipsurile, ăsta-i unul dintre primele lucruri pe care le-aș adăuga eu acolo. Îmi lipsește să pot boli în pace. De fiecare dată când am vreun simptom – cât de mic, gândul că s-ar putea să mă îmbolnăvesc și să-l îmbolnăvesc mă face să-mi ies din minți. Și dacă totuși, Ionuțul meu ce va face? Cine-l are în grijă? Așa că beau apă caldă cu lămâie, mi s-a acrit de ghimbir și sucuri de portocale, mănânc verde și fructe și toate de sezon și proaspete. Apă multă. Sport. Dacă vreun episod din ăsta urât evoluează, cea mai sigură cale să scap de el e să-l apuce pe Ion. În clipa în care piticul are febră sau altele, eu mă vindec instantaneu. Ultima dată când nu mi-a fost bine, s-a nimerit într-o duminică, cu ta-su acasă, de zici că și gripele își fac programare în cazul meu.

Cui mai duc dorul? Zilelor ălora în care nu-mi păsa ce am de mâncare în casă – că om încropi ceva din ce se găsește-n frigider. Și statului fără nici un gând. Singurătății. Doamne, ce-mi plăceau zilele lungi în care nu aveam de făcut nimic și nimeni la care să mă gândesc – oare a mâncat? Oare-l mai doare burta? Săptămânile trecute, eu și fetele, am dat startul unei noi etape în viața de mămici de băieți fără frați sau surori. Îi luăm la noi sau îi dăm cu rândul. În funcție de chestiile pe care le avem de făcut. Azi vine la noi prietenul lui Ion pentru ca mama lui să-și termine nu știu ce proiect. Mâine merge Ion la ei și tot așa. Am stat deja de vreo trei ori cu casa goală și liniștea m-a apăsat așa de tare de n-am putut face nimic. Cică-i chestie de obișnuință, mă rog, reobișnuință. Și totuși, nu-i ca atunci când eram singură și-n casă și-n minte.

Mi-e dor de mor de chestiile spontane. Hai crețule în mașină și la drum. Vedem noi unde mergem și unde ajungem. Ne uităm la un film și am poftă de ieșit la ora 11 la o înghețată târzie. Noi doi pe malul mării. Mergeam. Am chef de lenevit duminica asta, în pat până după amiază. Ei, ce vremuri (și de ce n-am făcut mai des din ăstea?). E drept și acum putem face, dar uneori e nevoie de atâta organizare și oricum nu-i la fel. Nu-i ca atunci când eram singuri și-n casă și-n minte.

Or mai fi și altele cărora le duc dorul și care niciodată nu vor mai fi așa cum au fost atunci dar până la urmă nici noi nu mai suntem la fel.

Voi, mămici și tătici, cum stați la capitolul ăsta?

Anunțuri