2

Listă

Am fost vineri la o conferință unde s-au strâns oameni faini din blogosferă și social media și pe când așteptam să înceapă poveștile mi-au căzut ochii pe textul ăsta. Câteva minute mai târziu am cunoscut-o și pe autoarea lui – e și mai faină în realitate decât îmi părea deja de pe blog! și mi-am dat seama că-i musai, musai să scriu și eu o listă. Mai ales că-mi plac. Listele și post it-urile și tot ce ține de agende, organizare, împărțire.

Care-s așadar cele fără de care nu pot să trăiesc? (vorba vine, mai ales că viața mi-a arătat de multe ori că pot trăi bine mersi fără o groază de chestii – cel puțin materiale )

  1. Cărți. Chiar nu pot. Și-n cele mai negre zile și mai fără bani tot nu am renunțat la ele. Când eram la Viena și bugetul era destul de limitat mergeam la bibliotecă. Cea mai faină bibliotecă din lume. În Grecia pentru că îmi erau limitate opțiunile de la bibliotecă – nu mă bag la citit literatură în limba greacă ! comandam la greu în țară și ajungeau la mine în pachet.
  2. Muzică. Nu pot fără. Îmi place să ascult când mă trezesc – de obicei când mă trezesc nu suport pe nimeni pe lângă mine dar radioul e pornit (am avut o perioadă când mă trezeam cu FM4, ce să-i faci, dor de Viena! acum nu mă interesează ce post e, muzică să fie) Îmi place să ascult când ajung la birou, în timpul zilei, seara când sunt acasă. Nu pot și nu vreau fără.
  3. Maieul de bumbac. Râdeți voi râdeți dar de când am pățit-o rău de tot cu nisipul mișcător de la rinichi nu mai ies cu spatele gol în lume.
  4. Ceaiul de merișor (și cel de cozi de cireșe) exact din motivul pentru care maieul de bumbac e piesa de rezistență a iernilor mele (și nu numai).
  5. Câte o sâmbătă după amiaza doar pentru mine. Carte – checked, pătură – checked, pernă de pe canapeaua mea uriașă – checked, lumânări – checked, doamne bine-i de dă și-o ploaie.
  6. Vopsea de păr. Îmi tot promit că oi trece mai pe naturale dar adevărul e că-mi stă al naibii de bine cu nuanța asta de blond (zice grecul, nu eu) și parcă-mi place și mie mult prea mult. Nu-s în stare să mă vopsesc singură – și ce ironie, am avut ani buni în care aș fi putut să învăț asta de la sor-mea.
  7. Câte o cutie de Toffifee. Pe săptămână (ar merge și pe zi dar nu-s chiar inconștientă)
  8. Peria de dinți și apă caldă. Subscriu la cele spuse tot de blonda care gândește (și care mi-a dat ideea cu lista asta). Ăstea probabil că nici nu mai au nevoie de alt comentariu!
  9. Plecatu-n lume. Dacă aș fi putut mi-aș fi făcut din asta meserie. Umblatul brambura prin lumea largă, fără să prind rădăcini pe nicăieri. Să am un cuib la nord, un loc de dormit la sud, prieteni peste tot și bani pentru bilete de avion la discreție. Dar bine, pentru că nu se poate chiar la nivelul ăsta, trebuie să mă mulțumesc cu câte o escapadă din când în când. Fără, zău că n-aș putea.
  10. Câte o ieșire-n doi. Noi doi. Îmi place la nebunie să mă bucur de libertatea pe care mi-o dă faptul că mama mi-e vecină și să îl scot pe grec în lume. Sau el pe mine. Nu musai la evenimente cu pretenții ci mai degrabă la o plimbare, cină, poveste. Chiar dacă de cele mai multe ori sfârșim în discuții care nu au capăt, pentru că-i leu și le știe pe toate, nu aș renunța la răsfățul ăsta pentru nimic în lume.

Lista nu-i nici pe departe gata. Aș mai adăuga lucruri încă o dată p-atât – bicicleta, înghețata de căpșuni, îmbrățișările lui Ionuț, fasolea bătută așa cum o făcea buna, plăcintele lui Jeni, vechiturile mele de prin casă culese de te miri pe unde, câte o piesă de teatru, un concert… Dar mă opresc aici. Voi? Ce liste, cu lucruri fără de care nu puteți, aveți?

Anunțuri
0

Prima serbare

Mie mi-au plăcut mereu serbările. Da, citiți bine. Serbările ălea clasice de la grădi cu recitat de poezii și cântat și dat în spectacol. Aș fi spus replicile fiecărui coleg de mi s-ar fi cerut, mai ales că majoritatea era clar că nu aveau stofă de scenă și-i apuca rușinea în fața publicului. Nu-mi amintesc să fi avut astfel de probleme, chiar din contră. Mama își amintește cum le țineam companie în mașină, în veșnicele călătorii pe traseul Timișoara – Cluj și le recitam întreg programul de serbare, pe voci și cu intonație. Ce mai, îmi plăcea la nebunie. Și încă-mi place. Evident, sunt convinsă că pentru un copil de nici șase ani treaba asta poate fi extrem de stresantă (nu toți copiii vor să iasă-n față la fel cum nu toți oamenii mari sunt în stare să vorbească în fața unui public numeros). Și chiar mi se pare de-a dreptul teribil să-i pui să se maimuțărească și de vor și mai ales de nu vor pentru a fi aplaudați de zeci de adulți, majoritatea necunoscuți. Simțiți nu-i așa, că încerc să fiu empatică – dar nu-mi prea iese, mie chiar îmi plăceau serbările! Colac peste pupăză, ironie, am un copil care evită pe cât poate astfel de ieșiri în public. Așa, ca să mă învăț minte, seamănă cu ta-su!

Când am ajuns la grădinița unde merge deja de trei ani, am aflat că ei nu  au serbări în sensul „ăla” al cuvântului. De obicei evenimentul de încheiere de an sau semestru se desfășura într-un cadru informal, mai ales în grupele mici. În primul an la grădi, adică grupa de vârstă 3-4 nu au organizat nimic special. O întâlnire cu părinții, fiecare a dus câte o gustare sau prăjituri, muzică, povești. A fost perfect. Copiii s-au jucat cu ai lor colegi, părinții au stat la taclale. În anul următor, la grupa 4-5, pre pregătitoarea adică, copiii au pregătit un spectacol de dans, alături de educatoare. N-am participat pentru că Ionuț a refuzat categoric. Nimeni nu l-a presat, nimeni nu l-a bătut la cap/ șantajat. Vrei măcar să mergem să-i vedem ce fac colegii tăi? Nu, nici gând! a fost răspunsul lui fără drept de apel și i-am dat pace.

Anul ăsta, surpriză: a fost primul care s-a înscris la serbare. „O să fiu muzicant din Grecia Antică și o să port o haină de pe vremuri și am și harpă! Vreau să facem și niște monezi de aur!”, a venit el într-un suflet să-mi spună. Repetiții, veselie, emoții. Ieri a avut loc spectacolul. Dans, fără vorbe, fără ieșit la înaintare, fără stres, undeva pe malul mării, mai mare dragul să te bucuri de final de an. Până-n ultima clipă am crezut că renunță, eram sigură că o să vadă spectacolul de la mine din brațe. Ei bine, m-am înșelat. S-a dus singur la prietenii lui, a făcut ce a avut de făcut, nițel cam în lumea lui și fără prea mult elan, dar cui îi pasă?

În drum spre casă – dialog, că nu mă pot abține.

– A fost fain ce ați făcut. Dar mi s-a părut mie sau n-ai prea avut chef?

– O, nu, am avut chef, doar că am fost obosit. Atâta lume în jur mă obosește.

– Dar ți-a plăcut? Vezi, asta ai fi făcut și anul trecut dacă participai la serbare… Nu-i mare lucru…

– Anul trecut n-am fost pregătit pentru așa ceva!

Are dreptate, până la urmă el știe când e gata ori ba. Voi cum ați petrecut la serbările de anul ăsta?

13467448_10153457657540927_1136705723_o

1

Joaca-i în program

Au mai rămas 17 zile până la ziua lui Ionuț pe care o aștept așa cum aștept în fiecare an ziua mea și zilele tuturor dragilor din viața mea! (cine știe, știe!) Și cum îmi place să organizez tacticos fiecare eveniment – fie că-i vorba de o ieșire la iarbă verde, o excursie sau o cină cu prietenii, am scos lista și am început să bifăm (da, vorbesc la plural pentru că se pare că și fecioru-mi adora listele 🙂

El s-a gândit pe cine vrea să aibă alături de el și eu am făcut rost de cele necesare pentru lucrul la invitațiile personalizate. Am petrecut vreo trei zile bâzâind pe Pinterest – să-și aleagă o idee de tort și gata. Până vineri ne mai lipsea doar locația. Și aici a început distracția.

Orășelul nostru de la malul mării, are printre altele și două locuri de joacă închise. Indoor playgrounds cum le zice. Unul mai urât ca altul. Eu una habar n-am ce-i în mintea celor de pornesc astfel de afaceri, dar cu siguranță nimeni nu se gândește la aspectul estetic. Culori de simți că te lovește cu măciuca-n cap, una mai fistichie ca alta, niște scaune de parcă ești în sală de așteptare la gară (sau la spital), muzica dată tare, tare de tot (presupun că vor să acopere vocile copiilor), gresie rece și niște jucării din ălea umflate și pompate ce miros a cauciuc.
Anul trecut, având în minte ziua lui Ionuț de acu’ doi ani când șapte pitici mai că nu mi-au dărâmat casa, mi-am călcat pe simțul estetic și am ales o astfel de locație. Copiii s-au distrat – ei s-ar distra și-n câmp de-i lași liberi! noi, ăștia mari am plecat cu teribile dureri de cap.
Anul ăsta, am aflat de un loc nou. Cică-i net superior celorlalte două, e frumos, organizat, mic, discret, dichisit. Și trebuie să recunosc: e. O versiune mai bună a celorlalte două, dar departe, departe de cum ar trebui să fie – și asta-i părerea mea (și a celor din cercul meu apropiat, că nu degeaba sunt! În cerc, adică!)
Șefa, e o doamnă de vârsta mea, pare deschisă la minte. Îmi povestește despre loc, despre ce e și mai ales ce nu e („un loc obșnuit de joacă!”) ce programe fac în timpul săptămânii („Facem și asta și asta și din aia și din cealalta! Îi aduceți la noi și cu siguranță nu se vor plictisi!”)
Întorc discuția spre ce mă frământă pe mine, moment în care doamna scoate dintr-o mapă groasă, serios, groasă! un sul. Nu exagerez. Un sul pe care-l desfășoară. Și încă unul. Și începe să-mi povestească – programul de ziua lui Ionuț poate începe de la ora 11 sau de la ora 17. Durează trei ore. Au una sau două fete (educatoare de profesie) care se vor ocupa de copii. Programele variază – îmi poate da să studiez acasă (clar!). În principiu părinții vor multe – copii care desenează, care dansează, care învață un cântec două trei (când???). Cineva care să le citească, să le dirijeze jocul.
– Doamnă dragă, dar nu se pot juca fără să fie dirijați?
– Ei, păi v-am spus că ăsta nu e chiar loc de joacă! E mai mult de atât! Program special gândit pentru copiii de vârsta asta. Părinții adoră ce pregătim noi pentru cei mici!
Capul stă să-mi pleznească.
– Aveți și jucării și… probabil copiii de la ziua băiețelului meu vor mai interesați de ele decât de cântece noi.
– Păi la final au voie la joacă. Dar programul, programul e special! Puteți alege tema petrecerii, cu pirați, prințese, eroi…Se vor distra de minune!

Da, sunt convinsă de asta. Mai ales Ionuț care și la grădință are zile în care nu vrea să urmeze programul – educatoarea mi-a zis că nu-i motiv de stres, are timp o viață-ntreagă de program! Dacă și la ziua lui trebuie să-i pun program în cârcă… și să plătesc pentru asta. Gândul ăsta mă întristează teribil.
Până la urmă îi spun doamnei, cu părere de rău (chiar mi-a părut rău, femeia era plină de entuziasm!) că nu-i ceea ce caut eu. M-a privit lung.
– Dar asta vor toți!
– Nu chiar toți…

Am ales până la urmă un loc de joacă dintr-un satuleț de lângă noi. E mic. Simpatic. Și
nu au program. Și pot alege eu muzica. E colorat rău, e drept. Și cu gresie urâtă și scaune incomode. Dar e pe malul mării. Și copiii-s liberi. Până la urmă, asta-i tot ce contează.