2

Chelul, tichia de mărgăritar și parada

Nici nu știu cum să încep. Am gânduri care se învălmășesc și mi se amestecă în cap cu o furie ce mocnește de zile multe, prea multe. Am gânduri nerostite care s-au adunat acolo și stau să răbufnească pentru-s om și răbarea are și ea limitele ei. Azi simt că dau toate p-afară. Mi-e plin facebook-ul de steaguri și sarmale. De texte de La mulți ani! și urări care curg din toate părțile. De poze de la paradă de aici, de acolo, de peste tot. Și mie tot ce-mi vine în minte în momentele ăstea e o imagine cu români ascunzând gunoiul sub covor când îi apucă momentul ăla al anului cunoscut și sub numele de „curățenie de Sărbători”.  Oameni buni, țara asta se duce dracului și noi ieșim buluc să ne uităm la tancuri și mașini de poliție. Țara asta se duce-n cap, la vale și noi vedem meniuri tradiționale – fasole și cârnați. Ne ducem naibii fără spitale, cu școli de frunte din orașe mari unde put toaletele de parcă-s din ălea din câmp și noi punem beteală la rahat. Scuzat fie-mi limbajul dar nu mai suport. Ipocrizie și lălăială pe ritmuri tradiționale. Mă și umflă râsul, 8 ani am stat la greci și printre ei – alții ce-și scot parada la înaintare de fiecare dată când cere ocazia. Toate-s în cap și acolo – școlile (da, și acolo duce lumea clor de acasă și săpun și hârtie igiencă!) de spitale nu mai zic (mergi cu pachetul de pansamente și medicamente și cu plicul la final!) dar au paradă. Cu steaguri și piepturi mândre scoase la înaintare.

Mi-e ciudă pe toți, pe toți cei care acceptă situația cu stoicism, pe sistem mioritic. Dar care-s români și se fălesc. Eu nu simt pic de patriotism și nici mândrie că-s româncă. Aș fi putut la fel de bine fi orice altceva. S-a nimerit (noroc? ghinion?) să mă nasc aici, să cresc aici, s-o iau din loc și să vin înapoi. Faptul că am pașaport românesc nu mă face să-mi crească inima de bucurie și nici nu-mi dau lacrimile când aud imnul. Îmi dau însă când văd că unora le place unde suntem. Că nu-i deranjează situația de nici un fel, că s-au obișnuit, că sunt indiferenți. Că asta-i România, ce să faci? Urlă ciuda-n mine și frustrarea că ne-am obișnuit, că ne găsim scuze să stăm și să înghițim. Că visăm la o țară ca afară și la iarba verde de peste gard dar nu facem nimic pentru asta care-i aici.

Mă uit în jur și nu pot să nu mă întreb: toți ăia de au ținut discursuri pompoase, probabil aceleași de la an la an, toți oamenii ce au ieșit la bulevard cu mic, cu mare, cu steaguri, vopsiți de față în culori de tricolor, de ce se simt mândri? Care-i motivul care îi face să iasă din casă, să se așeze în rând și să simtă că le crește inima că sunt români? Priviți în jur. Avem, aveți motive?

Așa că nu, eu sunt mândră de țara mea. Sunt mândră de ăia peste 100.000 de oameni care au pus mână de la mână pentru MagicHome, sunt mândră de oamenii ăia care ies în stradă seară de seară și cer ce ar trebui să cerem toți! Sunt mândră de cei care dau fără să semnalizeze asta, de cei care nu au uitat de unde au plecat, de cei care nu aruncă gunoaie pe jos, care nu parchează pe unde apucă, de aia care refuză să dea plicuri, de cei care ridică ochii din pământ și care nu se tem să deschidă gura. Dar ăstea toate țin de om și de bun simț și nu de naționalitate. De educație. Sunt mândră de oamenii care au înțeles că 1 și cu 1 fac 2 și încă câte-un 1 adunat la asta fac mii și zeci de mii. Voci care contează. Și poate că de aici ar trebui să începem toți – ca să putem spune cu adevărat La mulți ani, România. Te-ai trezit!

Anunțuri
0

Jurnal de vacanță (3)

Altă zi cu grade multe – deja nici nu le mai număr, le sufăr în tăcere. Nu-mi place vara, nu mi-a plăcut niciodată și nici prietene nu o să fim. Văd că mă încăpățânez să încep poveștile cu vremea – cine m-a pus să vin în Grecia? o să spuneți voi și pe bună dreptate.

Ieri l-am vizitat pe pediatrul lui Ionuț, au ajuns până aici poveștile despre nevaccinații din România și ce să vezi, începe să fie și aici la modă subiectul. M-a întrebat dacă ne-a luat deja bunica la întrebări legate de kilogramele (puține) ale lui Ionuț și mutra mea pleoștită i-a dat răspunsul. Dacă un copil nu primește biscuiți și gustări dulci între mese, o să mănânce mâncare. Nu-i nevoie să aibă mereu ceva în burtică. Nu-l forța, nu te tocmi cu hai încă o lingură când el spune stop, nu pune sub semnul întrebării capacitatea lui de a-și cunoaște stomacul și pofta. Chestii de bun simț. M-a înveselit întâlnirea, hai că n-au fost toate negre cât am stat aici.

Am dat apoi peste altele – povești cu patruzeceală, o familie cu trei frați fiecare cu câte un copil, toți purtând același nume – al bunicului, bate vântul, e curent, transpirăm, copii stați cuminți, nu mișcați, nu respirați – o fi la fel și pe la noi, aud povești dar în bula mea ăstea-s doar legende urbane.

Seara m-am întâlnit cu o prietenă, îmi povestea despre câți litri de clor și câte suluri de hârtie igienică a trebuit să ducă la școală în anul care tocmai a trecut. Da, în Grecia. Despre cum doamna de serviciu a spus că ea nu apucă să facă peste tot curățenie  și dacă face ar fi bine ca ăștia micii să nu pășească în toaletă să nu o murdărească din nou. Adică să se țină până acasă. Și mi-am amintit și eu de putoarea de la toaleta din liceul de frunte din Timișoara, cu aceleași probleme și necazuri mărunte care n-ar trebui să fie motiv de discuție în două țări europene și-mi dau seama că suntem mai mult balcanici decât europeni. Și că asta n-o să treacă nici cu una nici cu două ci mai sunt multe generații în față până să îmbrățișăm civilizația.

În rest, toate-s cam la fel. Lume multă afară, noaptea-i plin de copii pe străzi, gălăgie, criza nu-i. Nu, nu mi-a fost dor.

 

1

(re)Organizare

N-am mai dat pe aici, prinsă fiind, de bună voie, într-un cerc: casă, job, Ionuț și crețul, casă, job, Ionuț și crețul. Mă simțeam – și încă n-am scăpat de asta – ca un șoricel din acela care aleargă-n viteză pe o roată și nu-i dă de capăt. Toate-s la fel și la fel sunt toate. Încep ziua cu un ceai negru, merg mai departe cu unul verde, proiecte, mesaje, trei limbi și nu-s destule, oameni noi, fețe noi, gânduri noi, ajung acasă ca să fugim la germană sau ne jucăm cu lego, citim povestea cu Nikolas o dată, de două ori, de zece ori, haine la spălat, tragem o fugă-n parc, îmbrățișări pe fugă, ce-i asta? unul dintre cele nici nu mai știu câte proiecte îmi sare-n față când pornesc laptopul, îl fac mic de tot, ce mâncăm mâine?, trebuie să mergem la cumpărături, aspirator, strânge casa, fugi, aleargă, caută-ți un loc gol din minte unde poți să stai să respiri puțin. Și-mi dau seama că iar e seară, rutina-i rutină, cină, baie, citim altă poveste de noapte bună – azi eu, mâine ta-su, poimâine iarăși eu. Copilul adoarme, ta-su moțăie lângă mine, mă așez pe canapea, cu pătura peste picioare, cana de ceai e nelipsită, viața mea e pe Pinterest și Instagram și mă pufnește râsul pentru că nu-s în stare să mă decuplez. Arunc telefonul, pun mâna pe o carte din teancul de lângă pat dar cad lată după câteva minute. Și a doua zi o iau de la capăt.Și aș fi dus-o așa, ca un roboțel, cu privire-n jos și hai, repede, trebuie să mergem! în  gând și-n exprimare – învăț din mers ce se întâmplă, mă dor degetele de la rulajul fin, pe telefon și-s convinsă că aș fi dus-o încă mult și bine tot așa, în ritm, fără nici un țel precis.

Dar bine că mi-a atras atenția crețul că parcă-i plictisitoare viața așa și mi-am amintit de zilele în care mă plângeam eu de monotonie în timp ce el se chinuia să țină pasul cu toate ce-mi treceau prin cap și care erau musai să fie făcute. Așa că m-am așezat în tihnă, cu agenda pe genunchi și am dat programul în fugă pe unul cu sens: piese de teatru, opereta la care vreau s-o duc pe mama cadou de ziua ei, să-mi văd prietenii, să ieșim la cină-n doi, să mai descoperim câte un colțișor din orașul ăsta și musa-i să fie cu muzică bună. M-a umflat râsul când mi-am amintit cum anul trecut pe vremea asta visam cu ochii deschiși la evenimente și spectacole și bombăneam și-mi era ciudă că-s acolo și nu-s aici. Ei bine acum sunt și cam degeaba – ați zice – și așa am zis și eu până mi-am dat seama că e nevoie doar de puțină organizare.

O să mă trezesc mai devreme și nu, nu o să-mi mai beau ceaiul cu telefonul în mână și nici cu mesajele ratate, în minte. O să mă mă bucur de liniștea din casă și o să-mi pregătesc masa de prânz la pachet, o să-l trezesc pe Ion fără grabă, cu îmbrățișări și hai să vedem ce vise de azi noapte pot prinde viață din piese de lego. O să mergem la școală prin parc, fără să-l trag de mână. O să-mi beau ceaiul la birou, cu ochii pe geam. O să deschid facebook-ul doar când e musai să postez vești de dat mai departe despre evenimente și alte lucruri faine pe care le facem. Apoi o să merg acasă și o să mă bucur de lenevit pe canapea cu Ionuț și ta-su, între o plimbare-n parc și o nouă construcție. O să șterg mai puțin praful și hainele o să ajungă în mașina de spălat fără grabă. Vreau la teatru și la concerte și vreau să mă bucur de prietenii cărora le duceam dorul. În liniște și-n ritm în care apuc să-mi cadă bine. Și seara s-o petrec cu poveștile ce mă așteaptă să le scriu și cu poveștile scrise de alții.

Voi aveți vreun secret? Cum la faceți pe toate și apucați să vă și bucurați de ele?

1

Final de capitol

Cochetez de ceva vreme cu o chestie: să cumpăr cât mai puține lucruri. Să fie puține dar bune și cu banii puși la păstrare să-mi fac alți pitici fericiți (cu o escapadă la Madrid de exemplu). Gândul acesta mi se plimbă-n cap de anul trecut (inspirată de aici), dar în ziua a doua a lui 2017 mi-am promis că-l transform în rezoluție. Pentru că azi, căutând o pereche de jeans, am realizat că mie de fapt nici măcar nu-mi place să merg la cumpărături. Shoppingul nu-i pentru mine motiv de relaxare. Din contră, după un ceas prin magazine – dacă trebuie să și probez n-am nevoie decât de jumătate de ceas! simt că mă dor toate și visez la o canapea și ceai și liniște.

Mă obosește teribil căutatul, probatul, vânzătoarele – în Grecia mă scoteau din sărite pentru că stăteau și-mi respirau în ceafă, în România mă calcă pe nervi pentru că nu mă bagă în seamă și par deranjate de orice întrebare. Calea cea dreaptă o fi undeva prin Austria, dar adevărul e că m-am cam săturat de aceleași mărci și modele și forme.

Și cum spuneam, azi s-au aliniat planetele și mi-au dat cu cireașa de pe tort în cap. Am petrecut cinci ore la mall și până la urmă am cumpărat ceva doar ca să nu spun că am pierdut timpul degeaba. În primul magazin am cules vreo zece perechi e jeans, cică n-am voie să intru cu toate în cabină.

–  Îmi aduci tu alte numere de am nevoie sau ies eu și defilez în căutare?

– Nu știu ce să vă spun. Dar nu se poate.

În alt magazin am intrat cu trei perechi, una parcă stătea cum trebuie dar un număr mai mic nu mi-ar fi stricat așa că ies să-l caut. Pe când mă întorc, fata a făcut ordine pe acolo și a luat și ce nu trebuia luat.

În al treilea magazin s-a uitat lung la mine și mi-a spus că mai au doar numere foarte mici, adică pentru dumneavoastră sigur nu mai am! L-am înțeles pe crețul care a avut parte de un astfel de tratament anul trecut pe vremea asta. Cică numerele se opresc la XL, nu au mai mulți de X. El a plecat relaxat mai departe, eu astăzi aș fi pocnit-o pe duduie cu poșeta-n cap! M-am abținut și odată cu asta, mi-am promis că de azi încolo cumpăr doar online.

De la cei care mi le aduc acasă, le probez și le pot returna de nu-s bune. Deocamdată singurii testați sunt simpaticii de la ZOOT (simpatici nu doar din cauza lui Robi), Joules și niște ghete simpatice de la Shoppingdays.  Mai am pe lista Asos și Fashion Days, pe picior de testare. Ce alte recomandări aveți? Haine, pantofi și accesorii la un click distanță?

1

Brum, brum

Ieri a fost ultima zi de școală pentru Ionuț, penultima de lucru pentru mine. El s-a trezit vesel, eu aș mai fi dormit măcar până vineri. Ne echipăm rapid și ieșim în viteză din casă. Mă minunez pentru a nu știu câta oară când văd cozi de mașini care stau în așteptarela instersecții, în drumul către școală. Dimineață de dimineață, zeci, sute de mașini pufăie pe drum, claxoane, fețe încruntate, ce fain trebuie să fie să-ți începi așa ziua, altfel nu pricep de ce se complac toți pe patru roți. Ne oprim la trecerea de pietoni, două mașini în paralel, trecem de prima, cea de-a doua vrea să ne-o ia înainte. Apuc să-l trag pe Ionuț dar îmi stă inima-n loc. Șoferul realizează ce-a făcut, frânează brusc. Mă dezmeticesc dau să spun ceva, dar mă opresc la timp, cât pe ce să-mi iasă pe gură una alta, de-aș umple pușculița lui Ionuț din două mișcări (un cuvânt în context urât, cinci lei, unul care n-are nevoie de context, zece). Trecem repede pe celălalt trotuar, încă tremur. Mama lor de mașini și șoferi grăbiți și trafic și putoare de țevi de eșapament. Toți se grăbesc, toți înjură și-s furioși. Cum să nu fie, cât vezi cu ochii doar mașini aliniate în trafic. De-abia se mișcă, nici ora nu stă pe loc.

Bine că m-au călit grecii, alt neam născut cu dosu’ în mașină. Nu trec niciodată strada în grabă, mă uit de zece ori înainte să o fac, chiar de-i verde, tot cu grijă merg, sunt cu ochii-n patru și acum dau înțelepciunile mai departe, copilului. În Grecia, în miniatura aia de oraș în care trăiam nu puteam pricepe nici în ruptul capului de ce toată lumea umblă cu mașina. Erau niște cozi infernale pe străduțe pe care de-abia te puteai strecura pe două picioare, trotuare ocupate de mașini. Fiecare familie avea cel puțin două din care una neaparat 4×4.Și trebuia să mergi cu atenție pentru că mereu se găsea un deștept care să nu știe la ce servește trecerea de pietoni.

Am ajuns la Timișoara în luna august, când orașu-i pustiu, și pentru câteva săptămâni m-am minunat – ia te uită, se poate și altfel! Nici n-am intrat cu bine în septembrie că am priceput cum m-am păcălit de una singură. Mă chinui să înțeleg de ce e așa de greu să vezi lucruri care-s clare? Din comoditate? Lipsă de educație? Trăim într un oraș în care până și Mall-ul e în centru! Timișoara-i dreaptă ca-n palmă, fără dealuri, fără urcușuri, fără Piezișă (cei din Cluj, știu la ce mă refer!) Loc să faci piste pentru biciclete e cât cuprinde, e plin de parcuri și bulevarde largi. Poți extinde liniile e tramvai, fă și altele de-i nevoie, lasă drumurile oamenilor, nu mașinilor! Pistele de bicicletă de aici … sunt. Comparativ cu situația din satul din Grecia – unde nu existau nici măcar trotuare decente! dar tot departe de ce ar trebui să fie (cârpeala tipic românească, aia care-l scoate din minți pe grecul meu) Și acum e drept, nu suntem toți bicicliști și adevărul e că de prin noiembrie nu-s nici eu prea vitează, așa de vitează încât să pedalez la grade minus. Dar de când sunt aici aud doar de extinderi de drumuri, extindere de șosele și locuri de parcare. Peste tot în lume(a civilizată) se dă nebunia din trafic pe extinderea rețelei de mijloace de transport în comun, piste de biciclete, în timp ce noi vrem bulevarde și parcări. Nu, nu-i nevoie de drumuri mai late și nici de parcări. E nevoie tramvaie noi și multe, de autobuze și troilebuze, de „car sharing”, de las mașina acasă și merg puțin pe jos (da, face piciorul frumos!). Oh, știu că pare ușor să-ți dai cu părerea pe astfel de teme dar mi-e ciudă când văd câte resurse sunt rispite pentru mai mulți nervi în trafic, mai multă înghesuială, mai multă gălăgie, claxoane, nebunie.

P.S. Citeam aseară pe un forum din Viena, comentariile locuitorilor din capitala austriacă supărați că întârzie autobuzele, că iarna nu-i ca vara, că ninge și se blochează circulația. Și-mi dau seama că dacă și oamenii ăia și-au găsit motive de suspin (în singurul oraș în care am trăit și în care, după a mea părere, sistemul de transport în comun bate tot!) eu mai bine tac.

3

Zgomot

Nu cred că există neam de oameni mai gălăgioși decât ăștia printre care mi-e dat să trăiesc. În Grecia conceptul de liniște e inexistent. Veșnic se aude pe fundal un murmurat (ăsta în cel mai bun caz!) un zgmot, ceva, oricât de mic, liniștea nu poate doar să fie. Nu, nici vorbă. M-am trezit cu capsa pusă – era deja de ieri, dar azi îi apăsată tare. Vecinii de la blocul din spate – că aici toate-s lipite unele de altele, dacă mă întind puțin pot deschide frigiderul de peste drum! sunt al naibii de matinali. Mai ales la sfârșit de săptămână. Și-s darnici, vor să împartă cu toată lumea. Așa că ies pe balcon și vorbesc între ei. În zilele (lor) bune unul coboară și vorbesc așa, de la distanță. Azi cineva avea un bebeluș în brațe și o doamnă care era deja jos vorbea cu micuța. Pe ton din ăla miorlăito-bebelușesc. Am pus perna-n cap dar degeaba, m-a zgâriat. Și stau ele și vorbesc așa vreun sfert de oră după care cea de sus o invită pe cea de jos, sus. Unde-și continuă discuția, în casă, dar tare. Uneori chiar am impresia că femeilor ăstora li s-a stricat butonul de volum. Dacă au avut vreodată.

Pe stradă, la cafea, pe plajă, peste tot. Toți vorbesc tare. Și repede. Și tare. Am dat peste o plajă de vis anul trecut. Minunea a ținut zece minute – până au apărut două doamne. Cu veșnicele cafele reci, șezlonguri și umbrelă. Când e liniște undeva și deschizi gura sunetul parcă-i mai puternic. Măcar de-aș fi fost struț. Puneți nabii mâna pe o carte. Dormiți. Bucurați-vă de natură. Tăceți. Sau dacă nu, pentru că eu dintre toți știu cel mai bine ce greu e să taci, vorbiți mai încet!!!

La locul de joacă, toată lumea țipă. În cafeneaua de lângă locul de joacă nu-ți auzi nici gândurile. Și pe când intri-n ritm și de obișnuiești cu gurile care nu tac, cineva țipă la vreun copil.

Pe stradă, Doamne, să nu te nimerești între oameni ce se întâlnesc întâmplător pe stradă. Vrei nu vrei, afli tot. Nimeni dar nimeni, absolut nimeni nu știe să-și domolească sonorul. Se salută din mașini, vorbesc din mers, oh, de câte ori n-a stat circulația-n loc pentru că șoferul tocmai l-a recunoscut pe pieton. Toți vorbesc, nimeni nu tace.

Vara-i mai rea ca toate. Ferestre deschise, motociclete turate, mașini cu muzica de-ți sparge și ultimul nerv rămas, oameni care au de zis, de spus, de povestit, parcă treziți din hibernare. Noaptea-i gălăgie, ziua-i gălăgie, nu rămâne nici un loc în care să-ți poți pune ordine-n cap. Nicăieri.

Sau?

38 de grade la umbră ieri, în drum spre grădinița lui Ionuț. Simt că mă ia cu leșin nu alta. Mi-e capul plin de povești și planuri și idei, afară zumzetul permanent în combinație cu canicula mă doboară. Intru în prima biserică. Oh știu ce-o să ziceți acum. Dar mie-mi place mult liniștea de acolo. Mă ajută să-mi limpezesc mintea. Și e răcoare. Și mirosul de tămâie îmi amintește de casă și de Nana.

Mă așez două minute pe un scaun. Respir adânc și mă relaxez. O secundă? Două? Se aud voci. Două doamne-s așezate mai în față. Stau de povești ca pe-o bancă-n parc. Și zic și zic până simt cum îmi vine să răbufnesc. Nu există loc în care să te aduni. Nicăieri. Nu aici.

3

La mâna a doua

Despre cât de mult îmi plac mie vechiturile și-n general cam tot ce-i la mâna a doua, v-am mai spus și tot spus. Sunt ferm convinsă că există o grămadă de chestii-n lumea asta pe care nu merită să le cumperi noi. Viața m-a adus însă într-o țară în care opinia generală e unanimă: nu-i nou, nu-l vrem.Mor de dorul piețelor de vechituri din Germania, de flea market-urile din Viena, de garage sales-urile de pe lângă Chicago. Dacă așa avea de unde aș cumpăra doar obiecte în căutare de alți stăpâni. Crețul, om educat prin țări străine îmi împărtășește pasiunea și râdem amândoi – pentru că ne-am nimerit înconjurați de oameni care nu ne înțeleg ieșirile și pasiunea. Cică-i semn de zgârcenie să nu cumperi chestii noi (și mai ales de marcă!) Eu speram, în inocența mea, că toată povestea asta cu criza îi va aduce pe oameni de aici cu picioarele pe pământ dar pare-se că obiceiurile proaste nu mor niciodată.

Zilele trecute discutam cu o viitoare mămică – i-am propus să-i dau toată mobila din camera de bebeluș (ca șade și așa și se umple de praf în pod la soacră-mea). Să o scutesc de o cheltuială – mai ales că-i mobilă bună (nu ne-au lăsat să cumpărăm ce am vrut noi, pentru că, vezi Doamne, întâiul băiat născut al familiei are nevoie de un pat care costă de trei ori mai mult ca ăla din dormitor!) Mi-a zâmbit politicoasă și a refuzat elegant. Părinții ei au cumpărat deja ce era de cumpărat pentru că, ei bine, tot un prim băiat al familiei așteaptă și ea și, știi cum e, nu se cade să le luăm folosite de la alții. „Dar sunt ca noi”, am insitat eu. „Da, dar nu sunt noi”, a remarcat ea.

De unde nebunia asta pentru chestii noi și musai cu eticheta pe ele – nu pot să înțeleg. Prietena mea de aici are un băiețel cu un an mai mare ca al meu. M-am oferit să o ajut să-și organizeze dulapurile – știți că asta-i cea de-a doua mare obsesie a mea! și cum aranjam noi de zor hainele micuțului, a scos un munte de chestii care nu-i mai erau bune. „Cu ăstea ce faci?” am întrebat-o eu. „Le arunc”, a spus ea. Am plecat acasă cu pantaloni și bluze pentru Ionuț cât să treacă două ierni fără să mă duc aproape de vreun magazin. Fata s-a minunat vreo trei zile dar apoi a concluzionat singură – ești străină, o grecoaică n-ar fi acceptat asta nici de n-avea! Mie una mi se pare complet aiurea să arunci lucruri de care se pot bucura și alții încă un sezon. Și cu banii pe care nu i-am dat pe haine noi, am cumpărat cărți (tot second hand și alea).

Înainte de ziua mea mă întreabă o amică, așa, mai mult într-o doară, dacă e ceva ce-mi doresc. Niște cărți, îi răspund eu. Ai vreuna pe care ți-o dorești mult de tot? Îi spun că da, îi spun de unde poate fi luată și-i subliniez de trei ori să nu ia varianta cartonată, că-i mare, mult mai scumpă și conținutul e același. Evident, a venit cu versiunea cartonată. Păi n-am zis? A costat cât două din ălealate! Și cum ai fi vrut să-ți cumpăr cadou o carte așa mică? Nu se poate… Ba se poate, îmi spun eu în minte-mi dar prefer să o țin pentru mine.

Sor-mea îmi spune că acolo unde-i ea, lumea cumpără jucării la mâna a doua mai mereu. Și pentru zile de naștere și pentru aniversări. Nouă ne-a trimis o prietenă nemțoaică get beget un cadou: un super dinozaur ca scos din cutie. Ion l-a privit puțin circumspect.

– Ăsta ce fel de cadou e? Nu-i în cutie de nou!

– Nu-i. Nu are cutie pentru că nu e nou.

– Adică a fost al altcuiva înaintea mea? Și acum a ajuns la mine? Și e cadou?

– Exact! A fost al unui băiețel.

Ionuț ia dinozaurul în mână și-l întoarce pe toate părțile

– Oare de ce nu l-a mai vrut? Că e ca nou!

– S-o fi plictisit de el și a decis să-l vândă. Cu banii pe care i-a primit, își cumpără altele…

– Mami, dar asta e o idee… cum să spun, o idee incredibilă! Că am un dulap plin de jucării pe care nu le mai vreau! Și dăm și copiilor care nu au și putem și vinde, așa multe am!

Am impresia că al meu copil e pe drumul cel bun. Probabil în locul greșit, dar ăstea-s doar detalii.