2

Vai de criza mea!

Sâmbăta trecută părea a fi una ca oricare alta. Ne-am trezit, am pregătit micul dejun, am povestit puțin și pe când mă bucuram mai tare de programul care se desfășura conform planului, AU! Durere în spate, undeva în partea stângă. Crește și se extinde și se-mpărștie prin tot trupul. Rămân blocată, Ionuț mă privește speriat. Simt cum mă prăbușesc și vai, doare și cum doare! Încerc să mă așez, nu, nu-i bine, stau în picioare, nu, nici așa nu e bine. Strâng din dinți. O fi vreo criză renală, vine diagnosticul de la mama via Skype. Simt cum mă topesc de durere. Înțeapă și mă-nțeapă și orice aș face, oricum m-aș poziționa, e același lucru. Doare. TARE. Îl sun pe creț, pornește înspre casă, odată cu el vine și doctorul. Consult rapid, injecție care-mi ușurează chinul. Criză renală. Petrec ziua plimbându-mă între sufragerie, dormitor și camera lui Ionuț așteptând ziua de luni. Analize, eco și tot ce mai e nevoie că doar se știe: sunt fricoasă tare.

Luni dimineața sun la asigurări – la cea privată, cu cea de stat decid că n-are sens să-mi bat capul. La cum funcționează toate aici, pentru o ecografie trebuie să-mi fac programare cu vreo două luni înainte. Așa că-mi zic hai să profit de asigurarea privata, din fericire, neutilizată până acum. Vorbesc la telefon cu o doamnă foarte simpatică, îmi spune numele doctorului care colaborează cu ei și mă sfătuiește să sun să fac programare. O ascult cuminte și primesc următorul răspuns:

– Vă pot programa la finalul lunii…

– E târziu, încerc eu s-o scald…

– Cel mai devreme peste 10 zile pot. Nu am locuri la eco. Avem un număr limitat de locuri pentru cei cu asigurare de stat, un număr pentru cei cu asigurare privată… și restul sunt programări pentru oamenii care plătesc consultația la preț normal, fără asigurare.

Pentru o secundă am impresia că n-am înțeles-o bine. Dar e foarte clar. Mă luminează și soacră-mea, ăsta-i sistemul, ce să facem?

Dacă e să plătesc, prefer să dau banii altcuiva, mă gândesc eu. Sun la alt cabinet, îmi fac programare, ajung la timp. Eu. Jumătate de oră mai târziu apare și domnul doctor. Își parchează bolidul în fața cabinetului și apare impunător. La fel de impunătoare e și cureaua Prada ce-i ascundea burta. Îmi face semn să-l urmez. Mă consultă, ia cei 60 de euro pe care îi întind, scrie ceva (am impresia că-i o chitanță) și-mi zâmbește.

– Nu e grav, nimic grav. Bea multe lichide și hai peste o lună. Vreau să te văd și luna viitoare și nu plătești, bine? Vii și gata, fără să plătești consultația.

Ia te uită, l-am judecat greșit pe om. Îmi dă și chitanță, mă cheamă și luna viitoare – PE GRATIS!!! salut frumos și ies. Afară, o băbuță e certată de secretară.

– Cu asigurarea de stat vă programez de-abia în ianuarie. Să îmi dați un număr de telefon!

– N-am, răspunde timid bătrânica.

– Cum să n-ai telefon? o apostrofează doamna. Oftează. Bine, hai mâine să-ți spun când poți veni la consultație! Dar luna viitoare, ai înțeles?

Îmi promit să nu mai judec. Ajung acasă, evident, nici urmă de chitanță. Bine măcar că analizele-s bune. Beau lichide, beau și scot.

Și mă gândesc că de mi-e să trăiesc aici pentru tot restul vieții o să cer Moșului și iepurașului și norocului, în fiecare an, doar sănătate.

 

 

 

 

 

 

Anunțuri
0

Caut loc de joacă (ca-n România)

Dacă-i ceva după care-mi plânge sufletul apăi ăla-i un parc adevărat. Ca acasă. Un parc adevărat și verde și cu un colț cu loc de joacă-n el. Trăiesc pe o insulă, într-un orășel la malul mării, de mă uit în stânga văd apă, de mă uit în dreapta, văd munți. De mă uit înainte, văd o oază verde, un fel de parc pe care l-au amenajat în urmă cu vreo doi ani și deja toate stau să cadă-n el. Hinți rupte, tobogan strigat, bănci vandalizate. Ultima dată când mi-am luat inima-n dinți și am mers acolo s-au luat vreo trei câini după noi de n-am știut cum să găsim ieșirea mai repede.

Parcul din centrul orașului (Πλατεία) are vreo 10-15 copaci, câteva bănci și două locuri de joacă. Neîmprejmuite de garduri ci de două dintre cele mai circulate străzi din urbe. De speriat, evident. Puțin mai jos, pe malul mării unde-i frumos și iese lumea la plimbare, alte două locuri de joacă, nici ălea împrejmuite. Dacă pruncu-i vioi și o ia la goană în jos, iese-n stradă, de schimbă direcția, cade-n apă. Fabulos de-a dreptul să ieși la joacă în astfel de locații cu un copil ce nu aude cuvântul stop.

Mai sunt vreo trei alte parcuri, vorba vine, două dintre ele chiar frumoase. Ne întrebam cu prietena mea cum de nu-s vizitate, ia hai să le inaugurăm noi. Lângă unul am găsit niște mlaștini urât mirositoare și pe celălalt și-l făcuseră sufragerie o gașcă de vreo 30 de minoritari cu gașca lor cu tot. Dormitoarele erau în corturi, puțin mai în spate.

Tot pe malul mării, alt loc de joacă fantastic. Atât doar că e lângă un parc unde seara probabil se petrec lucruri necurate. Dovada? Câteva zeci de siringi și ace care ne-au făcut să ne luăm tălpășița fără să ne uităm în spate. Și da, e pe malul mării, dar sus pe-o stâncă. Dacă pică vreun copil de-acolo, s-o facă plin de avât. Oare la asta s-o fi gândit cei care au proiectat dar au uitat de gard?

În drum spre grădiniță un loc de joacă aproape nou, neatins. Oare de ce? Pentru că tomberoanele de gunoi sunt chiar lângă el. Și să-ți dorești să-l distrugi, nu poți din cauza mirosului.

Anul trecut am găsit un loc minunat, de vis chiar. Sau cel puțin așa părea din mașină. Pentru că nici bine n-am ajuns și am și plecat. Vinovat? Gardul, sau mă rog, lipsa lui. Uitaseră de el. Zilele trecute am auzit că între timp și-au amintit și au montat unul. Și am ajuns acolo și e exact așa cum visam (cu vreo câteva sute de metri mai mic, dar nu-s cârcotașă!): cochet, curat, împrejmuit, cu bănci, copaci. Și bonus, da, și vederea spre mare, dar mai ales jumătatea de oră de mers pe jos până acolo.

IMG_8325

Dar ăsta e doar un loc de joacă. Unul. Habar nu am cât o să fie păstrat așa. E păcat, serios. Într-un oraș în care e rușine mare să ai doar un copil și toți trec de pragul de doi fără nici o problemă, unde vremea ține cu noi și am putem sta afară 11 luni pe ani, într-un orășel unde n-ai multe de făcut (dar nu-i bai, Atena e aproape!) parcurile ar trebui să fie o prioritate. Că-i marea aproape, că-s plaje la tot pasul, nu neg. Dar un parc? Un parc adevărat? Verde? Și cu un colț de joacă? Unde pot sta liniștită și Ionuț nu trebuie să mă audă strigând într-una, nu acolo, nu dincolo, hai înapoi, nu pe acolo, te rooooog, nu acolo! Oare cer prea mult?

1

Una din zilele ĂLEA…

… e azi. M-am trezit cu gâtul strâmb și dureros, după o noapte pe care am petrecut-o plimbându-mă din dormitor în camera lui Ionuț. A avut de pe la 10 până pe la 3 stări febrile, un 37.6 ce se dădea urcat doar la 37.9 și apoi înapoi. Cu Ionuț care a refuzat să doarmă cu mine pentru că m-a auzit spunând că nu-i „febră adevărată” și el își lasă cuibul doar dacă-i febră adevărată. Dimineața nu s-a dat trezit decât în ultimul moment, alergătură până la pediatru (pentru că treaba de azi noapte se repetă de două nopți). Ionuț fără chef de cooperare – nici nu-i de condamnat, eu încercând să înțeleg ce vrea omul ăla de la mine, ce trebuie să fac să-i fie bine copilului, cu durere de cap din clipa în care am ieșit din casă. Pe drum plâns, ba vrea plăcintă, ba mașină, ba nici el nu știe ce vrea. Ajung acasă și încep să caut o (porcărie de) mască pentru inhalații (oare așa i se spune chestiei ăleia în limba noastră?). O mai folosisem anul trecut și trebuia să fie la locul ei. Ei bine, nu era.

Acum să ne înțelegem. La noi în casă nimic nu-i pus la întâmplare. Toate își au categoria și-mpărțeala și rostul. Mă trezești în toiul nopții să mă-ntrebi unde-i hârtia albă pentru imprimantă sau unde-s bateriile AAA îți dau indicații scurte și precise. Cutia albă, raftul doi. Bine, nici nu trebuie să întrebi pentru că oricum toate-s etichetate. În dulapuri găsești tot în clipa în care le deschizi. Fiecare colțișor din casa asta are rolul lui. Și-l știe fiecare. Așa că momentul în care crețul a sugerat că poate n-am căutat bine, a declanșat mare supărare.

– Nu se poate să nu fi căutat bine din moment ce chestia aia are doar un loc unde putea fi!

Nu a mai zis nimic dar mi-am călcat pe inimă și am răscolit întreaga casă. Nici urmă. Am cumpărat altul între timp și Ionuț nu pricepe nici în ruptul capului de ce sunt în continuare cu bombănitul după mine. Că doar avem una nouă! Dacă-mi seamană (și privindu-i lego-urile cred că-mi seamănă) o să înțeleagă în câțiva ani.

Chestia asta mi-a dat și restul zilei peste cap. Mai că n-am dat foc la bucătărie (uneori mă mai rătăcesc p-acolo), am amețiti niște e-mail-uri și comenzi, m-am împiedicat și am rupt un scaun. Nu, e clar, una din zilele ĂLEA e azi. Mai 5 ore și e gata!

0

Supărarea de aici nu-i ca aia de acasă

Azi am ajuns la concluzia că prefer un Ionuț furios în Grecia unui Ionuț furios pe străzile din Timișoara. Când spun furios, părinții de pui mici probabil mă înțeleg cel mai bine: urlat din toți rărunchii, lacrimi mari și nici o urmă de idee despre de la ce a pornit și ce-aș putea face să se oprească. Țipete grozave – cu putere să-ntoarcă toate capetele pe lângă care trecem, plâns cu sughițuri și dat din picioare (uneori asortate și cu trântit pe drum și culcat, plus pumni mici zdrelindu-se de caldarâm). Nu ni se întâmplă des, în ultimul an chiar tot mai rar, intensitatea epidoadelor a mai scăzut la fel și durata lor. Dar și când se întâmplă, cum ziceam mai sus, prefer să fim acasă, la greci. Ei, și acolo lumea vrea să te ajute, se opresc și încep să-ți/să-i zică una alta dar eu o țin pe limba mea și atunci, ca prin minune, toți se fac nevăzuți. Frustrarea trece mai ușor când te ține mama-n brațe și te lasă să plângi din tot sufletul. Și când nimeni nu încearcă să te îmbuneze. Sau să te sperie.
Alta-i treaba când suntem aici – și tocmai mi-a trecut prin cap că aș putea s-o dau rotită și să mă dau mai grecoaică decât sunt. Târziu gând.
– Nu mai vine Moșu! zice o tanti și Ionuț urlă mai cu foc.
– Vaaaai, dar ce urât ești când plângi! evident, Ionuț nici nu o aude. Eu îi arunc o privire supărată dar domnul nu tace:
– De ce plânge, doamnă? De ce plângi copilule? Te-a supărat mama? Să o bat?
Exact de ce aveam nevoie. Ionuț s-a setat pe vorbit de bebeluș, din senin și ăsta-i semn că urmează vărsarea supărării. Mă pun lângă el, dar degeaba. Mă împinge și țipă:
– Pleacă!
Mă uit în jur și-i văd pe toți privindu-ne.
– Serios că aș pleca (ok, poate nu-i cel mai înțelept lucru să-l spui unui copil în plină criză) dar n-am cum să te las aici.
– PLLLLLLEACĂĂĂĂĂ! urlă el mai cu foc.
Stau în cumpănă, mă ridic și respir.
– Nuuuu plecaaaaa!
Aha, din ăsta episod am mai avut. Cobor din nou, încerc să aflu ce-i și de ce-i. Mă împinge, o luăm de la capăt.
– Ce copil rău! Nu vine Moșu la tine! spune o altă doamnă ce trece pe lângă noi.
– Ești urât când plângi! Și ești băiat!
– Să-l pedepsiți, doamnă!
Ionuț oricum nu-i aude și eu îi ignor de asemenea. Pornim din loc, 10 minute de mers pe jos, cele mai lungi 10 minute de azi. Evident orice încercare de-a mea de-al liniști eșuează, ba mă-mpinge, ba mă trage, bebelușeasca nu-i de înțeles. Într-un final ajungem acasă. Liniște, plâns în brațe, amestecă motivele care i-au declanșat supărarea. Oricum, nu mai contează.