2

Motive de zâmbit

Am promis că-mi fac regulat câte o listă cu motive ce-mi pun zâmbetul acolo unde-i șade cel mai bine. Chestiuțe, lucrușoare, oameni, locuri ce-mi ies în cale și-mi fac zilele mai frumoase și mă ajută să nu regret (încă) decizia de a ne muta în țară. Întâmplări, sclipiri de câte o secundă sau mai multe, luminițe, chestii faine – toate cele care adunate, la ceas de seară îmi fac somnul bun și ne fac tranziția ușoară. Care au fost ele, ultimele, că lista-i lunga și mai mereu încerc să fac loc și pentru altele?

Faptul că săptămâna trecută am dat startul oficial sesiunii de alergat pe mal de Bega. Visam la momentul ăsta de multă vreme și iată, ce s-a întâmplat o dată s-a mai întâmplat și azi. Sunt pe drumul cel bun – dar aștept cu nerăbdare momentul acela despre care-mi spun toți prietenii alergători, cel ce creează dependență și-ți dă o stare de la foarte bine-n sus. Adevărul e că la ce peisaje verzi am în jur ar fi fost chiar păcat să ratez momentul.

Azi a fost prima zi în care am mers la lucru cu bicicleta și bine-a fost! Mi-a făcut ziua mai bună domnul care a dat dovadă de prea mult elan și a ieșit cu jumătate de mașină pe stradă de a blocat trecerea dar, pentru că e și un dar aici, care  s-a scuzat și a dat mașina un metru mai în spate ca să pot trece. Vedeți, ăstea-s momentele care mă țin cu gura la urechi de dimineața până seara!

Vineri se întâmplă Creative Mornings la Timișoara, în locația mea preferată, Ambasada. Ce altceva să-mi doresc pentru finalul de săptămână? Da, merg la teatru cu mama, Teatrul German să-mi văd actrițele preferate. Pe lista motivelor care mă fac să fiu în pasă bună e și faptul că-s la un pas distanță de teatre și spectacole. Că-s și-n limba germană, ei bine, ăsta e cu adevărat un bonus!

Faptul că am povestit cu Sleepy00 pe Skype pentru că ea are ceva idei și planuri noi pentru blogul ei și numai bine că mi-am dat seama că sunt o norocoasă să am în jur – chiar dacă în cazul ei, jurul e la 700 de kilometri distanță! – oameni ca ea. Aș fi putut sta până dimineață să-i povestesc și să-mi povestească, să o ascult și să-i mai zic una sau două.

E haotică plimbarea printre momente de bucurie, știu, dar îmi vin în minte ca nebune și alergând la vale: O zi de duminică pe care am petrecut-o între cărți, cu iubitori de cărți, cu discuții despre cărți într-un loc absolut minunat, Casa Artelor (cei din Timișoara știu ce vorbesc!) Un prânz în trei, the italian way și apoi momentul în care mi-am luat inima-n dinți să-i spun unui autor care-mi place la nebunie fix asta: că mor după cum scrie!

Ionuț care a văzut afișul de la Cartea Junglei (tot la Teatrul German) și a spus celor care voiau să-l asculte că e un spectacol absolut minunat și că el cu sigurață ar vrea să-l revadă! (nu contează că după spectacolul la care am fost împreună mi-a spus răspicat și limpede că lui nu i-a plăcut deloc! M-am obișnuit deja cu joaca lui de-a face pe nebunul!)

Faptul că în sfârșit avem prieteni care stau la o aruncătură de băț și ne putem vedea cu ei fără planificări și pregătiri intensive.

O zi de luni de după Paști pe care o vom ține minte cu toții – visam la ea de când eram în Grecia, cu oameni dragi, tare dragi nouă.

Un teanc de cărți de la biblioteca de cartier și faptul că pot să sun oricând să-mi rezerv volume (pe care le găsesc întâi în catalogul online).

Că au mai rămas mai puțin de două luni până la escapada la Berlin. Eu cu Ion, doi, mamă, fiu, aventură, timp doar pentru noi.

Niște momente care au lipit timpul potrivit cu oamenii potriviți și eu am fost lipiciul. Astfel de episoade îmi dau energie pentru tot anul.

Duc mai departe poveștile din Fabulafia și parcă mă simt tot mai acasă acolo. Cresc și eu odată cu ea și realizez cât de important e să fim acolo unde trebuie să fim și mai ales când.

Îmi place că la Timișoara e verde tot, mereu am iubit verdele mai mult decât albastrul. Și Viena-i verde și mă apucă iar dorul dar e bine, că-s cu un pas mai aproape și niciodată nu se știe unde duc drumurile, nu-i așa?

Sunt fericită, dacă fericit e egal cu liniștit, că în marea asta nebună de incompetenți în funcții și scandaluri și rezist și politică și prea multe drumuri și prea multe mașini și prea puțin timp pentru oameni frumoși, lucruri care să rămână, aer de primăvară, că mi-am găsit, parcă, locul.

..

 

 

0

Madridul ce n-a fost să fie

Trebuia să încep sâmbăta cu soare și zâmbete. Cu Maria și încă o prietenă dragă, cu o cafea în pahar de hârtie, pe o bancă, la umbră și cu Ionuț descoperind un parc, undeva, în Madrid. Am fi pornit târziu la plimbare, descoperind încet, la pas un oraș nou. Prânz în tihnă, amintiri. Un muzeu ce ne-ar fi ieșit cu siguranță în cale, ar fi încheiat prima zi din mini vacanță. Cam la fel s-ar fi desfășurat și duminica iar luni dimineața ar fi fost relaxată, o vizită în locul care ne-a plăcut cel mai mult. Eu, fericită tare că mi-am văzut prietenele și am avut ore bune de stat la taifas, copilul fericit că are ceva nou de descoperit și-i cu mine ore multe, neîntrerupte de mersul la școală sau la birou.

Înapoi la realitate. Ionuț nu și-a revenit din bolit, nici miercuri, nici joi, nici în ultima clipă vineri. Din contră, parcă s-au adunat și altele așa că am petrecut un weekend lung, într-adevăr, dar acasă. El a dormit, am dormit și eu. El a moțăit leșinat, eu am organizat dulapuri. El a stat cuminte în pat, eu m-am apucat să mut mobila. Până am realizat că de fapt weekendul la Madrid era pretextul pentru a sta nițel amândoi. Doar noi doi. Așa că m-am potolit și m-am retras lângă el. Am petrecut de minune, cărți, fugă la pediatru, fugă la ORL, la urgențe, bifat și prima vizită la spital (nici pe departe așa de rea pe cum o așteptam, chiar din contră!) un dinte care a căzut, într-un final, singur. Acum el în perioada de recuperare (dar încă departe de a fi bine!), eu la fel. Doar că vacanța lui e prelungită, a mea nu e deloc.

Sănătate să avem, bilete de avion se găsesc și pentru alte destinații și timp de umblat o să ne mai găsim.

2

36 (fără un ceas)

Mâine-i ziua mea și în ultimele ore am încercat să-mi amintesc de am întâmpinat-o vreodată fără bucurie și fără gură până la urechi. Mă îndoiesc. Îmi place la nebunie. În ultimii ani mă trezesc cu noaptea-n cap, să nu cumva să pierd vreun ceas din ea. Încep ziua cu un ceai și mesaje și telefoane și pupături și surprize. Trag linii de final de an – cu ce mă simt mai bogată, ce mă bucură mai tare, îmi aștern planuri și proiecte și mă apuc mai cu poftă de ele.

Ultimele „ziua mea”, de opt ani încoace, le-am petrecut în Grecia. Opt aniversări din care șase cu Ionuț ajutor la suflat în lumânări. Și acolo am fost înconjurată de oameni pe care-i plăceam și-i voiam aproape – că așa mi-e felul, să-mi găsesc din ăștia peste tot. Îmi era însă dor, dor nebun de o ziua mea la Timișoara. Cu prietenii mei, noi,  că mulți dintre cei vechi – sunt la Cluj sau mai departe sau te miri pe unde. Cu oameni pe care-i vreau alături în fiecare zi, nu doar de ziua mea (pe care am în plan oricum de multă vreme să o țin o dată pe lună, că prea-mi place și-mi cade bine!)

Închei un 35, trec în 36 și tocmai realizez că-s cu o jumătate de picior mai aproape de 40. Și că-n fiecare an e tot mai fain și mie mi-e tot mai bine. Ceea ce vă doresc și vouă!

6

Despre servicii și alte detalii

Încă nu mi-e dor de unde am plecat. Puține chestii îmi trezesc amintiri plăcute – mai mult papilele gustative au de suferit și cred că am nevoie de încă vreo doi, trei, patru ani să-ncep să duc dorul soarelui și al mării. Aruncați cu pietre, dar mie-mi place griul acesta mai mult ca orice (de-abia acum încep să înțeleg unde mi se ascunde dorul, în ce detalii și culori și zgomote – de ploaie, ce altceva?) Dar dacă-i un lucru după care sufăr și pe care tare aș l-aș vrea și la noi (dacă oricum grecii ca noi sunt, de ce n-am lua și noi ceva de la ei?) acela ar fi chelnerii și vânzătorii prietenoși. Nu sunt, oameni buni, nu sunt. Mai am parte de experiențe excepționale cu câte un funcționar bine dispus, cu câte o vânzătoare cu chef, dar ăstea-s întâmplări așa de rare de le număr pe degete. Pentru mine ca pentru mine, că doar știu de unde am plecat, dar crețul suferă îngrozitor. Zece ani și mai bine de afacerea lui, de dialog cu clienți și oameni care intrau în magazin se simte ca lovit în moalele capului de fiecare atitudine care-i clar că nu-i cum trebuie.

Doamna de la supermarket dă din umeri când nu scannerul nu recunoaște usturoiul. Îl ia liniștită și îl pune sub pult. Omul se uită la ea, caută ajutor în jur. Cineva traduce mirarea lui în limba română, doamna-i senină: Păi nu mi-l recunoaște scannerul. Îl mai vreți? Îl mai vreau. Păi nu se poate. E doar usturoi. Crețul are impresia că o să primească imediat o rețetă de mâncare fără usturoi, dar în schimb primește doar o privire din aia bleagă. Nu se poate și gata. Tzatziki cu iaurt. Ne reinventăm.

Vede o pereche de bocanci, din ăia din capitolul ne pregătim de iarnă cu zăpadă . Costă cât jumăte de aragaz. Vânzătoarea i-i aduce și-i trântește pe banca de lângă după care dispare. Magazinul e gol, dar nu contează. Stă cu nasul în spatele colegei și se hlizesc ca două toante. Crețul probează bocancii, verificăm numărul și-i comand online.

Dimineață simt miros de cafea – de ani buni nu mai beau decât fără cofeină așa că zic, hai, crețule, să-mi fac pofta. Ia-ți și tu un espresso – Dublu, pardon și apoi, fiecare-n treaba lui.

– Serviți și la pachet? Vrem un espresso dublu și un caffe latte.

– 20.

– De lei? Serios? exclam eu. E prea devreme și parcă 20-ul acela e mai mult decât credeam că o să aud.

– Da doamnă. Păi ce credeți, ați vrut espresso dublu. Atâta costă!

Mă privește cumva ironic și să fiu al naibii de nu-mi vine să i-l torn în cap.

La prânz, că de e să pornești dimineața așa cam încolo îți merge toată ziua, vine crețul să mă ducă la masă. Comandăm, trece un sfert, apoi o jumătate, mai trec vreo patruzeci de minute. Mi-e foame și miroase al naibii de bine. Mai am chestii de terminat la birou, el vrea o limonadă, dar cică nu se poate.

– Dacă vreți limonadă să știți că o să dureze foarte mult, ne amenință domnișoara. Pentru că nu are cine să o facă, toți sunt ocupați. Doar eu pot să o fac dar nu am timp acum.

Mă uit la ea și mă pufnește râsul. Pe bune? Omul se uită la mine, se uită la ea, ceva, ceva tot a priceput. Comentăm amândoi pe înfundate. Nu putea să spună că nu are lămâi? Sau habar nu am, ceva mai politicos? Cred că-mi deschid firmă de consiliat chelneri, vine ideea și am dezvolta-o dar nici gândurile nu mi le mai aud de foame.

– Mă scuzați, îndrăznesc eu, mai durează mult?

– Păi mai durează! De ce nu mi-ați spus că vă grăbiți? Vă grăbiți?

– Nu doamnă, îmi place să stau aici și să miros tot meniul și să-l văd distribuit în toate părțile doar la mine pe masă nu. Data viitoare o să-mi aduc laptopul cu mine și poate îmi stabilesc și o întâlnire două că văd că masa de prânz e juma’ de zi de lucru! Cum adică dacă mă grăbesc? Și vrei să-ți spun înainte? Trebuia să-mi spui că vrei să-ți spun de mă grăbesc ori ba! urlu în minte dar evident, nu spun nimic din toate ăstea ci doar zâmbesc. Că-s tâmpită și bine crescută.

Ajunge mâncarea după alt sfert de oră. E bună tare dar degeaba.

Mai am povești să-ncapă pe pagini multe. Dar mă opresc aici. E prea frumos griul de afară.

 

2

Azi a fost o zi bună

… chiar de nițel nebună. M-am trezit cu noaptea-n cap, nici măcar ora cea nouă nu m-a ajuns din urmă! Mi-am băut ceaiul așa cum visez s-o fac de zile bune, cu muzica mea, încet, încet, pe fundal. Cu liniște și-n stânga, și-n dreapta și casa adormită. Cu gândurile mele și cu măsurători în cap – ce rafturi mai pun și unde, când ajung covoarele ălea de visez la ele de dinainte să știu că o să am casă nouă, ghetele cu toc sau ghetele fără, festivalul ce ni se așterne-n față, jucării de poveste, blog cu față nouă, ore puține cu Ionuț, ore și mai puține cu crețul. Așa, gânduri ușoare de cu dimineață. Mi-am început ziua cu zâmbete-n minte și cred că au ieșit și pe față, pe nesimțite, că azi am primit multe înapoi. Știi, ce dai, cam aia și primești. Un lac nou de unghii, culoare indecisă dar frumoasă tare, eleva din tramvai care mi-a făcut loc să cobor și a zâmbit, frunza aia galbenă care m-a urmărit o stație și încă puțin, ceaiul bun de la birou, langoșeria noua, să mai spun și alte motive de bine? Că uneori e nevoie de așa de puțin pentru a te simți așezat și liniștit. Și împăcat. Bibliotecara de la biblioteca din colț, cu chef de vorbă și recomandări, o carte pe care o căutam de multă vreme, chiar acolo, într-un morman, vă jur că parcă mă aștepta! Draperii cu modele și cusute pe măsură – casa prinde formă și-i acasă! o poveste despre energii și lucruri bune, papanași de la mama și un copil care m-a așteptat cu te iubesc-ul în brațe. Să vă mai spun?

Până la urmă toți știm momentele și mărunțișurile care ne schimbă ziua din una buna în una foarte bună. Ale voastre care-s?

 

1

Cea mai frumoasă vacanță (concurs)

Am fost cu dor de ducă de când mă știu și poate chiar înainte de asta. Mereu mi-au plăcut călătoriile și drumurile care mă duceau. Mi-am căutat motive de plecare, la început mai aproape și mai apoi mai pe te miri unde; pentru mine nu era și încă nu-i mai mare bucurie decât să aud sunet de valiză închisă și să simt biletul în geantă- de tren, autocar, avion, ce-o fi fost, important era să fie.

Și dusă am fost fără să port după mine doruri, ci doar poftă de umblat, de cunoscut, de necunoscut. Când mă trezeam acasă, eram ca-n cușcă și imediat căutam motive de a o lua din loc, lumea e mare și eu am văzut așa de puține – îmi spuneam și tot eu mă încurajam s-o iau de la capăt.

Vacanța mea de vară din 2007 fusese plănuită încă de la început de an. „Trebuie, mă auzi, trebuie să vezi Grecia!”, îmi spunea draga de Maria, colegă de studii și de colindat. Râdeam eu, și mai mult în sinea mea de parcă știam ce mă așteaptă și am plecat vreo două săptămâni – din mijloc de iunie până-nspre luna lui cuptor. Mă minunam și mă-ntrebam ce-or vedea toți la mare și la soare de nu s-ar mai fi dat duși de acolo, doar mie nu-mi spuneau nimic? Visam la linștea de la Viena  (că-n anul ăla și cel dinainte, acolo-mi petrecusem zilele) și străzi curate și oameni care nu-ți vorbesc neîntrebați. Așteptam să treacă una, două, mai trei zile și să le mulțumesc de dragul cu care m-au primit și chiar a fost frumos, dar gata, e timp de mers înapoi, în lumea mea. Evident, una a fost potriveala de acasă, alta cea din târg, pentru că în film a apărut băiatul cu părul creț și cam acesta a fost finalul.

Da, vacanța-n Grecia a fost de neuitat, e drept. Nu știu ce s-a întâmplat, dar când am plecat de acolo, ceva am lăsat în urmă. Ceva puternic și cu dor de doar la trei zile după plecarea mea, băiatul cu părul creț și-a luat bilet către Viena. O săptămână, decizie spontană, probabil prima (și până acum, ultima) din viața lui. Am privit cu neîncredere (și râs nițel forțat) întreaga poveste – Am început de sus, Ăsta-i nebun? Ce să facă la Viena? O săptămână? apoi m-am domolit și am început să mă obișnuiesc bine de tot cu gândul – mai ales că-mi dăduse câteva săptămâni bune pentru asta. Așa că cinci săptămâni și patru zile de la seara în care mi-a tradus cântece grecești (sincron, nu glumă!) a venit la Viena. Cu o zi mai repede, ca să nu-mi dea timp să mă dezmeticesc. În prima zi am luat orașul la pas. Pe jos, ore-ntregi. Căutând câte o cafenea, loc să ne spunem câte aveam să ne spunem.

Și-am râs și ne-am plimbat mână-n mână de parcă asta făcuserăm toată viața, eu cu el și el cu mine. Începea să-mi spună ceva, îi continuam gândul și chițăiam ca doi copii prostuți, doamne, ce nu mi-aș mai fi dat drumul din îmbrățișarea lui. Clișeu, da, trăiam un clișeu și-mi spunea și-i spuneam, parcă ne știm de când lumea și ce bine e.

Am ieșit la cină-n oraș și ne-a prins noaptea de luni în Viena. Știți cum e o noapte de luni la Viena? Pustie. Goală. Am bătut străduțe din centru, la pas, de mână, sub lună.  Doar eu și el și linște de parcă undeva, cineva a lăsat orașul doar pentru noi.  Nu știu  dacă din toate momentele frumoase din viața mea cu el, unul câte unul pus sub lupă, dacă din toate clipele care încă mă fac să zâmbesc, există vreunul care să-mi strângă sufletul a dor așa de tare ca acela.

A fost o săptămână în care am știut că-i el și el a fost mereu, o vacanță într-un oraș pe care-l numeam „acasă” și ce frumos, a fost nevoie de-o vacanță acasă ca să-mi dau seama că acasă-i el.

Am vrut să vă povestesc și vouă – care a fost până la urmă cea mai frumoasă vacanță a noastră – pentru că tocmai am participat la concursul momondo.

#calatoriideneuitat

Multe-s locurile unde aș vrea să ajungem, în doi, sau trei. La Viena putem ajunge oricând, aruncătură de băț ne e. Însă pe lista noastră, una-i destinația de top, că n-am fost nici eu, nici el și tare-am merge împreună. Paris. Clișeu, ca toate-n poveste, dar cui îi pasă, când e așa de frumos?

Puteți câștiga și voi – cititorii și eu – povestitoarea, o vacanță în valoare de 1000 de euro. Ce trebuie să faceți? Sa lăsați un comentariu la acest articol, în care să-mi spuneți:

  • despre o călătorie de neuitat
  • să menționați destinația favorită și
  • să puneți linkul către momondo.ro (link-ul cu biletele de avion găsite spre destinația de la punctul 2).
  • să dați mai departe povestea mea 🙂

 

0

Am aflat ce-mi lipsea, când i-am ajuns aproape

După o lună de Timișoara am realizat un lucru. Mie cel mai mult, în cei opt ani de viață-n Grecia, mi-au lipsit evenimentele. Nu, nu vorbesc despre nunți, botezuri și petreceri de ziua copiilor. Nu. Ci despre evenimente care dau viață unui oraș – concerte, festivaluri, chestii culturale, întâlniri ad hoc pe la câte o galerie, serile de filme, teatru și de lectură. Chalkida e un oraș mic, un fel de Lipova, Lugoj, hai Reșița. O sală de cinema cu câte două filme ce rulau câte o săptămână, câte o piesă de teatru obscură venită din Atena ba pentru cei mari, ba pentru copii, vreun concert sau eveniment ce se rătăcea și pe la noi. Ce-ți rămânea de făcut? Să te urci în mașină și să dai o fugă până-n capitală. Chestie pe care am făcut-o la început dar după o vreme, obișnuită fiind cu toate la o aruncătură de băț (deh, Viena sau Cluj sau Timișoara) m-am cam săturat de drumuri. Chestiile care-i țineau pe toți ocupați – mersul la cafea și la masă m-au ținut și pe mine. Tot o vreme. Tânjeam cu ochii-n monitor după toate ce se petreceau aici unde-s acum sau pe altundeva, pe unde fusesem și eu. Nu, chiar nu-s făcută să trăiesc într-un oraș mic și fără pic de viață. O fi frumos la mal de mare, o carte-i mereu o companie bună și-s sigură că o să vină și timpul când mi se va face dor de o pauză acolo, dar în clipa asta – și-n clipele ălea simțeam cum mă sufoc. Încă mă ia un val de căldură când îmi vine-n minte ce scriu eu aici. Și ce-i ciudat, pe vremea aia, habar nu aveam de ce. Am înțeles acum. Le am pe toate la o aruncătură de băț. Văd câte se petrec  și am de unde alege. Festival de teatru la care ajung în plimbare – și drept e, n-am timp de câte-aș vrea! Filme și concerte. Cafenele în care aș putea să mă uit și să nu mă dau dusă acasă. Tot felul de chestii mici și faine cu oameni dragi. Mi-era un dor nebun și nu știam de ce. Acum știu. Orașul mic și cu miros de mare nu-i pentru mine, nu acum, nu știu de-a fi vreodată. Mi-era dor de gălăgie, de afișe, de unde mergem azi și mâine și chiar de nu apuc să merg sau poate nu vreau – e frig și-i bine să te tolănești lângă sobă cu o carte-n mână, știu că de-mi trece vântul schimbării pe la ureche sar în cizme și dusă-s. Îmi lipseau toate și nu știam ce-i cu mine. De ce nu-s mulțumită de nimic, de ce caut ce nu-i, de ce-s cu supărarea-n minte și-i dau drumul pe gură? Așa de des? Așa de mult? Atâta frustrare și supărare. Acum știu. A trecut o lună de acasă și tare bine mi-e. Ne e.