9

Eu vara n-am somn…

Am un copil căruia nu prea-i place somnul. Nu că aș fi eu foarte somnoroasă, nici plăceri de genul lenevit până la ore târzii n-am, dar uneori, doar uneori mi-aș dori ca Ionuț să fie prieten mai bun cu perna. De când era mic dormea noaptea, somnul din timpul zilei însă l-a sărit mai devreme decât toți cei din generația lui. Puțin după cel de-al doilea an a scos somnul de prânz – și de atunci, rar, rar de tot se mai întâmplă să adoarmă în timpul zilei. Seara merge la culcare de cele mai multe ori de unul singur, dimineața însă îmi dă dureri mari de cap cu trezitul. Orice-am face, șase și juma’, hai șapte-n zilele bune e ora deșteptării. Și rezistă, rezistă până seara. Nu-i mereu în pasă bună, uneori chiar e obosit dar nu s-ar da dus la culcare orice i-am face sau zice. În weekend a rămas la bunici. Duminică i-am găsit pe amândoi trași la față, Ionuț în formă maximă.
– De când deschide ochii până seara nu stă locului o secundă. Cum rezistă? Pe căldurile ăstea? Am stat la prânz și i-am citit un ceas bun și aproape că am adormit pe când el, el de-abia a așteptat să termin. „Gata odihna? Pot să merg în câmp acum?” Seara a căzut răpus dar dimineața nici bine nu s-a trezit că a pornit-o la joacă, îmi povestește bunică-sa.
O înțeleg perfect. Mi s-a tot spus:

Du-l afară, în parc, să alerge, să vezi ce obosit o să fie
Dimineața e la grădi, stau în curte aproape două ore, la prânz vine acasă și ne pornim – ba în curte la bunica, ba în parc, ba pe la vreun prieten. La final eu nu mai văd nici drumul, el rezistă.

Mergeți la mare, la plajă, apa-i obosește pe toți copii
Dimineața, cu pauză la prânz, fără somn, după amiaza alte trei ceasuri printre valuri, eu mai că nu adorm la volan, el rezistă. Și mai și dă din gură tot drumul.

Culcă-l mai târziu
Am încercat-o și pe asta, pe sistemul grecesc, vara nimeni nu doarme. Același rezultat, aceași oră de trezire, un Ionuț extrem de morocănos. A adormit la prânz și orele dormite le-a scăzut în dimineața următoare. Credeți-mă, cinci juma’ nu-i o oră faină.

Culcă-l mai devreme, să nu fie așa de obosit, sigur doarme mai mult dimineața.
Nu funcționează.

Nu-l lăsa la televizor prea multe ore, mai ales înainte de culcare.
Ionuț se uită la desene animate undeva între jumătate de oră și o oră pe zi. Și nu în fiecare zi. Ori se uită, ori ba, se trezește tot la fel. Devreme.

Nu-i da dulciuri, ciocolată, produse cu zahăr mult.
Nu-i dau. Prima dată a mâncat zahăr după doi ani, dulciuri nu mâncăm nici noi prea multe, trec zile bune fără desert sau snacks-uri. Alimentația nu cred că are nici o vină.

Explică-i importanța somnului. Dacă e obosit e sâcâit, nu are poftă de joacă etc.
Cred că dintre toate cele povestite mai sus, pe asta o fac eu cel mai des. Degeaba. „Nu mi-e somn, nu-mi place să dorm, am treabă.” Răspunsurile lui Ionuț. Și evident, preferatul meu: „Tu poți să dormi dacă vrei. Eu o să mă joc liniștit aici. Cu ciocanul.”

Ieri seară a adormit puțin după zece. Când ora lui obișnuită de culcare e mai devreme. Trezit puțin după șase, ajunge acasă la prânz îl simt că-i doborât. Mă pun să-i citesc în speranța că-l ia somnul. Mă ia pe mine, Ionuț rezistă. Încerc să-l conving.
– Ioane, de nu dormi eu la plajă nu mă duc după amiază. Că-mi adormi în mașină și sigur se lasă cu tărăboi la trezire.
– Nu-i nimic, mergem altă dată, răspunde el foarte concentrat la ceva piese de LEGO.
– Dar chiar nu vrei să mergem?
– Vreau să mergem, dar nu vreau să dorm.
– Păi fără somn, nu există mers, exclam eu deja iritată.
– Păi atunci nu mergem.
Trăncănesc de una singură și mă retrag în camera mea.
Aveți cumva un secret în a-i face pe cei mici să doarmă puțin, doar puțin mai mult dimineața? Nu de alta dar ca să-mi beau ceaiul în liniște și ca să funcționez la cote decente – adică să nu fiu isterică o zi întreagă, e musai să mă trezesc măcar cu o oră înaintea lui. Și-n ritmul ăsta, în curând nu mai dorm deloc 🙂

Anunțuri
2

P.S.

Au trecut aproape trei luni de când scriu și pe suntparinte.ro. Povestesc acolo în fiecare săptămână despre ce mai face Ionuț și eu cu el și-mi place, îmi place mult de tot. Ultima dată am povestit despre animale. Astăzi Ionuț mi-a propus să-i cumpăr măcar niște gândaci, pentru că peștele nu face mare lucru. Înainte de asta povesteam despre băiatul cucuiatul care ține de hainele de iarnă și nu se lasă dezbrăcat sub nici o formă. Între timp s-a și dezbrăcat, de la el pornire și a făcut și baie-n mare. De bucurie că vrea să facă, am uitat și că-i mucos și că tușește.
Cu vreo trei săptămâni înainte povesteam despre culori. Ale noastre, ale oamenilor. Și despre speranțele mele.
Ieri ajung pe la magazinul soțului. Era prin preajmă soacră-mea și vărul de care povesteam, hai să-i zicem Chris.
– Ieri am fost cu Ionuț la depozitele lui Chris. Și era și negrul…începe ea să zică, soțul însă îi taie elanul:
– Negrul ăla are și un nume. Nu-i mai spuneți așa, se răstește el.
Soacră-mea se face mică, mică. Pe Chris îl umflă râsul.
– Acum înțeleg de ce Ionuț îmi explica ieri de zor că toți oamenii au nume și nu e frumos să-i strigăm așa, negrule, adică.
Mă uit la Costas, el la mine, zâmbim cu tot sufletul. Da, există speranță.

4

Despre control și ce bine-i să n-ai!

Ce-mi place mie cel mai mult la etapa asta, de mamă e modul în care fiul meu mă învață minte. Inconștient și neplanificat, în cel mai natural mod cu putință mă pune la locul meu și îmi dă de gândit. Să aștept, să am răbdare, să-i fac loc, să-i dau timpul lui și cel mai important, să uit de verbul „a controla”. Nu-mi folosește la nimic oricum.
Ionuț are trei ani și aproape patru luni. La trei ani și trei luni era, după descrierea celor din jur, „un băiat mare, isteț dar cu scutec”. Mirarea din jur la auzul ăstei afirmații mi-a creat o stare teribilă de angoasă. Am făcut eu ceva greșit. E vina mea. Copilul meu e altfel pentru că eu l-am grăbit. Pe la doi ani am început cu un fel de „potty training” (Doamne, ce urăsc acum termenul ăsta! De parcă era vorba de un cățel…) și în pofida faptului că fiul meu nu dădea semne de interes, am insistat. Să intre în program, toți copii pe care-i știu la doi ani nu au scutece. Am eșuat lamentabil și am lăsat-o baltă după un episod în care m-am înfuriat pe el, pe bietul de el, pentru că nu voia. Nu voia și pace. Așa că am respirat adddâââncccc și l-am lăsat în pace. După ce a început să se exprime verbal, primele cuvinte-n propoziții, am încercat încă o dată, doar avea aproape trei ani! Răspunsul lui a venit ca din pușcă: „Mami, lasă-mă cu scutec. Nu sunt pregătit fără!” Acum râdeți, nu-i așa? Soacră-mea a mai încercat cu diverse metode de gen – „Uită-te la X, nu are scutec! Tu nu vrei să-l dai jos?” Și la toată încercarea asta venea și invariabilul răspuns a lui Ionuț, tare și răspicat: Nu!
Am luat poziția lui nu-mi pasă, eu nu mă stresez dar nu vreți să știți cum spumega sufletul meu. Citesc tone de materiale despre cum să ne lăsăm copiii în pace să fie, cum să-i tratăm echidemn, cum să uităm de control și lupte de putere și vai, din gură ieșeau înțelepciuni, în minte se duceau bătălii. Dar cum din fericire sunt chestii pe care nu le putem controla, am lăsat totul să fie. Cu greu. Cu vorbe calde de la alte mame bune, cu și mai mult citit, cu soț deștept care mi-a interzis să mai compar grafice și ore de atins „mile stones”. Nu știu cum, poate aerul de acasă de lângă Bega, întâlnirile cu oameni faini, poate toate la un loc m-au făcut să uit de faptul că am un băiat mare care încă poartă scutec. Și m-am trezit într-un moment și mi-am dat seama că nu-mi pasă. E băiatul meu mare care poartă scutece și când el o să zică gata eu o să fiu acolo pentru pasul următor. Ce naiba a fost așa de greu de înțeles. Și în plin proces de relaxare – adevărată, nu doar de ochii lumii!!! s-a întâmplat minunea.
Mergem la prieteni, îl vede pe tizul lui fără scutec, eliberându-se natural, în direcția vântului. Ionuț râde bine, își amintește episodul vreo două zile, minune, mie nu-mi vine la gură nici un comentariu manipulator! Nu. Nu comentez nimic, râdem amândoi și acasă, pe seară, îmbrăcându-l în pijama exclam, natural fără gând ascuns: „Mai avem patru scutece din pachetul ăsta! Când sunt gata nu mai cumpărăm, ce zici?” Se uită la mine serios, zâmbește și răspunde: „Bine! Pun chiloți de băiat mare!” Nu insisit, de fapt, a venit așa de natural încât nu am dat importanță. A doua zi, mă sună sor-mea, plecată cu băieții la piscină. „Ionuț s-a bălăcit și apoi a vrut să meargă să se joace-n casă. I-am dat pe el chiloți și n-a comentat nimic…” Mie-mi vine să scap telefonul din mână. Și de atunci, fiul meu poartă scutec doar la somn, și scăpăm și de ăla săptămâna viitoare când e gata pachetul pe care îl aveam acasă. „Mami, ai văzut? Sunt băiat mare și fac singur! Acum pot singur, mami!” Da, am mai învățat o lecție…

1

Mărturii

În urmă cu vreo două luni mă sună o duduie să-mi povestească despre pregătirile pe care le face pentru un botez. Tema asta, a pregătirilor, mă lasă rece în general – fie că-i vorba de nuntă sau botez. Oi fi mai închisă la minte (zgârcită?) când vine vorba de aruncat bani pe fereastră pentru tot felul de decorațiuni. Nu știu. Cert e că veșnica expresie „o dată în viață se întâmplă x și z” nu mă atinge și mă încăpățânez să o țin pe a mea: decât să dau mii de euro pentru aranjamente și meniuri exotice mai bine plec într-o excursie peste mări și țări (în cazul în care te ține buzunarul să le faci pe amândouă, bravo ție, dar cei la care mă refer eu aici nu au astfel de posibilități și, de cele mai multe ori, bagă-n seama mai mult gura lumii decât propria plăcere). Vorbă lungă și mă îndepărtez de subiect. Mă sună așadar doamna și-mi povestește despre ce vrea soacră-sa, ce vrea mă-sa, ce nu vrea ea și ajungem la subiectul „mărturiilor” (bombonele împachetate frumos pe care le iau cadou musafirii) a căror lipsă la un botez sau nuntă e de neconceput. Ea le vrea așa și așa, mă-sa le vrea altfel, ce vrea soacră-sa costa prea mult și vai încolo și încoace oare ce să facă? Are nevoie de 100 și alte câteva zeci, asta ajunge la câteva sute de euro și n-are bani dar nu se face să lași să se vadă că nu ai bani of, ce necaz. Mă trezesc vorbind. Îi spun, ia auzi, dacă tot nu se poate fără mărturiile ăstea, de ce nu te duci la organizația X (un ONG care se ocupă de copiii abandonați, din familii dezorganizate, copii cu probleme, probleme mari!) unde am făcut eu mărturii pentru botezul lui Ionuț (și unde, culmea le făcuse și ea pentru primul copil!). Ca o paranteză, ONG-ul ăsta încearcă să scoată bani și din piatră seacă așa că voluntarii fac invitații, mărturii, tot felul de accesorii fără de care nu se poate nuntă ori botez în Grecia, iar câștigul merge la copii. „Ah, bine zici! Mă duc acolo, să vedem ce au!” zice ea. Eu deja mă simt mai bine – iată ce idee bună i-am dat fetei! și… aștept.

Trei zile mai târziu, nu mă sună, o sun eu.
– Ai fost? Ai găsit?
– Am fost. Dar n-am găsit. Erau urâte.
– Ce vrei sa zici? Îți trebuie un tul cu niște bomboane și legat cu o sfoară. Ce-i urât?
– O, nu, nu vreau, de data asta vreau niște cutiuțe! Roz cu buline etc.
– Păi au și cutiuțe. Au tot ce vrei! Le cumpără și le fac personalizate! Care-i problema?
– Sunt scumpe. Ajunge la aproape 2,80 una (euro).
– Și banii ajung la copii…
– Da, dar e mult. Mie-mi trebuie cam 200.
– Atunci fă mai ieftine.
– Nu, că nu-mi place nimic din ce au.
– Fată dragă, bomboane băgate într-un con făcut din ziar să dai oamenilor și nu contează! Cui îi pasă??? Banii merg la copii! (pe asta o zic strigând, cu nervul în pioneze)
– Nu, nu înțelegi! Contează! La primul botez am avut de unde să aleg, erau frumoase acum însă nu-mi plac… Așa că o să merg la magazinul ăla etc… Că știi, mă gândesc oare ce o să zică lumea că e la sat botezul și da, ai dreptate dar mai bine duc eu la ONG niște haine vechi și… mă scot cumva și… înțelegi…
Se explică, o dă cotită, păcat că nu pot să o pocnesc prin telefon, aleg să nu o mai aud. Închid urechi, închid ochi, închid telefon.
Și-s al naibii de tristă.